Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Romļæ½nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestinć
Note de carierć
Condeie din diasporć
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouć
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastrć
Traditii
Limba noastrć
Lumea īn care trćim
Pagini despre stiintć si tehnicć
Gānduri pentru Romānia
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivļæ½ 2024
Articole Arhivļæ½ 2023
Articole Arhivļæ½ 2022
Articole Arhivļæ½ 2021
Articole Arhivļæ½ 2020
Articole Arhivļæ½ 2019
Articole Arhivļæ½ 2018
Articole Arhivļæ½ 2017
Articole Arhivļæ½ 2016
Articole Arhivļæ½ 2015
Articole Arhivļæ½ 2014
Articole Arhivļæ½ 2013
Articole Arhivļæ½ 2012
Articole Arhivļæ½ 2011
Articole Arhivļæ½ 2010
Articole Arhivļæ½ 2009
Articole Arhivļæ½ 2008
Articole Arhivļæ½ 2007
Articole Arhivļæ½ 2006
Articole Arhivļæ½ 2005
Articole Arhivļæ½ 2004
Articole Arhivļæ½ 2003
Articole Arhivļæ½ 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Pulberea de aur


„Cīnd citesc scrierile unui gīnditor, oricare ar fi el, simt nevoia să fiu ajutat să gīndesc, adică să gīndesc, prin el, mai bine lumea, să mă lecuiesc eventual de anumite iluzii, să trec dincolo de aparenţe, să īnţeleg; cīnd citesc sunt animat de dorinţa de a īnţelege, iar atunci problema sincerităţii şi problema biografiei e neapărat secundă: mă poate edifica asupra intenţiilor autorului etc., dar nu mă edifică asupra felului īn care mă ajută să gīndesc. Vi se pare un criteriu legitim? Īn al doilea rīnd, se poate spune oare că lectura lui Cioran ne ajută să īnţelegem mai bine, dacă nu lumea, de vreme ce evident n- o iubeşte, măcar existenţa? Oare nu aceasta e īntrebarea – īntrebarea prin excelenţ㠖 pe care trebuie s- o adresăm unei cărţi?” ( Alain Finkielkraut, Itinerariile lui Cioran. Cf. Emil Cioran, Ţara mea/ Mon Pays. Īn romāneşte de Gabriel Liiceanu. Cu un Cuvīnt īnainte de Simone Boué. „Humanitas”, Bucureşti, 1996, p.76).


Gruparea tinerilor intelectuali de la Criterion īn frunte cu Mircea Eliade ( Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Eugen Ionescu, Vintilă Horia, Petru Comarnescu) a fost etichetată, īntr-o polemică răutăcioasă, drept o „generaţie īn pulbere”. Formula denigratoare īi aparţine, cum se ştie, lui Zaharia Stancu, īncă de pe atunci ( cīnd scria articole de „atitudine” partinică, īn anii 1935- l94o) dovedindu- se harnic militant īn presa de stīnga, alături de cunoscutul şi prea gălăgiosul gazetar comunist Oscar Lemnaru, cel care a fabricat repede şi pe turela tancului sovietic „eliberator” prima listă neagră de scriitori romāni destinaţi genocidului cultural: detenţie aspră şi „canal”, dacă se aflau īn viaţă şi īn ţară; eliminare mīnioasă şi totală din bibliotecile publice a operelor aparţinīnd autorilor de toate categoriile, fie clasici, fie contemporani, ca şi ale exilaţilor de voie ori de ne-voie. Intervenţia tendenţioasă a autorului desculţilor, asociată manifest stīngii democrate şi roşii, era menită să sechestreze īn folos propriu cursul normal al discuţiilor menite, iniţial, să aproximeze rolul cultural ce se cuvenea să revină tinerei generaţii īn condiţiile postbelice; şi īn raport cu veteranii care şi- au „īncheiat” datoria īn chip plenar şi glorios, odată cu īnfăptuirea Unirii celei Mari.

Īn orice caz, retorica avīntată şi teribilistă a „generaţioniştilor” din perspectiva noului umanism şi a unui triumfalism cultural romānesc, spiritul de echipă şi de elan creator īncepīnd cu Manifestul crinului alb, cu Itinerar spiritual dar, mai ales, cu seriile de conferinţe desfăşurate la sala Dalles – Bucureşti, de către membrii grupării Criterion, au provocat serioase frisoane şi chiar seisme īn cugetarea vremii, la toate nivelele de gīndire. Era o curajoasă provocare carpatică, aruncată semnificativ īn spaţiul Est- Vest, ca să se ştie că existăm şi că suntem pregătiţi să ne alăturăm puterilor democratice ale lumii moderne, īn cea mai bună tradiţie europeană, īntăriţi după marile izbīnzi din tranşee şi după refacerea graniţelor ţării şi a limbii romāne „ce- o vorbim”. Mircea Eliade devenise un personaj incomod: publica proză cu destine romaneşti răscolitoare, eseuri pe teme cu totul inedite, studii indianistice accesibile doar unor specialişti occidentali de valoarea lui Raffaele Pettazzonni, Giuseppe Tucci, Ananda Coomaraswamy, Gershom Scholem, Carl Schmitt.La rīndul său, Emil Cioran se făcea cunoscut cu volumele Pe culmile disperării ( premiul tinerilor scriitori romāni pe 1934), Cartea amăgirilor şi Schimbarea la faţă a Romāniei ( l936) şi se pregătea pentru Lacrimi şi sfinţi şi pentru o bursă la Paris ( l937); Eugen Ionescu, īnainte de a deveni Ionesco, primea şi el, īn l934, premiul criticii literare pentru volumul Nu, apărut la Editura „Vremea”, cu o postfaţă de Mircea Vulcănescu. Nu se putea o alegere mai potrivită pentru recomandarea tinerei generaţii prin ea īnsăşi. Īn postfaţa respectivă citim: „Pentru īnţelegerea lucrării lui Eugen Ionescu, momentul acesta mi se pare capital. Căci el ne dezvăluie cealaltă parte a lucrurilor”. Prin „cealaltă parte” să īnţelegem acomodarea intereselor generale ale Romāniei cu cele ale Europei civilizate, depăşirea etnicismului īngust, refacerea scării de valori, regīndirea unor principii călăuzitoare, pe termen lung, de natură istorică şi culturală. De altfel, Romānia interbelică era ţară co-fondatoare a Societăţii Naţiunilor şi se bucura de un statut onorabil īn familia de state Est-Vest, mai ales Vest.

Mircea Eliade se afla şi el īn posesia unui premiu de invidiat, acela al prozei, distincţie prilejuită de publicarea romanului Maitreyi, fapt ce-l situa īn imediata apropiere a marilor favoriţi ai gustului estetic şi ai momentului, Liviu Rebreanu şi Camil Petrescu. Aşadar, opinia curentă şi majoritară pleda īn favoarea „generaţiei īn pulbere”, care cucerea vizibil, prin fapte şi prin merite, teren īn viaţa culturală a ţării, īn dispreţul intereselor de grup ori ambiţiilor politice. Mărturie poate să depună unul dintre participanţii la polemicile vremii, corect şi obiectiv deocamdată, Şerban Cioculescu: „Generaţia de azi, neliniştită, efervescentă, vibrantă, exaltată are o viaţă proprie de experienţe nenumărate; nu urmăreşte artificial un echilibru factice; dimpotrivă, īntīrzie cīt mai mult stabilizarea, pentru ca, īn final, echilibrul şi sinteza să fie rezultatul unei vieţi sufleteşti, personale şi bogate”.

O fi ajuns Criterion – ul pīnă la urmă o „generaţie īn pulbere”, cum şi- a dorit- o oculta externă- internă, adică spulberată, nimicită, dislocată sub presiunea īntīmplărilor nefericite care s-au abătut asupra noastră īn chip de diktat după diktat; dar o generaţie devenită cu vremea şi deasupra vremii, asemenea unei pulberi de aur. Este adevărat, a fost īmprăştiată năprasnic ( cuvīnt slav) īn toate zările, fără a fi şi īnvinsă. Ca īn parabola noutestamentară, sămīnţa bună şi norocoasă a rodit pretutindeni, chiar şi īmpotriva a ceea ce s- a numit „teroarea istoriei”, de unde rezultă că teoria lansată de Eliade avīnd, īn fond, rădăcini īn scrierile cronicarilor moldoveni, nu este totdeauna exactă. Mă refer, pe de o parte, la „martorii din diaspora”, adică la cărturarii romāni nevoiţi să părăsească ţara, luīnd calea exilului la terminarea războiului. Cu unele excepţii, provenite din generaţia anterioară ( Brāncuşi, Enescu), cei mai de seamă aparţin tot grupării de la Criterion: Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu. Lor li s - au adăugat mulţi alţii. Iată faptul decisiv ce se cuvine avut īn vedere pentru a aproxima identitatea noastră, dacă nu prin fapte răsunătoare de arme, cum se obişnuieşte să fie valorizată, prin criterii europocratice, fiinţa unei naţiuni, cel puţin graţie unor personalităţi īn general bine cotate īn viaţa contemporană a Europei civilizate. Tezaurul spiritual lăsat de ei īn folosul umanităţii nu este de neglijat. Aşa că autorii citaţi (şi nu oricare alţii) sunt īn măsură să depună mărturii de ordin cultural, īntărite şi prin propria lor existenţă tragică, īn faţa opiniei internaţionale. Cu acelaşi optimism īncordat şi dureros se pot prezenta īn faţa tribunalului istoriei şi criterioniştii nevoiţi să rămīnă īn ţară, pradă spulberării, printre primii aflīndu- se Mircea Vulcănescu, Constantin Noica, Nicu Steinhardt. Ei au salvat demnitatea umană īn rostire romānească, prin īndelungă suferinţă şi sacrificiu de sine, motiv pentru care valoarea rezistenţei lor, pilduitoare pentru multe generaţii, se judecă atīt īn direcţie morală cīt şi ştiinţifică. Şi unii şi alţii sunt īn măsură să depună mărturie, cum spuneam, īn sensul fixării unor repere orientative şi de fond īn īnţelegerea corectă a existenţei noastre din a doua jumătate a secolului trecut. Sunt „amănunte esenţiale”, cum ar spune Mircea Eliade, avīnd capacitatea să stopeze campania de calomniere a fiinţei etnice, de minimalizare, pīnă la fals şi caricatură, a posibilităţilor noastre intelective de afirmare īn planul muncii şi al creaţiei.

Din păcate, stīnga roşie a sărit mereu la harţă, gata oricīnd să abată cursul lucrurilor de la normalitatea lor. Acelaşi „desculţ” şi simbriaş al ocultei a revenit, după două decenii, cu un alt articol bătăios īn „Gazeta literar㔠( 20 ianuarie l955), cu titlul Pleava din căruţele duşmanului şi īndreptat īmpotriva „martorilor” din diaspora. Era vizat direct Mircea Eliade. Īn traducere: duşmanul = Europa de Vest; pleava= scrierile democratice ale apusenilor īn general; căruţele = revistele romāneşti din diaspora. Articolul lui Stancu īncepea aşa:„Vedeta publicaţiei redactată şi imprimată la Paris de Virgil Ierunca pare să fie publicistul Mircea Eliade”. Revista cu pricina era „Luceafărul” şi se afla sub īngrijirea Societăţii Scriitorilor Romāni din exil; dar au apărut doar două numere, tip anuar: primul īn l948 ( 124 p.), al doilea īn 1949 ( 80 p.). Al treilea a rămas īn sertar. A fost pregătit pentru centenarul naşterii lui Eminescu, īnsă nu s- au găsit fonduri necesare pentru tipărire. Generalul Nicolae Rădescu, cel care oferise toată averea īn sprijinul emigraţiei, dăduse faliment, iar bancherul Malaxa īşi retrăsese subvenţiile. Īn primul număr al „Luceafărului”, se poate citi: „Revista de faţă apare īn timpul celei mai grave crize pe care a cunoscut- o neamul romānesc īn lunga şi dramatica lui istorie. De nenumărate ori pămīnturile ei ( sic) au fost īncălcate, prădate şi urgisite; adesea neamul nostru şi- a pierdut pīnă şi plăpīnda neatīrnare pe care izbutise s- o apere īmpotriva tuturor vitregiilor. Dar niciodată nu s- a īncercat, ca īn zilele noastre, să i se batjocorească sufletul. Niciodată nu s-a urmărit cu atīta īnveninată īnverşunare răsturnarea tradiţiilor noastre istorice, ponegrirea graiului, credinţelor şi culturii noastre, nimicirea spiritualităţii noastre autentice. Astăzi, īn Romānia, nici un autor clasic nu mai poate fi cetit īn textul lui integral. ‹Epurarea› bibliotecilor şi a librăriilor noastre, īncepută cu ani īn urmă, continuă cu o violenţă crescīndă. Īn locul lui Mihai Eminescu, Hasdeu, N. Iorga, Octavian Goga, Brătescu- Voineşti sau Liviu Rebreanu, ni se propun, īn original sau īn traducere, autori sovietici. Majoritatea scriitorilor romāni īn viaţă nu mai pot publica” ( Cf. Florin Manolescu, Enciclopedia exilului literar romānesc ( l945 – 1989). Scriitori. Reviste. Instituţii. Organizaţii. Editura „Compania”, Bucureşti,2003,p.467).Toate acestea aduc asigurarea că scriitorii din exil nu beneficiau de „sacul cu bani” al capitaliştilor şi nici nu slujeau cu umilinţă interesele lor.

Mai mult decīt atīt, Mircea Eliade avea răspundere directoare, fiind ajutat īn munca de redacţie de N.I.Herescu şi de Virgil Ierunca, īnainte ca acesta din urmă să devină angajat al „Europei libere”. Istoricul religiilor, deja cunoscut pe plan internaţional ca reputat om de ştiinţă, se zbătea pe viaţă şi pe moarte īn speranţa unei salvatoare „rezistenţe prin cultură”, dat fiind că tocmai atunci acţiunile armate din munţii Carpaţi eşuaseră. Erau vremuri grele pentru existenţa noastră transformată īn pulbere, īn interior, ca şi pentru romānii din diaspora. Atīt īn Jurnal cīt şi īn scrisori ( īndeosebi către Vintilă Horia şi Brutus Coste), istoricul religiilor aminteşte adesea condiţiile sale materiale precare, greutăţile pe care le avea de īntīmpinat din partea autorităţilor politice şi poliţiste de la Bucureşti. Au intervenit totdeauna pe līngă guvernele apusene ca Eliade să nu fie acceptat īn posturi academice ori universitare, să nu primească burse, ajutoare, premii, propuse īn mai multe rīnduri. S- au făcut demersuri să fie stopat, ca şi Blaga , de la obţinerea premiului Nobel.

Cīt priveşte „Gazeta literară”, cititorul de astăzi se cuvine să afle că este vorba de varianta „romāneasc㔠a publicaţiei moscovite, „Literaturnaia gazeta”, transmutată la Bucureşti ( primul număr a apărut la l8 martie 1954) cu calchierea titlului cu tot, condusă fiind de proletcultişti notorii, ca să se răspīndească şi să rodească sămīnţa „virusării” politologice. Articolul program īncepe aşa: „Drumul ne este clar, obiectivele ne sunt vizibile: să slujim acelei literaturi care prin mijloacele artei realist socialiste are o funcţiune educativă a poporului; să slujim acelor largi mase de cititori care contribuie la clădirea temeliei socialiste a ţării noastre şi la īntărirea legăturilor de pace īntre toate popoarele lumii”. Textul nu este semnat. Dar, ştiindu - se cine răspundea direct din partea Comitetului Central al Partidului, īn scopul politizării artei şi literaturii, autorul nu putea fi decīt unul dintre cei trei, ba nu, patru mari şi temuţi ideologi comunişti: Leonte Răutu, Nicolae Moraru, Traian Şelmaru, Ion Vitner. Pe plan secund se aflau Mihai Novicov, Savin Bratu şi Vera Călin, iar Ovidiu S. Crohmălniceanu, Paul Cornea, Zoe Dumitrescu- Buşulenga, Z. Ornea se pregăteau pentru succesiune glorioasă. Alături de toţi aceştia, Zaharia Stancu găsea o companie pe potrivă. De altfel, editorialul imediat următor īi aparţine şi- i poartă semnătura. Fraza concluzivă este īn perfect acord cu anteriorul: „Literatura trebuie şi poate să reflecte aceste uriaşe eforturi şi izbīnzile cīte au fost cīştigate şi cīte, mai ales, vor fi cīştigate. Mai mult; literatura trebuie să şi ajute. Este necesar, pentru aceasta, ca noi scriitorii să mai ieşim puţin din birouri şi dintre cărţi. Să mai cunoaştem oamenii adevăraţi. Să mai gustăm din viaţa adevărată”.

Peste cīteva numere, rolul de editorialist īi revenea lui Aurel Baranga. Viitorul dramaturg, tot īn manieră activistică, se făcuse cunoscut īn presă ca purtător de cuvīnt al Tribunalului Poporului, instituţie criminală la vīrf cu Alexandra Sidorovici, soţia lui Silviu Brucan, acesta avīnd la data respectivă funcţia de redactor şef al ziarului „Scīnteia”, adic㠄Iskra” romānească, tot o calchiere kremliniană. Mai mult ca sigur, pleava era adusă direct de la Moscova, iar duşmanul se afla chiar la noi īn ţară.

Rezultă că articolul de mai tīrziu, din l955, īn care Stancu īl viza pe Eliade, avea o semnificaţie strategică, nu ştiinţifică ori informaţional- gazetărească. De reţinut c㠄Luceafărul” din exil nu mai apărea de şase ani. Dar, īntr- o campanie de presă cu intenţii politice, respectarea adevărului literar prezintă importanţă minoră. Asemenea atacuri se programau din timp īn timp şi īn funcţie de īmprejurări. Se poate cita, spre exemplu, materialul suspect din revista Toladot ( īn l972 : „un atac violent īmpotriva lui Mircea Eliade”), ca să se relanseze „legionarismul” profesorului de la Chicago; sau o cronică a lui Alonso di Nola la Fragments d’un Journal , publicată īn l976, iarăşi la distanţă de două decenii: „Se conturează, ni se spune, un Eliade lipsit de luciditate critică, acea luciditate atīt de febrilă şi profundă īn anumite cărţi ale sale, un Eliade mărginit la accese de vagotomie, de astenii şi mizerii fizice sau prins īn mrejele unor experienţe ocultiste sau ale interesului alienant pentru vis ca mod de fiinţare”. Vagotomie? A murit departe de ţară, sărac şi orb, dar, asemenea lui Cioran şi majorităţii criterioniştilor, nu a renunţat la cetăţenia romānă. Alonso di Nola s- a văzut nevoit, de fapt, să schimbe tactica şi stilul retoric: Mircea Eliade nu mai putea fi prezentat, mai ales cititorului străin, drept un „publicist” oarecare, cum lăsase mai īnainte să se creadă Zaharia Stancu. Exilatul de la Chicago devenise de multă vreme un nume respectat īn lumea ştiinţifică mondială, aşa că Alonso di Nola a găsit cu cale doar să-l minimalizeze prin caricaturizare. Nimănui nu i este interzisă o asemenea modalitate de scriere. Dar, punīnd lucrurile cap la cap şi īn curgerea lor istorică, se poate constata permanentizarea unui stil negativist şi reducţionist, īn cele din urmă sīcīitor şi enervant, asemenea unui virus care apare pe ecranul calculatorului: porneşti īntr- o direcţie pe care ţi- o alegi singur după cuviinţă şi virusul īţi sare īn cale, īntr- o formă sau alta. Dup㠄lupta de clasă”, invenţie marxist- leninistă şi bolşevică, se desfăşoară astăzi, īndeosebi asupra Romāniei, ţară īn curs de recolonizare, războiul cu viruşi, tot ideologici, strecuraţi cu „amical㔠duşmănie. Īn asemenea condiţii nu ne putem aştepta la ediţii integrale de autor şi, implicit, la conturarea portretului unei personalităţi de seamă. Asta se şi urmăreşte, să se implanteze īn conştiinţa cititorului naiv, din interior ori din exterior: ce este Romānia? O ţară apărută din neant, fără cultură, fără trecut, fără viitor. Drept urmare, ajunge o notircă prizărită a unui observator prea zelos sau fantezist, ca proiectata serie de opere să fie trecută pe linie moartă. Este şi cazul lui Eliade, Cioran, Noica.

Din „fericire”, lupta cu viruşii cunoaşte un parcurs nou īn ultima vreme.Īnainte de toate, prin intervenţia salutară a unor cercetători străini, mai riguroşi şi mai puţin temători faţă de bau- baul isterical- correctness. Oarecum „favorizaţi” par să fie primii doi, Eliade şi Cioran: bine cunoscuţi īn străinătate, nu mai pot fi puse pe seama lor prea multe neadevăruri. S- au remarcat, īn această privinţă, mulţi şi reputaţi autori: Paul Ricoeur, Mac Linscott Ricketts, Bryan Rennie, Claude- Henri Rocquet, Roberto Scagno, Richard Reschika, Fernando Savater, Douglas Allan, etc. Buni cunoscători ai culturii romāne şi, mai ales, devotaţi adevărului, au consacrat numeroase scrieri personalităţilor noastre din diaspora, īnainte şi după căderea Cortinei de Fier. Lor li s-a alăturat şi un număr de romāni mai curajoşi şi decişi să aducă cercetarea la starea de normalitate: Mircea Handoca, un nume respectabil īn bătălia pentru Eliade, precum şi Sorin Alexandrescu, Ioan Petru Culianu, Eugen Simion, Gheorghe Glodeanu, Corneliu Crăciun, Francisc Ion Dworschak; sau Gabriel Liiceanu, Constantin Cubleşan, Ionel Necula, Simona Modreanu, īn privinţa lui Cioran. Este de reţinut neapărat participarea mai mult decīt salutară a lui Gabriel Liiceanu la o dezbatere privind „obscurul trecut naţionalist” ( Alain Finkielkraut), consacrată lui Emil Cioran. Discuţia s- a purtat sub titlul Itinerariile lui Cioran (organizată de postul de radio France Culture şi transmisă la l8 noiembrie 1995 ), ca une véritable réplique la un articol cu multe elemente virusate publicat īn ziarul „Le Monde”, īn chip de necrolog ( ! ) la dispariţia din viaţă a singuraticului din Place de l’Odéon. Cu siguranţă, intervenţiile ferme, consistente şi bine īntemeiate ale lui Gabriel Liiceanu, prezent la pomenita īntīlnire de specialitate, au avut rol benefic īn orientarea cercetărilor cioraniene īn spirit echilibrat, nepartizanal şi īn folosul tuturor. Dovadă, apariţiile editoriale din ultimul deceniu, unele dintre ele teze de doctorat la origine, despre Eliade ori despre Cioran, numeroasele studii īn presa de specialitate, discuţiile mai la obiect, mai consistente.

Este adevărat, se mai aud voci intonīnd melodii cu iz arhistătut: Eliade „prizonier al istoriei”; Cioran chemat īn instanţă improvizată pentru ( neapărat) „l7 texte evident legionare”; Noica pus sub acuzaţia de „colaboraţionism”! Dar toate acestea nu mai sunt rostite cu mīnie proletară, ci cu „īngăduinţă”, cu „īnţelegere”, uneori cu intenţia de a produce impresie „bun㔠la nivel de stupid people. Mesajul virusat ar fi: sunt autori interesanţi Eliade, Cioran şi Noica, deşi, īn anumite medii, se exagerează valoarea lor; īn tinereţe s-au făcut vinovaţi, de neiertat, de convingeri politice de dreapta, moştenite pe linie etnică şi cu rădăcini īn istoria īndepărtată. Ciudate concesii! Ele mai mult acuză decīt explică situaţii eventual controversate şi de interes secundar īn comparaţie cu valoarea autorilor īn cauză, tot mai evident şi obiectiv recunoscută.

Hotărīt lucru, nu se mai poate īntīrzia pe o asemenea cale greşită. Cartea lui Constantin Cubleşan, Din mansarda lui Cioran ( EuroPress Group, Bucureşti, 2oo7), dacă este să cităm un exemplu, reprezintă un semn ( semnal) binevenit şi īncurajator. Autorul stăruie asupra problemelor de fond care se disting, mai lesne ori mai cu dificultate, pe īntinderea frămīntată a segmentului de timp interbelic. Fără radiografierea exactă a evenimentelor şi cunoaşterea la obiect, din interioritatea spaţiului romānesc, nici o discuţie inteligibilă şi utilă nu este posibilă. Drama generaţiei nu trebuie căutată īn ficţiunile noastre de azi. Ea decurge direct şi brutal din condiţiile momentului; are, aşadar, cauze concrete, īn „atmosfera tensionată lăuntric a unei epoci de resuscitare a idealurilor existenţiale latente ale unei naţiuni mici, angrenată disperant īntr- o istorie universală prea mare”, cum observă Constantin Cubleşan, cu multă claritate şi īn spiritul lucrurilor. Orgoliul prea mare, intenţiile peste putinţă de pus īn faptă au făcut ca sacrificiile şi suferinţele să capete dimensiuni pe măsură şi īn serii necurmate. Este de īnţeles că atitudinea sfidătoare, intens conflictuală, de negaţie continuă şi situarea īn paradox i- a aruncat pe ambiţioşii tineri romāni pe „culmile disperării” celei mai alarmante. Pe de altă parte, starea de permanentă nelinişte le- a transformat pe victime īn eroi. Căci, de pe crestele agitate ale valurilor, romānii au avut posibilitatea să vadă mai bine, chiar decīt contemporanii lor cultivaţi din Vest, laturile existenţei umane īn secvenţa ei postbelică, īnălţimile şi abisurile mai mult fioroase decīt sublime. Pentru prima oară, aş zice, biata fiinţă se apropia de sine cu cutremurare. Aproapele şi departele īşi pierduseră īnţelesurile cunoscute pe terenul geografiei lingvistice. Este „uimitor, scrie Constantin Cubleşan, cīt de acasă s- a aflat tot timpul” fiul protopopului din Răşinari; deşi cīnd se găsea īn patrie, la oraş, la munte ori la mare avea disponibilitatea să scrie fraze incredibile: „ Iubesc trecutul Romāniei cu o ură grea” ( Schimbarea la faţă a Romāniei). Sau, cu povara aceluiaşi zbucium sufletesc, după ani de īnsingurare: „Ţara mea: nu e o patrie, ci o suferinţă; o rană care nu se poate īnchide” ( Caiete, III ); ca să repete, īn īmprejurări asemănătoare, după dureroase meditaţii şi suferinţe: „Ura mea iubitoare şi delirantă...” ( Ţara mea). Nu par a fi semne accidentale de disperare ori figuri sentimentalizate de stil, ci expresii ale unei existenţe dramatice şi destinale, asumate cu grea răspundere. Acelaşi frison existenţial i-a unit pe toţi criterioniştii.

De neīnţeles acest deneīnţeles cu ajutorul instrumentelor noastre de percepţie īnvechite şi schematice. Lumea se cufundase iremediabil īn īntunericul morţii lui Dumnezeu, participa frenetic la spectacolul răsturnării valorilor şi al amestecului limbajelor. Īn acel moment de grea aşteptare, era nevoie de un cap limpede, fie şi de un Godot, care să vestească tuturora ce se īntīmpla īn casa omului, ca şi pe planetă. Dar orice voce risca să se consume īn pustiu, pentru că īn vreme dominau, apocaliptic şi asurzitor de zgomotos, extremele dreapta şi stīnga īnfruntīndu- se nimicitor, cum au şi făcut- o supraputerile pīnă la integrarea monstrului. Nu aveau loc atunci simple īncăierări īntre tineri neastīmpăraţi, īn criză de creştere, īntre secte ori grupări paramilitare. Toate acestea par simple forme retorice ataşate pe īntinderea unui organism incomensurabil şi atotputernic. Eugen Ionescu a īncercat o propoziţie pentru a- şi fixa un punct provizoriu de sprijin pentru sine: „Nu pledez īn favoarea unui refuz pentru refuz, dar pledez īn favoarea unui refuz care īmi va permite odată să primesc numai ceea ce este selectat, cernut”; fireşte, „cernut” cu răspunderea propriei fiinţe, īn acord cu exigenţele criterioniştilor care īncepeau să intre īn legendă, nu să coboare īn pulbere. Dacă ne gīndim bine, sinele autorului este acelaşi cu al generaţiei şi cu al lumii īntregi, devenit㠄modern㔠mult peste aşteptări. Celebrul Nu al autorului depăşeşte cuprinderea strict locală: a poeziilor argheziene, să spunem, cu baudelaire- ana estetică a urītului sau a eşantioanelor selectate maliţios din scrierile lui Camil Petrescu. Este un nu vital şi universal, vizīnd cu ardoare tripticul axiologic fundamental īn esenţa lui originară, mito- cosmogonică.

Mai era posibilă o „īntoarcere” fără īngrijorare la statutul vechilor valori care au asigurat gloria culturii clasice? Iată īntrebarea īntrebărilor care l- a chinuit permanent pe Emil Cioran, īn diverse variante şi īntr- o manieră infinit mai patetică decīt pe Mircea Eliade. Schimbarea la faţă a Romāniei ( 1936) trebuie citită īn asociere cu Pe culmile disperării (1934), cu Tratat de descompunere ( 1949), Căderea īn timp ( 1964), Demiurgul cel rău ( 1969), Despre inconvenientul de a te fi născut ( 1973), Ţara mea ( l996). Sunt titlurile capitale. Totalul ni- l arat㠄neschimbat” pe autor: departele- aproapele īl menţine aici, īn prezent, acasă. Cīnd fiul protopopului din Răşinari pleda pentru „schimbarea la faţă,” nu viza numai Romānia ci toată fiinţa umană, ca aceasta să- şi recapete chipul de dinaintea „căderii īn timp”. Din acest punct avea să-l continue, tot la modul criterionist al paradoxului, pe Mircea Eliade, privind „teroarea istoriei”. Partea morală īl interesa īnainte de toate, īndeosebi după Schimbarea la faţă, şi mai puţin aventura istorică. La un autor ca Emil Cioran, care refuză să fie considerat filosof īn sensul cărturăresc al cuvīntului ( a avut puterea să renunţe la un premiu prestigios ca să arate că nu aderă la tagmă; dar nu ostentativ, asemenea altora ), spaţiul şi timpul trec drept elemente de decor pentru identificarea şi plasarea fiinţei şi a propriului eu īntr- un colţ de grădină adamică, indiferent pe ce meridian planetei s- ar afla. Īn momentele de risipire īn „lene” ori īn reverie, colţul adamic, echivalentul lui axis mundi ( Mircea Eliade), renegat cu disperare īn alte situaţii, purta denumirea ( = sensul ) de mon Pays sau coasta Boacii, cu/ fără majusculă. Nu este vorba, de fapt şi de drept, numai de „ura de sine”, ci de provocarea sinelui pe căi dintre cele mai alarmante şi incomode, pentru a- l forţa să gīndească şi s㠄fie” ; pentru a- l menţine agitat şi „treaz”. Contemplaţia, starea de luciditate, etc. sunt semne de lenevire, de cădere pe linia simplificatoare īntre da şi nu.

Nevoia de comunicare l- a pus pe Cioran să rostească şi el un categoric nu destinat să depăşească īnţelesul restrictiv al simplului refuz. A īnceput prin re-gīndirea gīndirii filosofice, prilej de alarmare şi de negaţie. Căci intelectualitatea īnceputului de secol XX se simţea copleşită şi obosită de avalanşa de sisteme filosofice moştenite, prea academice şi prea lipsite de freamătul viu al existenţei imediate. Unele se īnfăţişau recoafate, dīnd impresia de zbatere pe loc: neokantianismul, neohegelianismul, neopozitivismul. Fenomenologia husserliană cīştiga mulţi aderenţi, ca şi existenţialismul de tip heideggerian, ambele direcţii, īnsă, excesiv de speculative şi artificioase, sufocīndu- l pe cititor cu forme de jargon ultraelaborate, sterile. Nota īn Caiete nostalgicul după coasta Boacii, delimitīndu- se de sistemele filosofice de dinaintea sa: „ Nici Hegel, nici Schopenhauer şi nici chiar Nietzsche n-au ştiut să se oprească la timp. Mania de a aprofunda, de a explica la infinit, de a nu omite nimic ne face să–i citim cu teama de a nu- i citi pīnă la capăt”. Sau, īn altă parte: „Nu e nimic de făcut: toţi aceşti intelectuali germani sunt marcaţi de Universitate. Criteriile lor sunt şcolăreşti. Sunt profesori pīnă īn adīncul sufletului. O naţie didactică. De unde ‹prostia›, ‹simbolismul› lor ridicol”. Sau, despre contemporanul său francez: „Ce mă deranjează la Sartre e că īntotdeauna vrea să fie ceea ce nu este”. Gīndirea īncerca s㠖 şi deschidă căi inedite īn direcţie sociologică sau spre filosofia culturii; prima părīnd prea tehnicistă īn intenţia de a reduce fiinţa la mecanisme şi funcţii; iar amīndouă, prea orientate spre tărīmuri exotice, cu obsesii colonialiste. Aşa că, īn cele din urmă, criterioniştii cei mari au decis: să aibă cīştig de cauză moraliştii şi misticii ( Emil Cioran, Eugen Ionescu), miturile fundamentale ale omenirii „de la primitivi la Zen” ( Mircea Eliade), filosofia greac㠖 Platon īnainte de toate – şi imaginarul poetic reprezentat de eternii şi modernii Goethe şi Eminescu ( C.Noica). Īn acest sens ne dă tot Cioran o precizare, īn Caiete: „Īl situez pe Epicur deasupra lui Socrate. Epicur, marele eliberator”.

Īn īnţelesul de altă ( „cealaltă”) faţă a lui nu, Emil Cioran a dorit să elaboreze o retorică proprie ilustrată prin titlurile de mai sus. Unele dintre ele, subcapitole la citatele volume, sunt de- a dreptul şocante şi lasă să se īntrevadă nervurile care se īntreţes spontan şi pe viu, ca formele de meditaţie să urmeze o sintaxă eliberată de canoane şi de teroarea exigenţelor academice: Schiţă de rătăcire, Urgenţa catastrofei, Gīnditorul de ocazie, Acea nefastă clarviziune, Gama vidului, Itinerariul urii, Primejdiile īnţelepciunii, Sfinţenia şi strīmbăturile absolutului, etc. Ni-i putem imagina pe John Locke, pe Kant, pe Poincaré sau chiar pe modernul Wittgenstein exersīnd pe vreunul dintre traseele acestea de gīndire, accidentate şi difuze? Deşi cu mari costuri, Cioran nu- şi pierde īn totalitate cumpătul, pentru că şi el īncepe cu īnceputul, cu celebrul nu reformulat īn termeni proprii, dar asociindu-se lui Eugen Ionescu, cel din fraza de mai sus: „Nu pledez īn favoarea unui refuz, pentru refuz...”. Singuraticul din Paris şi printre filosofi era convins că orice nume venerat īn istorie sfīrşeşte prin a fi atins de trauma morală a „căderii īn timp”, ca să ajungă sigur „un Hegel de buzunar”. Se poate spune că, īn efortul său intelectual, autorul Tratatului de descompunere s- a oprit cu predilecţie asupra unor principii de bază, dar şi asupra unor categorii de termeni tehnici care pot alcătui, īn cele din urmă, un microdicţionar original: amăgire, amuzament, aşteptare, buimăceală, camuflaj, cădere, credinţă, delir, dezgust, destin, dezamăgire, durere, eroare, existenţă, febră, farmec, fascinaţie, fraudă, grozăvie, hazard, haos, iluzie, ironie, lacrimă, lene, lepădare, luciditate, melancolie, mistică, monotonie, muzică, negaţie, neghiobie,nimic, obsesie, panică, păcat, plictis, revelaţie, refugiu, scepticism, tăcere, timp, verosimilitate, vid, viziune. Unii termeni vin din sistemele tradiţionale ( melancolie, viziune, verosimilitate), alţii din teologie ( păcat, lacrimă, trezire) sau din morală ( eroare, lene, neghiobie). Autorului nu-i rămīne aproape nimic decīt să īnscrie pe marginea acestor cuvinte propriile suferinţe īntru existenţă şi cunoaştere, īn fond aceleaşi cu ale generaţiei sale „căzute īn istorie” şi sub „teroarea timpului”. Şi aceasta doar prin „abaterea” de la sensurile originare, īncremenite.

Īncă o dată, chiar şi simpla enumerare a termenilor citaţi naşte īndoiala, dacă un creator de sistem de bună tradiţie (René Descartes, de pildă, ori Im. Kant) ar fi subscris la demersul cioranian. Fără a forţa apropieri valorice, se poate aproxima că scrierile singuraticului din Place de l’Odéon aduc dovada unui demers la fel de categoric şi la fel de fără īntoarcere. Asemenea oricărui autor de recunoscută valoare, ca să ni- l amintim din nou pe Constantin Cubleşan, şi īn ce- l priveşte pe Emil Cioran biografia este īnscrisă īn operă; altfel spus, opera reprezint㠄o biografie mascată”. Mai toţi criterioniştii au nutrit dorinţa să transforme propria biografie, uneori şi pe a altora, īn scriere. Au fost sensibili la frămīntările veacului, īncercīnd ei īnşişi experienţe riscante, prin verb ori ca spectatori, fapt pentru care li s- au adus acuze grave, nedrepte, exagerate, cu intenţii denigratoare şi politizante. Dar ei nu au urmărit nimic altceva, nici carieră politică, nici interese materiale, dovadă că, īndeosebi cei mari, au vieţuit īn sărăcie, din milă, din ajutoare, din premii ori din cărţi şi au murit īn cumplită mizerie (Cioran, Eliade, Ionescu, Noica) sau īn temniţă ( Mircea Vulcănescu, Anton Golopenţia, Gheorghe I. Brătianu). „Să nu ne răzbunaţi”, a lăsat unul dintre ei o vorbă testamentară, devenită legendă. Asta nu mai īnseamn㠄biografie”, ci „scriere” şi suferinţă, īn īnţelesul celui mai ales rafinament posibil. „O carte trebuie să provoace o leziune īn sufletul cititorului”, cum scrie marele nostru sceptic. Este o opinie demnă de reţinut şi, totodată, inedită privind rolul scrierii īn lumea modernă. Sunt implicate aici forme de un mare dramatism existenţial, care pun la grea īncercare conştiinţa secolului, năucită de teze fabricate şi de antiteze lansate īn spaţiu ca nişte tiruri nimicitoare de artilerie.

Īn condiţiile īn care scrierea este o „biografie mascată,” se cuvine ca īntīmplările de viaţă trăită să ocupe un plan secundar īn īnţelegerea şi valorizarea fiecărui criterionist īn parte. Aşa gīndeşte omul de ştiinţă atent la semnalarea cotelor de interes şi de adevăr, reale şi utile pentru toată lumea. Este şi poziţia pe care o adoptă Alain Finkielkraut, amfitrionul şi conducătorul dezbaterilor pomenite, īn cadrul emisiunilor de la France Culture. Să ne reamintim: „... cīnd citesc sunt animat de dorinţa de a īnţelege, iar atunci problema sincerităţii şi problema biografiei e neapărat secundară”. Īn ce- l priveşte pe Cioran, biografismul se află revărsat īn titluri ca Urgenţa catastrofei, Acea nefastă clarviziune, Sfinţenia şi strīmbăturile absolutului; sau īn cuvinte cheie: dezamăgire, panică, fraudă, cădere,etc. Interesează aici, īnainte de toate, decriptarea termenilor care esenţializează stări de spirit specifice vremii. Viaţa trăită a fost doar un vehicul şi un filtru. Eliade, la rīndul său, a refuzat să intre īn dialog pe tema trecutului său īncărcat de tensionate interogaţii: scrierea reprezintă singurul răspuns real şi demn de luat īn consideraţie; dacă se dovedeşte a fi neputincioasă, dialogul explicativ, de scuză, de „autocritic㔠umilitoare, de vaiete, de „turnat cenuşă īn cap”, nu- şi are sens.

Totuşi, biografismul īşi are rostul lui īn dezbatere, o ştie toată lumea, cu condiţia să fie cunoscute datele problemei. Deceniul al patrulea din istoria noastr㠄recent㔠este cel mai controversat dintre toate, ocultat, transfigurat īn falsuri şi apocrife. Īncă ne aflăm sub zodia Roller. Īn perioada propriu- zis comunistă, fie că ne referim la segmentul de timp Ana- Luca- Dej ori la cel următor, corespunzător succesorului direct şi recunoscut al acestora, N. Ceauşescu, deceniul al patrulea era monopolizat de activiştii de partid, īn sensul că publicului īi era permis să cunoască doar o parte a „istoriei recente”, fabricată şi ea. La Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi, perioada era predată de la catedră de anonimi şi culturnici ca Janeta Benditer şi Aurel Loghin, ambii cu studii de „specializare” la Moscova. De regulă, programele veneau direct de la Universitatea de partid „Ştefan Gheorghiu”, elaborate acolo de „cadre de nădejde”, cei care „ne” fac astăzi „procesul comunismului” şi ne scriu cărţi de re - orientare (?!) ideologică. Nimic nu ştim (şi nici nu se doreşte să se afle) īn legătură cu extremismele de dreapta- stīnga, implantate la noi, interbelic, de forţe străine şi de agenţii lor pregătiţi īn interior- exterior; despre dictatura carlistă, despre teroarea psihologică exercitată īn ţară, cauzată de Diktat şi Ultimatum, despre elitele intelectuale şi patriotice care se străduiau să găsească soluţii de ameliorare a situaţiei dramatice din clipa istorică dată ( fapt pentru care au plătit cu detenţie, muncă silnică, viaţă), despre adevărata poveste a lui nu.
Īntr- un cuvīnt, atīta timp cīt diversul –advers continuă să fie luat de- a valma, fără culoare, fără accent, ne lipsim cu inconştienţă de posibilitatea de a cunoaşte şi īnţelege adevărata istorie care ne este proprie şi pe care se cuvine să ne- o asumăm cu răspundere. Cīnd va veni vremea să ne judecăm propriul trecut, după documente autentice aflate īn arhive īncă secretizate, nu īn tradiţie rolleriană ori dup㠄comisii” fantomă, cīnd vor fi īndepărtaţi viruşii ideologici, vom cunoaşte nu doar „cealalt㔠faţă a adevărului. Atunci criterioniştii „cei mari”, spulberaţi prin detenţii ori īn diaspora īşi vor dezvălui, cum sunt convins, chipul autentic de generaţie eroică şi „de aur”.


N.N. :

Petru Ursache s-a născut īn satul ieşean Hărpăşeşti īn familia agricultorilor Gheorghe şi Maria Ursache. A urmat şcoala primară īn satul Hărpăşeşti (1938-1943), Liceul Naţional din Iaşi (1945-1951) şi Facultatea de Filologie a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1952-1956). A lucrat ca bibliotecar la Biblioteca judeţean㠄Gh. Asachi” din Iaşi (1956–1958), apoi ca preparator (1958–1960), asistent (1960-1969), lector (1969–1977), conferenţiar (1977–1992) şi profesor (1992–2001) la Catedra de Literatură romānă şi la Catedra de Literatură comparată ale Facultăţii de Litere a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, unde a predat disciplinele Folclor, Estetică, Etnologie, Mitologie şi religie. A obţinut īn 1971 titlul de doctor īn filologie al Universităţii din Bucureşti cu teza „Şezătoarea” īn contextul folcloristicii[1] (elaborată sub īndrumarea prof. Mihai Pop),[2] despre revista Şezătoarea, prima revistă romānească de folclor, publicată de Arthur Gorovei īn anul 1892, la Fălticeni.[3] A fost conducător de doctorate īn etnologie.[3] A mai predat īn perioada 1992-2002 cursul de Estetică teologică la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Iaşi.[3]

Petru Ursache a debutat īn revista Scrisul bănăţean (1958), colaborānd īn cursul īndelungatei sale cariere cu articole, studii şi eseuri la revistele Cronica, Convorbiri literare, Dacia literară, Ateneu, Bucovina literară, Saeculum etc. A publicat mai multe volume de folcloristică, estetică şi etnologie, a colaborat la Tratatul de dialectologie (1984), a īngrijit peste douăzeci de antologii şi ediţii critice ale operelor lui Al. Vasiliu, M. Eliade, M. Sadoveanu, N. Crainic, Al. Dima şi M. Eminescu şi a publicat, īn colab. cu Magda Ursache, antologia de poezie religioasă Duh şi slovă (2000).[4]
A fost membru al Uniunii Scriitorilor din Romānia - Filiala Iaşi. A fost recompensat cu Premiul Profesor Emeritus al Universităţii „Al.I. Cuza” (2001), Premiul de Excelenţă al Uniunii Scriitorilor - Filiala Iaşi (2001, 2006), Premiul opera omnia acordat de revista „Convorbiri literare” (2001), Premiul opera omnia acordat de Biblioteca „Vasile Voiculescu”, Buzău (2001).[3]
A decedat la 7 august 2013 şi a fost īnmormāntat īn Cimitirul Eternitatea din Iaşi.[3]




Petru Ursache     9/26/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian