Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Interviu inedit cu Petre Ţuţea

Petre Ţuţea: „Limba română poate cuprinde în tiparele ei cultura universală”

P.Ţ.: Păi, comunismul ce e? Comunismul seamănă cu gripa... Dacă tuşim, nu înseamnă că gripa
ne-a făcut măgari... N-a avut nici o influenţă reală asupra noastră, căci este antinatural în esenţă.
Tot ce e contra naturii e de nerealizat. Comunismul n-ar fi valabil decât dacă toţi oamenii ar fi somato-
fizic, uniform şi morfologic - şi dacă ar fi psihic egali. Comunismul se izbeşte de realitatea diferenţială
prezentă la specia om.

M.L.G.: Credeţi că n-a avut nici un rol, nici o influenţă asupra culturii?

P.Ţ.: Eu nu ştiu dacă există vreun comandant care e model platonic de cultură europeană. Păi,
dacă nu e nici un model, ...pentru ca o cultură să devină europeană, trebuie să fie model european.
Comunismul nu este esenţialmente european.
E-adevărat că marxiştii gândesc un comunism primitiv în Europa. Eu am studiat dreptul, sunt doctor
în drept. Nu-mi amintesc de comunismul primitiv al Romei în istoria dreptului roman!

M.L.G.: Da, dar această falsă cultură comunistă ne-a fost totuşi impusăde sus în jos...
P.Ţ.: Păi, sub Ceauşescu, nu ni s-a impus cultura.
Ce-a putut să facă un biet om ca Ceauşescu, care cred că n-avea mai mult de 30 de cuvinte în
dicţionar? Ce putea să facă el? Să modifice un popor ca al nostru?
Care a rezistat la atâtea invazii?...
Semănăm cu cei de pe Columna lui Traian perfect!
Suntem un popor foarte viguros, noi, românii...

M.L.G.: Aţi spus că acele 30 de cuvinte nu puteau să schimbe cultura unui popor. Nu puteau s-o
schimbe, dar putea fi impus - ceea ce aproape că s-a şi întâmplat - ca respectivele
cuvinte să fie rostite de toată lumea. Ele şi nu altele.

P.Ţ.: Păi, n-are-a face. Ăsta, dacă avea numai 30 de cuvinte în dicţionar, semăna mult cu papagalul.
Că şi el vorbeşte. Dar nu suntem papagali. Dacă omul nu este nemuritor, aşa cum crede el, prin credinţă, nu e liber

M.L.G.: De doi ani trăim liberi. Unii spun liberi, alţii „nu încă liberi”. Dumneavoastră ce părere aveţi privitor
la deschiderea pe care o reprezintă libertatea în cultură?

P.Ţ.: Din punctul de vedere al culturii, se poate concepe o libertate socială, nu? Dar pentru mine,
adevărata libertate e metafizică sau religioasă, nu... socială. Căci, ce fel de om liber, de vietate liberă,
sunt, atâta timp cât rămân ateu şi mor ca un dihor?

M.L.G.: Deci, vedeţi ca esenţială libertatea interioară?

P.Ţ.: Eu văd o libertate a omului integral, psihofizic.
Şi eu nu ştiu... că există ortodoxie, că omul va învia la Judecata de Apoi, la vârsta de 30 de ani,
cea a lui Cristos, când acesta a început, se zice, propovăduirea...

M.L.G.: Şi credeţi în această înviere?

P.Ţ.: Eu nu ştiu, eu gândesc creştin. Nu pot să văd altfel lucrurile decât reuşeşte să le vadă, de pildă,
un popă din Bărăgan.

M.L.G.: Credeţi că această libertate despre care vorbiţi, cea a întregului, e posibilă acum, aici? Sau doar atunci?

P.Ţ.: O libertate absolută ar fi posibilă numai dacă priveşti omul integral. Până acum, s-a vorbit despre sfinţi, că ei ar fi nemuritori. Dar dacă omul ar fi muritor, s-ar mai putea vorbi de libertatea lui? Păi, ce înseamnă libertatea de 80 de ani, de
90 de ani sau de 120 de ani, faţă de o libertate întinsă la infinit? Nimic. Aşa că, dacă faci filozofie
până la refuz, reduci omul la definiţia filozofică: e un animal raţional şi muritor... Atât. Libertatea reală
eu o leg de nemurire, nu de raţiune! De aceea, cred că o libertate reală nu putem trăi noi, pe Pământ. Căci murim.
Păi, care e deosebirea dintre mine, care, uite, am citit biblioteca aia, şi un măgar?
Şi eu, şi măgarul, murim la fel! Libertatea reală nu poate fi, deci, lipsită de ideea nemuririi.
Dacă omul nu este nemuritor, aşa cum crede el, prin credinţă, nu e liber.

M.L.G.: Libertatea se cucereşte doar prin credinţă...

P.Ţ.: Sigur.
Aţi auzit undeva, în spaţiul valah, vorbinduse despre „ţuţism”?

M.L.G.: Bătrâneţea e, sigur, o esenţializare, să spunem, a unor problematici puse de-a lungul
unei vieţi. N-ar fi greşit, deci, să considerăm că aţi ajuns în pragul unor esenţializări fundamentale.

P.Ţ.: Ei! Dacă, de pildă, mă întreb acum fundamental şi încerc să răspund, eu cred că operează şi
amintirile mele, fiindcă sunt implicat în substanţa mea. Eu, prin faptul că sunt o fiinţă socială, prin
familie, prin apartenenţa la societate, la raţiune, eu nu mai sunt eu; nu ştiu cât rămân eu autentic.
Şi nu ştiu... poate un sfânt să afirme despre sine că el e el.
Eu nu pot să afirm că sunt eu, pentru că sunt alţii...

M.L.G.: Deci, apare o dezintegrare a flintei în contact cu mediul social?

P.Ţ.: Un produs. Sunt un produs. Căci, nativ, eu nu vin cu lumea asta, a mea, de acum. Căci, dacă
n-aş fi avut contact social cu oamenii, nu mă distingeam de animale.

M.L.G.: Dar nu credeţi că aţi venit pe lume cu un „plus”, cu un har special?

P.Ţ.: Aş fi orgolios dacă aş crede asta. Dacă aş fi însărcinat cu un har excepţional, străluceam ca
model naţional! Privilegiul ăsta nu l-am avut.

M.L.G.: Şi totuşi, străluciţi. Dar, pentru că veni vorba: ce înseamnă pentru dvs. un har? A fi cu har... cine are har?

P.Ţ.: Cine devine model pentru umanitate. De pildă, Eminescu. A avut har. Eu sunt creat de oameni.
Acuma, nu ştiu care sunt limitele autonomiei mele. Dacă există această autonomie. Dar eu când gândesc absenţa autonomiei mele spirituale, mă gândesc la producţia mea spirituală, care nu poate fi invocată ca modelator. Pentru că nu circulă. Aţi auzit undeva, în spaţiul valah, vorbindu-se despre „ţuţism”?

M.L.G.:Nu, dar probabil că vom auzi. Iar opera dvs., chiar dacă încă nu circulă, nu înseamnă că nu va circula.

P.Ţ.: Sufăr, totuşi. Există o suferinţă surdă, nemaladivă... Probabil că bătrâneţea e o boală în sine. Eu aşa cred despre bătrâneţe: că nu e o fază biologică a vârstelor, nu intră în biologia vârstelor, ci e o boală.

M.L.G.: O boală cu care suntem, totuşi, datori toţi.

P.Ţ.: Toţi. Păi, nu ştiu cine-a spus că omul e un animal bolnav în mod natural.

M.L.G.: Credeţi că există o vârstă anume la care se face filozof ie mai bine decât la altele?

P.Ţ.: Păi, s-a spus deja că pentru a fi filozofic autentic e necesară vârsta de cel puţin 30 de ani.
Nu poţi fi filozof înainte de 30 de ani. Se poate, însă să nu devii filozof nici la 100 de ani, dar asta-
i altceva.

M.L.G.: Ce credeţi că-i trebuie unui om ca să fie, într-adevăr, filozof?

P.Ţ.: Să aibă geniul speculativ... al inteligenţei, în toate sensurile. Adică să se mişte raţional printre
oameni şi lucruri. E nevoie de har, dacă spiritul se afirmă modelator pentru semeni. Dar un
spirit absolut autonom e ca şi inexistent. Nu poţi să raportezi omul, care nu e animal social, doar
la relaţia sa cu Dumnezeu. Căci el nu e egal cu Dumnezeu.

M.L.G.: Deci omul, într-un fel, ia contact cu Dumnezeu şi prin ceilalţi oameni.

P.Ţ.: De fapt, omul ia contact cu Dumnezeu în primul rând prin Biserică. Adică,
sigur, prin alţi oameni. Prin sacerdoţi, prin preoţi. Păi, un om izolat în pustie nu poate ajunge la noţiunea de
Dumnezeu.

M.L.G.: Şi nu este ciudat faptul că totuşi sfinţii porneau în deşert, să-l caute acolo pe Dumnezeu?

P.Ţ.: Dar nu porneau copii sau adolescenţi. Acolo şi-au valorificat ce au adus. Noi vorbim nu
doar atât prin vocaţia de a avea capacitatea rostirii, ci şi prin social, prin prezenţa semenilor. Căci,
dacă te concepi absolut individual, eşti absurd. Şi n-ai avea cu cine să stai de vorbă - poate cu absolutul,
dar nici acesta nu e prezent dacă omul e, într-adevăr, absolut izolat.
Geniul este creator, şi omul comun e imitator

M.L.G.: Se pare că... trăiţi actualmente un sentiment al pustiei, atâta timp cât nu puteţi comunica
aşa cum aţi fi dorit, poate, punând bazele unei şcoli. Totuşi, puteţi, cred, face o şcoală prin intermediari!

P.Ţ.: Da, dar nu pot avea obrăznicia asta, fiindcă n-am avut până acum cinstea -pe drept cuvânt -
să întâlnesc, în cetatea românilor, ţuţismul.

M.L.G.: Da, dar ţuţismul, dacă ar fi echivalent cu esenţialitatea, atunci nu s-ar mai chema ţuţism
(observ că daţi o oarecare nuanţă peiorativă cuvântului) şi s-ar chema, pur şi simplu, un model de
a gândi şi de a asuma viaţa.

P.Ţ.: Păi, da, vezi, asta e neinteresant din punct de vedere al obiectivităţii, nu al obiectivităţii.
Nu e real.

M.L.G.: Nu aş zice că nu-i real - nu e un fenomen cultural, aşa...

P.Ţ.: Ba nu, nu e real. E concret. Realul este, într-un fel, sinonim cu absolutul. Iar concretul e
perisabil şi variabil. Nu trebuie să confundăm realul cu concretul. Când zici, chiar despre un geniu,
că „este un geniu real”, ...e fals. Nu există geniu real, nici geniu concret.

M.L.G.: Pentru că geniul este muritor, nu?

P.Ţ.: Da, sigur. Pentru că trebuie întotdeauna legat de un individ. Sau de o familie
vastă de indivizi, căci omenirea are multe genii. în ştiinţă, în artă, în filozofie... în religie, în morală. în toate
disciplinele spiritului există oameni mari, prin unicitate şi funcţia de model.

M.L.G.: Geniul e, deci, un model Dar noi putem, oare, urma modelele care ne sunt cu totul superioare?
Are vreun sens? Şi dacă nu putem urma aceste modele, are deci un sens, mergând la limită,
însăşi actul de-a fi geniu?

P.Ţ.: Are un sens. Căci geniul e un om supraînzestrat, iar noi, care ne mişcăm în spatele lui, semănăm
cu maimuţele. îl limităm. Geniul e real şi noi suntem imitatorii. Geniul este creator, şi omul
comun e imitator.

M.L.G.: Sau fiinţa care foloseşte ceea ce a creat geniul, nu?

P.Ţ.: Da, sigur.

M.L.G.: Unde va duce acest lucru? Vom avea mai multe genii şi avem nevoie noi de mai multe
genii decât sunt acum?

P.Ţ.: Eu nici nu ştiu dacă avem genii acum. Noi avem nevoie de geniu întotdeauna.
Două lucruri nu depind de voinţa noastră: geniul şi sfântul.
Genialitatea şi sfinţenia. Noi dorim apariţia geniului - şi apariţia sfântului, a cărui dimensiune definitorie,
faţă de geniu, e capacitatea taumaturgică. Asta n-o poate face nimeni. Geniul poate face isprăvi
geniale, dar nu minuni.

M.L.G.: Aţi spus că dorim apariţia geniilor. Dar nu cumva ne e şi teamă de ele, ca de altfel şi de sfinţi?

P.Ţ.: Nu poate să ne fie teamă de modelele ideale. E nevoie de geniu ca şi de sfânt. Şi avem privilegiul
de a semăna fizic cu ei.

M.L.G.: Ca să revenim la generaţia dvs., la generaţia interbelică. Credeţi că a făcut puţin sau mult pentru cultura ţării şi, evident, cea universală?

P.Ţ.: Eu nu ştiu ce să înţeleg prin generaţia mea. A făcut ea ceva, nici nu pot să citez... Blaga face parte din generaţia mea. Blaga a făcut ceva. Arghezi face parte din generaţia mea, cel puţin biografic.
A făcut ceva. Călinescu a făcut parte din generaţia mea. A făcut ceva. Rădulescu Motru. A făcut ceva. Şi s-ar mai putea cita nume.

M.L.G.: Vedeţi, deci există în perioada dintre cele două războaie mondiale oameni care au lucrat
activ - întru cultura română.

P.Ţ.: Sigur. Şi au creat stil. Indiferent că stilul ăsta era o prelucrare a unui stil apusean. Nu trebuie
să ne supărăm deloc, că imitatori suntem toţi. Adică avem o cultură subalternă. în spaţiul acesta,
n-a trăit Roma cu intensitatea din Apus.

M.L.G.: Şi, totuşi, sunt oameni care, ajunşi după cel de-al doilea război mondial în vestul
Europei, au fost remarcaţi ca oameni deosebiţi. E Cioran, e Eliade...

P.Ţ.: Da. Şi Eugen Ionescu...

M.L.G.: Sunt şi ei nişte imitatori?

P.Ţ.: N-au fost imitatori. Au fost personalităţi culturale. Şi s-au găsit în mijlocul unei culturi în
care au putut face cultură la dimensiunile ei.
Că una e să te duci în Franţa cu conştiinţa unui negustor de zarzavat şi alta dacă te-ai dus ca Eugen Ionescu
sau Emil Cioran.

M.L.G.: Credeţi că această libertate pe care am primit-o prin intermediul revoluţiei va contribui
cumva la o revigorare a culturii române?

P.Ţ.: Care revoluţie?...

M.L.G.: În orice caz, mă refer la evenimentele care se petrec de la căderea lui Ceauşescu
încoace.

P.Ţ.: Păi, asta e revoluţie cum sunt eu popă. Termenul de revoluţie eu îl apropii de un nou cultural.
Păi, ce e nou cultural la noi? Decât imitaţia, nu? Că am sărit de la dacism direct la paşoptism!

M.L.G.: Şi nu vedeţi nici o soluţie?

P.Ţ.: Păi, cultura română există, românii sunt satisfăcuţi... în ce sens să văd o soluţie? Cultura
română este, nu? E drept că Aron Cotruş, întrun poem proeminescian, îl numeşte pe Eminescu
„Dante valah”. Dar Eminescu nu e român decât prin limbă; prin cultură, e german.

M.L.G.: Să ne oprim aici, vă văd destul de obosit.

Vom reveni




consemnat de Mircea Liviu Goga in 1991    4/20/2019


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian