Dumitru Ichim, psalmul CCXLV
Sonetul CCXLV*:
“Gelos, până acolo unde sfătos ţi-e ghimpul,
De ce n-am fost cu tine ca fiara de hapsân?
Cum de-am lăsat ca moartea să-ţi fie tot, chiar timpul!
Pe-atunci, mere de aur şi basm purtai în sân.
Puteam să fim alături – oglindă în oglindă!
Ai fi avut şi-azi părul ca peana de la corb,
Inel de păpădie şi-un braţ să te cuprindă.
Iaz mi-ai fi fost prin codri, sărut c-o stea să-ţi sorb.
O, nu te cert de cârja ce-o tremuri pentru scuze,
Şi nici pentru obrazul boţitului şofran.
Îmi eşti la fel de dragă, cât încă porţi pe buze,
Ironică şi mândră, surâsul de mărgean.
Eu te-am zidit de vie să-mi fii la psalmi fereastră.
Aici nu intră timpul, aceasta-i cartea noastră!”este psalm-prefaţă la „cartea noastră”, cartea vieţii, a iubirii, a timpului, a jertfei, a poeziei poeziei. Cu elemente de artă poetică, sonetul se justifică prin ideea: cuvântul – fapt de cultură, de civilizaţie. Se recunosc în armonie teme literare fundamentale, eterne: creaţia, iubirea, moartea, timpul, care străbat filigranat prin cele 150 de sonete: „Pe umăr lasă-ţi capu’-n dezmierdul de aldină, / Ca-ntr-un cristal sonetul ne va-mpietri-n lumină”(sonetul CCLX).
Poetul continuă numerotarea sonetelor lui Vasile Voiculescu, care, la rândul său a preluat şirul numeric de la W Shakespeare, într-o „afinitate electivă” ce uneşte destinul liric a trei poeţi. Probabil că această tehnică artistică se întrerupe aici, deşi libertatea creaţiei poate oferi oricând surprize.
Iubirea este arcul de triumf al omului. În sonet, cuvintele au rolul frizelor. Nu e greu de constatat instinctul cuvântului de a se aşeza exact unde trebuie.
În cumpăna poeziei, timpul amintirii, al fericirii, şi singurătatea eului liric în prezentul creaţiei se contopesc, retrăindu-se starea determinată de moartea care smulge o fiinţă din perechea umană. Creaţia reface unitatea primordială, starea adamică a iubirii.
Intersecţia planurilor existenţiale, la nivel lexematic şi conotativ, se sugerează prin noduri semantice: peana de la corb ( mere de aur, basm, inel de păpădie, un braţ şi iaz ) şi cârjă, fenomen pregnant în coerenţa creaţiei. Astfel substanţa semnului se fixează în complexe expresive.
Pentru poet, volumul de versuri „Tu ştii că te iubesc” este „Cântarea cântărilor”, după cum precizează în metafore adânci ultimul psalm. În viziune estetică, creaţia este zidire şi cartea, un templu.
Ineditul metaforei cârjă, din punct de vedere semantic, dezvoltă un cîmp lexical simbolic în care intră şi lexemul şofran, sugerându-se prin culoare cauza morţii. În imaginaţia poetică, se ştie, cuvântul n-are stare, însoţeşte stările sufleteşti şi gândurile. Trăieşte o înfrigurare continuă, până îşi găseşte locul potrivit spre satisfacţia poetului.
Sentimentul intens de suferinţă şi vină deopotrivă, durerea fizică devin adevăruri ce definesc viaţa. Poetul îşi condamnă neimplicarea în destin, în binomul vieţii, moarte-iubire: „De ce n-am fost cu tine ca fiara de hapsân?”
Deşi ar părea obsesie lirică, dacă mă gândesc la poemul dramatic „Apa morţilor”, apariţia motivului jerfa în creaţie circumscrie viziunea în mitologia românească. Explicaţia psiholingvistică a imaginii fără permanenţele lirice specifice ar eşua. Relaţia sinelui cu creaţia se exprimă profund prin percepţia mitică.
Sonetul, formă materială a creaţiei, înfruntă moartea, după cum sugererează versurile finale.
Insul, ca unitate arhitectonică a existenţei etnic organizate, se întâlneşte cu altă fiinţă spre a da o nouă măsură vieţii şi, peste timp, într-un spaţiu comun - sufletul iubirii. În acest spaţiu sacru, poetul D. Ichim se întâlneşte cu W. Shakespeare, care mărturiseşte:
„Ci primăvara crească-ţi, precum o mamă bună,
Comorile ce-n tine cu greu le-a adunat,
Să nu-ndrăznească Moartea, surâsul, să-ţi apună,
Căci eu prin timp, cu imnul, mereu, te-am înălţat.
Da, câtă vreme oameni vor exista pe lume,
Va dăinui şi versu-mi purtându-te-n renume.” (Sonetul XVIII)
În versurile poetului din Kitchener se poate vorbi de metafora-enunţ bazată pe o unitate sintactică structurată pe un cuvânt semnificativ. În final, textul este un complex metaforic, bijuterie expresivă.
Viaţa trupească, naturală, trăieşte suferinţa, viaţa spirituală şi experienţa ei cuprind totul într-un sentiment covârşitor, iubirea, care vine în fiinţă, pleacă din ea în uitare sau în creaţie artistică, desprinzându-se din efemer. Eternitatea morţii fiinţei se loveşte de puterea creaţiei. Eternitatea morţii ţine de viaţă. Viaţa cunoaşte o altă veşnicie, a creaţiei.A privi în gândurile tale prin suflet este o definire de către Dumitru Ichim a poeziei: „Sărută-mă-sonetul ce duhul morţii-l fură” (Sonetul CCLII.
Singur Poetul are privilegiul trăirii creatoare. Fiintarea prin iubire e regăsirea fiinţei. Fiinţarea prin cuvinte e o adevărată renaştere. Întâlnirea celor două aspecte ale fiinţei reîntregeşte identitatea poetului care mărturiseşte undeva: „ Cenuşă de mi-aţi face din trup şi-agonisire, / Cu foc nu ardeţi focul, cred numai în Iubire!”
Creaţia”act religios”promovează depăşirea condiţiei, specifice spaţiului cultural, din percepţie arhaică şi tradiţională prin unul din miturile româneşti fundamentale. Viaţa creatorului se jertfeşte în creaţie. Din perspectivă actuală, atributele creaţei contribuie la evoluţia spirituală prin dragostea pură: „Iubirea-i cu Omul de-o fiinţă!” Arta, formă de viaţă, încă atrage prin specificul ei.
Dumitru Ichim, Tu ştii că te iubesc 150 de sonete prefaţate şi ilustrate de Savatie Baştovoi, Editura Cathisma, Bucureşti, 2016.
Kitchener ON
|
Constantin Teodorescu 8/16/2019 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.