Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2019
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Panopticum - Unire si Armonie

Când în 1945, clica Groza─Gheorghiu-Dej─Pauker a acaparat sub protecţia baionetelor Armatei Roşii conducerea politică a României prin alegeri măsluite, românii hâtri, lipsiţi de mijloace de ripostă mai eficiente, au recurs după obiceiul locului la vorbe de duh. Şi cu toate că marionetele sovietice au decretat curând legi draconice pentru stârpirea lor, glumele cu character politic au proliferat în toţi anii aşa zişi luminoşi ai întunericului terorist impus de Stalin satrapiilor sale europene. Una dintre acele fronde verbale satiriza politica vremii prin evoluţia modei salutului conducătorilor ţării. Carol I, zicea anecdota, ar fi salutat poporul cu “Bonjurică, făcui România Mică!” Ferdinand I ar fi spus “Salutare, făcui România Mare!”

Carol II, folosind salutul organizaţiei străjerilor, creată de el pentru glorificare proprie, ar fi strigat “Sănătate, am dat-o pe jumătate!” Iar Groza, traducând o formulă moscovită, ar fi spus “Hai noroc, că o dădui ruşilor de tot!” Lăsând deoparte sarcasmul, invenţia “reacţionară”, pentru vehicularea căreia unii au plătit cu ani grei de închisoare, făcea succint o lecţie de istorie cu atât mai necesară cu cât tocmai atunci infamul pseudoistoric Roller rescria trecutul României pe ritmurile cazaciocului.

De fapt, România Mică a fost realizată de Adunările Elective ale Moldovei şi Ţării Româneşti, în 1859, atunci când membrii acestora au avut bunul simţ şi inspiraţia să aleagă simultan ca principe pe Alexandru Ioan Cuza. A fost totuşi o uniune temporară. Surprinse de rezultatul alegerilor cele şapte puteri garante (Marea Britanie, Franţa, Austria, Prusia, Rusia, Turcia şi Regatul Sardiniei) care au semnat în 1858, la Paris, Convenţia Privind Viitorul Statut Politic al Principatelor Române, au accepta situaţia, la sugestia Austriei, numai pe durata domniei lui Cuza. Dar Cuza, în cei şase ani cât a domnit – escamotând clauza restrictivă, şi riscând oprobriul marilor puteri – a introdus cu îndemânare numeroase reforme politice si administrative ce au dus treptat la unirea reală a celor două principate. Printre acestea menţionăm: formarea primului guvern unitar al României, înfiinţarea primului parlament al ţării cu sediul la Bucureşti, oraş proclamat capitală unică, înfiinţarea unei comisii centrale pentru elaborarea legilor commune ambelor Principate, fuzionarea misiunilor diplomatice româneşti de la Constantinopol şi a şcolilor de ofiţeri de la Iaşi şi Bucureşti.

În 1866, dând dovadă de adevărată înţelepciune, reprezentanţii poporului român au ales pe Carol de Hohenzollern-Sigmaringen ca prinţ domnitor. Ei cunoşteau prea bine racilele bizantino-balcanice de care sufereau domniile pământene şi urmările lor nocive, care mergeau de la vulgara căpătuire personală din tezaurul ţării până la trădări şi asasinate. În Prinţul Carol ei şi-au găsit omul, acesta respectând târgul încheiat iniţial cu delegaţii naţiunii chiar dacă pentru aceasta a fost necesar la un moment dat să-şi mazileascâ temporar propria soţie. Energic şi curajos el a transformat două mici principate aflate la un pas de a deveni gubernie rusească ori paşalâc turcesc, într-un regat european constituţional, modern şi independent, recunoscut ca atare în întreaga lume. Carol I a deschis României oceanele lumii asigurându-i ieşirea la mare, a impus recunoaşterea drepturilor românilor la gurile Dunării şi a consolidat unirea. El a făcut într-adevăr o mare Românie Mică. Ferdinand l este însă fără îndoială autorul marii uniri. Profitând de curentul înnoitor care a schimbat complet harta Europei prin destrămarea la sfârşitul primului război mondial a marilor imperii Habsburgic, Prusian, Otoman şi Rusesc, el a realizat aproape în întregime (exceptând enclavele de pe Valea Timocului şi Macedonia şi pe maramureşenii din Ucraina Subcarpatică) visul de veacuri al românilor de pretutindeni: unirea într-o singură ţară. Nu i-a fost uşor fiindcă după un război costisitor din punct de vedere uman şi material guvernul său a mai avut de luptat şi politic cu opoziţia occidentalilor conduşi de preşedintele USA, Woodrow Wilson.

În mod surprinzător, Wilson, istoric de profesie, ignorând realităţile istorico-geografice şi sociale opta pentru menţinerea Inperiul Habsburgic în care, România urma, după el, să fie inclusă. În atmosfera ostilă şi confuză a conferinţei de pace de la Versailles, unirea din decembrie 1918 a constituit o mare victorie la care, pe lângă acţiunile politice spontane şi entuziaste ale bănăţenilor, transilvănenilor, bucovinenilor şi basarabenilor a contribuit şi campania diplomatică dusă pe ambele maluri ale Oceanului Atlantic de Regina Maria. Dacă primii doi regi ai României au muncit cu abnegaţie pentru progresul ţării de adopţiune domniile următorilor doi s-au dovedit a fi catastrofale. Carol II, după ce a instaurat abuziv o dictatură personală, a neglijat armata şi manevrând inept diplomaţia internaţională a fost obligat în 1940 să cedeze străinilor, înainte de a treia abdicare, Basarabia, Bucovina de nord, Cadrilaterul dobrogean şi 43.492 km˛ din teritoriul Transilvaniei.

Ultimul rege, Mihai I, tânăr şi lipsit de experienţă, încrezându-se în promisiunile emisarului Statelor Unite, Averel Harriman, a acceptat la finele celui de-al doilea război mondial matrapazlâcurile electorale comuniste şi pretenţiile guvernului sovietic ale căror argument major erau trupele de ocupaţie, iar România nu a mai revenit niciodată la graniţele din 1938. Forţat să abdice, monarhul a lăsat ţara pradă marxismului ruseasc, o robie care în 45 de ani a distrus ce era mai preţios din elita intelectuală a naţiunii ca şi nenumărate tradiţii, resurse materiale şi valori spirituale.

Astăzi, după trei decade de la schimbarea de regim, România sărbătoreşte în sfârşit în libertate 100 de ani de la unirea cea mare şi 160 de ani de la unirea cea mică. Dar în câte inimi româneşti împrăştiate pe mapamond mai rezonează oare chemarea poetului Vasile Alecsandri: “Hai să dăm mână cu mână....Între noi să nu mai fie decât flori şi armonie?”







Gabriel Watermiller / B.C.    12/19/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian