Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Rom�nii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivďż˝ 2024
Articole Arhivďż˝ 2023
Articole Arhivďż˝ 2022
Articole Arhivďż˝ 2021
Articole Arhivďż˝ 2020
Articole Arhivďż˝ 2019
Articole Arhivďż˝ 2018
Articole Arhivďż˝ 2017
Articole Arhivďż˝ 2016
Articole Arhivďż˝ 2015
Articole Arhivďż˝ 2014
Articole Arhivďż˝ 2013
Articole Arhivďż˝ 2012
Articole Arhivďż˝ 2011
Articole Arhivďż˝ 2010
Articole Arhivďż˝ 2009
Articole Arhivďż˝ 2008
Articole Arhivďż˝ 2007
Articole Arhivďż˝ 2006
Articole Arhivďż˝ 2005
Articole Arhivďż˝ 2004
Articole Arhivďż˝ 2003
Articole Arhivďż˝ 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
”O posibilă strategie”

Cât de patetici putem fi în suferințele ca și în speranțele noastre? Ce ne trebuie oare pentru a înțelege că, în loc să nutrim iluzii, care nu fac altceva decât să agraveze evoluții negative, să ne asumăm gesturi zilnice, oricât de modeste, de a rezolva probleme, de a reduce din entropia traiului cotidian, de a ne asuma comportamente apropiate cât de cât de valorile pe care le clamăm ori de normele pe care le proclamăm? Nu a sosit oare timpul pentru o schimbare de azimut în acțiunile noastre devenite automatisme ale distrugerii?

Iată câteva dintre întrebările la care vom încerca să oferim răspunsuri la rubrica Patologie politică: realități românești. O atenție aparte vom acorda problematicii patologiei politice specifice realităților actuale din țara noastră, care, în opinia noastră, traversează una dintre cele mai complexe perioade din întreaga sa istorie.

Nu ştim de ce (sau ştim, dar ce importanţă mai are?) în România se cultivă în continuare cu precădere o perspectivă agresivă asupra schimbării – vrem, ca şi altădată, să schimbăm omul (mentalităţile, dacă vreţi) şi nu ne concentrăm asupra singurei schimbări posibile și real/benefice, adică reaşezarea relaţiei sociale. Nu oamenii sunt bolnavi, ci societatea; nu oamenii sunt răi, ci relaţiile dintre ei sunt rele. Şi să ne amintim mereu că incriminarea mentalităţilor înseamnă încălcarea flagrantă a libertăţii de gândire. Iar starea actuală a relaţiilor sociale este, în ţara noastră, plină de cele mai rele ameninţări.

Dar cum am putea schimba relaţiile dintre oameni? Mai ales că o asemenea schimbare ar antrena, firesc, inclusiv schimbarea mentalităţilor. Procesul s-a declanşat deja, dar întâlneşte încă cel puţin patru blocaje sociale care pot fi de netrecut. Şi aici, voinţa politică este decisivă, iar întrebarea noastră ”Ce-i de făcut?” începe să aibă sens.

Blocajul comunitar. Este evident pentru oricine că în ţara noastră ceea ce încearcă unul zădărniceşte celălalt în mare parte, că divizarea oamenilor are accente apocaliptice, că noi nu am învăţat încă să ne preţuim valorile, că nimic nu se încheagă într-o acţiune comună chiar în mediile sociale cele mai omogene, într-un cuvânt că solidaritatea este o aspiraţie eternă. Or, vehiculul care a adăugat o valoare la altă valoare, care a însoţit valorile între ele, a fost întotdeauna comunitatea – celula vie a oricărei societăţi. Începând cu familia şi continuând cu grupurile organice de idei, de credinţă sau profesionale şi culminând cu această fiinţă cultural constituită pe care o numim naţiune, comunităţile au fost nucleele de rezistenţă în faţa cataclismelor, a migraţiilor, expansiunii imperiale şi aberaţiilor politice sau ideologice. Viaţa socială se strânge în arcul comunitar ori de câte ori este ameninţată în esenţa sa.

Comunităţile sunt însă profund slăbite în societatea românească: efortul uriaş de supravieţuire în condiţiile în care politica a invadat cele mai intime zone ale vieţii private le-a epuizat. După un exerciţiu devastator al luptei fiecăruia împotriva tuturor pentru o bucată de carne ori pentru un loc în troleibuz, încununat apoi de concursul de trotinete al celor ahtiaţi de putere, comunităţile au nevoie de un sprijin masiv.

Autonomia locală reală, reducerea şi chiar desfiinţarea impozitelor şi taxelor pentru întreprinderi libere cu obiective comunitare, programe comunitare consistente constituie soluţii urgente pentru regenerarea ţesutului social. Pentru că a reface viaţa comunitară înseamnă, în fond, să redai demnitatea elementară unei apartenenţe, unei identităţi.

Blocajul birocratic. La noi, pentru a obţine un act simplu cetăţeanul este alergat ca hoţii de cai pe holurile unei birocraţii complexate şi pline de ură faţă de el. Trebuie să întocmească dosare voluminoase cu datele cele mai năstruşnice şi cele mai inutile, care, pe lângă că îi distrug timpul şi moralul, încarcă inutil activitatea funcţionarului public, prost tratat de ierarhiile prăfuite interesate de loialitate personală, de supunere oarbă şi mediocritate şi nu de singura justificare a unei birocraţii – aceea de fi un canal de comunicare între indivizi, comunităţi şi instituţii. Birocraţia devine astfel un focar de corupţie şi sursa blocării valorii, a întreprinderii libere. Orice manifestare de independenţă în faţa unei birocraţii costă imens.

Soluţia? Construirea, cum am încercat să demonstrăm, unei administraţii funcţionale, prin salarii demne dar dependente de performanță, prin refacerea prestigiului funcţiei publice, promovarea competenţelor, stimularea puternică a operativităţii, prin simplificarea unei formularistici moştenite din perioada mitică a celebrării actului scris. Ceea ce implică o reformă modernă a administraţiei publice, mereu amânată în societatea românească de inerţia unui stat parazitar.

Blocajul legislativ. Suntem ispitiţi să credem că acest blocaj este determinat de lipsa legilor de care avem nevoie, poate de aceea parlamentul nostru s-a transformat într-o agenţie de legiferare, ignorând problemele fundamentale ale ţării. Lipsa unei legi nu a blocat niciodată nimic, mai mult chiar, o lege este necesară doar atunci când s-au născut deja raporturile juridice pe care urmează să le reglementeze, prin activitatea oamenilor.

Doi ani am trăit fără constituţie şi nu s-a produs nici un cataclism: chiar şi luptele de clasă de pe stradă care au culminat cu mineriadele n-au distrus mai mult de 0,0001% din cât au demolat ”savanţii” noştri guvernanţi timp de treizeci de ani.

Blocajul este determinat de legi proaste, care vor să reglementeze raporturi ideale, nu reale (practice) şi cer să fie modificate la două săptămâni după promulgare, de inconsistenţa legislaţiei în ansamblu. Caracterul unei legi este determinat, adesea, de bibliografia parcursă de un iniţiator legislativ sau altul. Astfel, o lege românească se inspiră dintr-una belgiană, alta dintr-una franceză, cealaltă dintr-una britanică, mai nici una din realitatea românească şi, în final, avem o legislaţie superficial cosmopolită, bună să guverneze coşurile de hârtii.

În plus, legile noastre sunt puternic represive şi au tendinţa de a reglementa tot, fără a mai lăsa bietului cetăţean nici o marjă de libertate, de parcă legiferatorul nostru l-ar considera un tâlhar potenţial şi nu un partener. Facem o lege dură a secretului de stat, fără a realiza faptul elementar că acesteia i-ar sta bine ca un capitol într-o lege cuprinzătoare privind libera circulaţie a informaţiilor. Cum câştigăm încrederea şi participarea cetăţeanului? Iar el cum poate respecta o lege care îl dispreţuieşte? De aceea legile noastre conţin germenul nerespectării, cetăţeanul fiind obligat mai mereu să găsească o soluţie la marginea legii. Modernizarea concepţiei de legiferare este, astfel, o nevoie stringentă.

Blocajul motivaţional. Foarte puţini români se pot bucura astăzi de un salariu. Prea mulți încă mai primesc acum, după o scurtă perioadă de speranţă, indemnizaţii de supravieţuire. ”Ce-i mână pe ei în luptă?”

Un salariu este un venit, adică o sumă de bani, care, după asigurarea reproducerii vieţii unui individ, se constituie într-o acumulare, într-un capital, conservat sau investit, după interesele şi ştiinţa fiecăruia. Salariul nostru mediu este comparabil cu retribuţia ”generoasă” din vechiul regim (pe atunci, aproape cea mai scăzută din Europa). Să ne mai mirăm că muncim prost? Ori că recurgem la expediente în favoarea speculanţilor care vor sfârşi prin a ne desfiinţa locul de muncă?

Dar şi aşa consumăm mai mult decât producem, ar replica un economist practic. Tocmai pentru a ieşi din această situaţie, trecerea de la indemnizaţia de supravieţuire la salariu este urgentă! Dar nu cum a procedat actualul guvern, mărind en gros salariile. Primul pas ar fi trebuit să fie refacerea dreptului fiecăruia de a-şi produce un salariu mai mare, prin nelimitarea părţii sale variabile. Concomitent cu diferenţierea impozitului pentru sporul obţinut prin munca proprie. Un salariu fix este cea mai bună soluţie pentru reproducerea cercului vicios în care se află societatea românească. Şi el este ”asigurat” de o inerţie egalitaristă păguboasă care devine, prin forţa lucrurilor, cea mai mare discriminare socială.

După cum se vede soluţiile sunt la îndemână. De aceea poate le căutăm în teorii care mai de care mai savante. Am uitat oare că atunci când eşti prea savant, până şi ultimul prost este mai deştept decât tine?

De aici pornind, există două căi bătute până acum în istorie. Prima constă în căutarea punctelor nevralgice pentru o ”acupunctură politică” eficace destinată să reaşeze energiile în lucrarea lor firească. Pentru aceasta este nevoie de fineţe, subtilitate şi dexteritate. Dar şi de o mare forţă morală care să susţină un proiect în aşteptarea efectelor.

A doua înseamnă livrarea în grija unei autorităţi asigurătoare – o ideologie atractivă sau o persoană ”charismatică”. Ceea ce, în fond, este cam acelaşi lucru: mereu ideologia a eşuat în ”cultul şefului”, al autorităţii indiscutabile. Şi, mereu când oamenii au vrut să fie egali în faţa unei autorităţi de necontestat, au sfârşit prin a deveni egali cu zero.

Dictatura a fost întotdeauna un marş forţat al tuturor spre o ţintă fictivă: salvarea naţională, industrializarea, cucerirea spaţiului vital etc. Problemele reale ale unei societăţi au fost puse între paranteze, oamenii au început să simuleze binele, iar acest bine s-a întors împotriva tuturor cu forţa instinctului primitiv de supravieţuire.

Două au fost condiţiile hotărâtoare ale unei dictaturi: incapacitatea relativă de a face faţă unor presiuni sociale devenite insuportabile şi existenţa unui grup social interesat să conserve o situaţie privilegiată, dobândită prin mijloace nelegitime.

Ambele sunt deja maturizate în societatea românească. Marea aşteptare a anilor ’80, după o scurtă şi aproape uitată explozie a speranţei, a fost sechestrată de un regim politic slab şi generator de confuzie. De unde lucrurile păreau simple pentru majoritatea populaţiei care credea că dispariţia dictaturii va aduce imediat descătuşarea aşteptată, azi resemnarea şi-a refăcut imperiul.

Oamenii par să se fi împărţit în două mari grupuri sociale: rentierii mizeriei care se mulţumesc cu puţinul rămas din festinul importurilor masive şi cu partea ce li s-a înapoiat din ceea ce au avut odată, pentru a ”nu-l mânia pe Dumnezeu” şi profitorii mizeriei – indivizi rapace care nu cunosc nici o lege şi care înregistrează profituri imense şi nemeritate pe care le sterilizează impotenţa lor originară. Abia recent o clasă medie încă în cristalizare pare să ridice vocea spre aspirații europene exemplare.

De la divizarea politică adusă în 1990 prin scenarizarea pe străzile Capitalei a luptei de clasă, s-a ajuns la o polarizare socială tipică unei societăţi subdezvoltate. Paradoxal, ambele grupuri se simt ameninţate: primul se teme că va pierde iluzoriul bine cucerit pe neaşteptate, iar al doilea că, mai devreme sau mai târziu, va pierde privilegiile dobândite atât de uşor şi în afara legii. Reacţiile lor sunt însă diferite: marea masă caută răul cel mai mic şi se pare că l-a nimerit până la urmă pe cel mai mare, în timp ce noua oligarhie care a privit avid spre politică până mai ieri, azi aproape domină instituţiile ţării. De aici şi până la dictatură mai rămâne doar un pas.

Care va fi făcut, dacă va avea loc o schimbare semnificativă a conjuncturii internaţionale. De aceea, nimic nu pare mai important pentru noi, acum, decât apărarea democraţiei. Fictivă încă la noi prin marile posibilităţi de manipulare pe care regimul politic le conservă, fragilă prin sărăcia exerciţiului politic, dar, totuşi, democraţie.

Atracţia autoritarismului în România este însă încă mare. Dar este totuşi greu de presupus că mai vrea cineva să rătăcim din nou, pentru încă vreo cincizeci de ani, prin ”cimitirul democraţiilor”.

Leviathan


Nicolae Lotreanu, doctor în filosofie. Autor al cărților: ”Condiția umană a politicului” (1979), ”Conștientizarea politică” (1987), ”Regula imbecilității” (1995). Coautor la peste douăzeci de cărți, a publicat peste două sute de studii, eseuri și articole în reviste și ziare.





Nicolae Lotreanu    7/3/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian