Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
De vorbă cu Vianu Mureşan

Un interviu pentru cititorii „Observatorul” dar și pentru toți românii canadieni, cine este Vianu Mureşan?

V. M: În măsura în care meseria, profesiunea și nivelul studiilor au ajuns să ne dea imaginea socială, ar fi, să zic așa, câteva lucruri cu care m-aș putea „mândri”: am fost vreme de 17 ani profesor de filosofie la o universitate privată din Cluj-Napoca și în câteva reprize scurte profesor asociat la Universitatea Babeș-Bolyai, la facultățile de Istorie-Filosofie și Studii Europene, am luat un doctorat în Filosofie la UBB Cluj cu o teză despre etica lituanianului-francez Emmanuel Lévinas, am făcut presă scrisă și publicistică literară vreme de 20 de ani la ziare și reviste din Cluj, Oradea, Târgu Mureș, Zalău, Satu Mare, București, am publicat 15 cărți de filosofie și literatură, am fost babysitter și apoi învățător în regim de homeschool la nepoțica mea Sophia Leopold din Toronto, despre care azi, la cei 10 ani ai ei, lumea știe foarte multe în calitate de artist, iar în ultimii trei ani lucrez ca lector de carte la editura Eikon din București. Asta ar fi, pe scurt, fișa mea profesională.
Dacă mă gândesc bine însă, aproape toate aceste activități ale mele au fost determinate în mare măsură de conjunctură, inclusiv temele cărților scrise, încât mă întreb dacă nu cumva felul în care mă arăt eu în societate, mă prezint în fața celorlalți, este un simplu rol pe care l-am jucat din lipsă de altceva mai bun pentru care mi-au lipsit datele: puterea, talentul, voința, condițiile. În copilărie îmi plăcea mult să desenez portrete și icoane, iar dacă aș fi ales altă școală, artele plastice, probabil că tot traseul meu ar fi fost diferit – în loc să scriu aș fi pictat și cioplit în lemn, meserie învățată de-a lungul multor ani în care îl urmăream pe bunicul în atelierul lui de tâmplărie de acasă și la construcțiile în lemn prin satele noastre maramureșene. Dar pentru că s-a întâmplat să îl citesc pe Platon de pe la 14 ani, l-am întâlnit atunci în Dialogurile lui pe Socrate, care m-a fascinat și entuziasmat atât de mult încât mi-a confiscat pentru mulți ani toată pasiunea și visarea. În înțelesul pe care chiar el l-a dat acestui termen, m-am îndrăgostit filosofic, anume în acel fel sublim și maniacal pe care îl dă pasiunea fierbinte, fantasmatică, nepotolită pentru cele nevăzute și neatinse. Pasiunea pentru un Idol, și mi-ar plăcea să nu se dea un sens convențional, psihologic acestuia, ci unul moral, religios – figura arhetipală formatoare. Tot ce îmi doream din momentul în care mi s-a închegat în cuget icoana lui Socrate a fost să fiu contemporanul lui – fie să trăiesc eu alături de el în Atena, fie să vină el la mine, or altă cale decât să citesc cu pasiune devoțională operele lui Platon și alte scrieri antice despre divinul flecar maieutic nu am găsit încă pentru coabitarea noastră spirituală. Dacă mă mai ațin și azi de filosofie, nu talentul sau pasiunea mea ar fi explicația corectă, ci mai degrabă faptul că am căzut victimă, m-a prins în plasă Socrate și chiar dacă m-am zbătut, încă nu am reușit să scap.
O astfel de nevoie pătimașă de a fi contemporanul cuiva din alt timp și alt spațiu, nu am mai avut-o decât un pic mai târziu, prin anii de facultate, cu Isus Christos. Aș fi vrut să-l întâlnesc, să îmi încerc vrednicia ascultându-l și urmându-l. Mi se părea ridicol, irelevant tot ce puteam vedea, învăța și înfăptui rupt de prezența lui Isus Christos, iar exaltarea mistică ce-mi ținea mintea într-o fierbere religioasă nepotolită mă făcea să cred că sensul vieții mele este să trăiesc într-un timp mesianic, iar nu într-o lume total profană și pragmatică, că aceasta e adevărata menire a noastră, a omenirii, dar pentru că n-am vocație de predicator, nu m-am apucat să fac vreun serviciu public din crezul meu... Cred că mi s-a închegat sufletul – dacă am așa ceva – din aceste relații mistice cu înțeleptul grec și cu Fiul lui Dumnezeu. Dă-i omului o măsură pe care să n-o poată atinge – înțelepciunea, sfințenia –, dar de care să se zbată toată viață a se face vrednic, asta am învățat de la cei doi, acesta cred că e principiul educației. În conformitate cu aceste modele s-au format omul antichității și omul creștin, două dintre cele mai izbutite performanțe morale ale civilizației noastre. Nu știu cum aș fi evoluat în lipsa acestora, ce s-ar fi ales de mine, dar mă tem că nu ceva de seamă.

2. Recent, mai precis în luna octombrie a acestui an, ați participat la a doua ediție a târgului de carte ToRoFest organizat în Toronto de Tradicious: Cu ce impresii ați rămas? Cum a fost întâlnirea cu românii-canadieni?

V. M: Este impresionant și lăudabil că doamnele Iuliana Pacso și Crina Bud, organizatoarele ToRoFest, au reușit să mobilizeze peste 50 de scriitori, muzicieni și artiști plastici în cele două zile de program ale festivalului, care mi s-a părut a fi foarte bine gândit. Au fost concomitent, în săli diferite prezentări de carte, conferințe, ateliere de discuții, expoziții de pictură și scurte momente muzicale reprezentative pentru intelectualii, literații și artiștii români sau cu origini românești care trăiesc în Canada. Lucrul cel mai important este că se constituie o comunitate intelectuală, culturală, artistică românească în Toronto, unde se adună din ce în ce mai mulți oameni foarte educați, creativi, care continuă să gândească și să scrie românește, chiar dacă scriu și în engleză sau franceză.
Voi face aici o scurtă digresiune, ca să se înțeleagă mai bine de ce insist asupra legăturii strânse între identitatea și limbă. Emblema identității noastre culturale este limba, iar noi, ca scriitori, suntem născuți de limba în care ne exprimăm și dispărem odată cu ea. „Păstorirea” limbii române, cum se exprima Eminescu, este de fapt misiunea oricărui scriitor, de care se achită după puteri, talent, condiții. Nu gândesc lucrurile comparativ, în termeni de frumusețe, bogăție, complexitate a limbilor în care scriem, ne exprimăm ca artiști, ci pur și simplu în termeni de particularitate. Lexicul propriu-zis, cuvintele, sintaxa, articulația, pronunția, fonetica, ritmica, muzica – aceste aspecte ale oricărei limbi sunt unice, particulare. Chiar dacă noi putem traduce sensul cuvintelor, al propozițiilor, și să spunem în alte limbi ceea ce am spus în propria limbă, nu putem să „traducem” cuvintele ca atare. A-l traduce pe Eminescu, de exemplu, în engleză, nu înseamnă că putem schimba limba poeziei lui cu limba engleză, doar că putem desprinde sensul versurilor scrise-n română și să-l recompunem în engleză sau orice altă limbă.
Crearea limbilor a fost forma cea mai spectaculoasă în care s-a arătat geniul uman – zeci de mii de limbi și dialecte de-a lungul timpului în care au fost posibile creații literare, religioase, mitologice. Limba noastră e una din acestea, iar meritul pentru capacitatea ei expresivă îl au cei care au vorbit și scris în ea de-a lungul întregii istorii. Vorbitul limbii este liturghia noastră de zi cu zi, prin care ținem viu duhul acesteia. În momentul în care vom tăcea, duhul limbii române ar fi pecetluit ca într-o lampă a lui Aladin, de unde nu știm dacă îl va mai scoate cineva vreodată afară. Orice limbă este un univers complet și singular, de neînlocuit.
Eu am fost emoționat de faptul că am întâlnit la acest festival atâția scriitori români care nu mai trăiesc de mult în România, dar simt că nu-și pot exprima creativitatea, trăirile minții și ale sufletului mai propriu în alte limbi decât în cea maternă. Pe cei mai mulți dintre participanții la ToRoFest nu-i cunoșteam dinainte, de aceea a fost o mare bucurie să întâlnesc noi scriitori, artiști plastici, profesori, foarte entiziaști cititori și cumpărători de literatură română. În urma festivalului m-am ales cu noi prieteni, am descoperit interese, subiecte, teme de discuție și analiză comune, și m-a bucurat să văd că în comunitatea scriitorilor români-canadieni nu este atât de vioi imboldul infatuării precum la cei de acasă, că nu se avântă cu atâta pasiune în roluri de pozeuri sfătoși și nu par a se îmbăta cu freneticul duh al pizmei, care a tribalizat (în sensul lui Seth Godin din lucrarea Tribes) în jurul unor reviste de cultură și unor instituții academice și media comunități semnificative din spațiul cultural și public românesc.

3. De la ToRo Fest ați participat la Târgul de carte Gaudeamus. Ce autori noi sau consacrați și ce cărți interesante ați prezentat la standul Editurii Eikon, editura la care lucrați?

V. M: O să-mi încep răspunsul citând dintr-o poetă pe care abia am descoperit-o, care scrie încântător: „... vezi că a venit toamna / și / dragostea noastră se află în plin câmp / seamănă cu un foc / aproape stins / lângă ea o siluetă cântă la vioară / fumul se înalță ca-ntr-o pictură aleasă / fă ceva” (Lavinia Micula, P.S.). Într-adevăr, la trei zile după ce m-am întors din Canada a început Târgul de carte Gaudeamus (București), în cadrul căruia editura Eikon a avut programate peste 100 de lansări de carte de-a lungul a cinci zile, o bună parte dintre acestea fiind noutăți. Trăiesc întotdeauna o mare bucurie când constat că există tineri scriitori și scriitoare, debutanți de vârste variate, și specialiști pe teme de filosofie foarte talentați, cu stil și idei proaspete, și despre aceștia vorbesc mereu cu entuziasm la lansările de carte. Ultimele descoperiri sunt Miruna Drăghici cu prima parte a trilogiei Spintecătorul sorții, Remus O. Câmpean cu romanul Abandon, Tudor Runcanu cu romanul Cuibul bufniței, Lavinia Micula cu Poeme vintage, Lucian Maier cu teza Timp și conștiință în cinema. Am avut și o dureroasă descoperire, jurnalul Cameliei Răileanu, Întoarcerea din Iad, scris de mână cu mare dificultate în ultimii ei patru ani de viață, încheiată la 33 de ani, publicat abia acum, după 16 ani de la moartea autoarei. Gravitatea situațiilor descrise după operația pe creier parțial ratată, lupta de câțiva ani cu tumora, asumarea bolii ca un drum al patimilor în drumul ei spre Lumină și în vederea câștigării curățeniei în fața lui Dumnezeu, demnitatea suferinței lipsită de orice lamentație sau autocompătimire, dar și calitatea uluitoare a scriiturii, observațiilor și analizelor au transformat imediat lucrare Cameliei Răileanu într-o carte fundamentală pentru mine, așa cum, dintre cele scrise de autori străini sunt: When Breath Becomes Air a doctorului Paul Kalanithi, Things I’ve Learned from Dying a lui David R. Dow, The Long Goodbye a lui Meghan O'Rourke și The Iceberg: A Memoir a lui Marion Coutts. O așez acum între cărțile cele mai utile și ziditoare care pot fi cititie azi, alături de Viețile Sfinților și literatura închisorilor.
Apoi am prezentat încă o dată în programul lansărilor noastre o carte care mi-a plăcut mult, apărută în luna mai a acestui an, Pași, care are doi autori, Em Sava și Axel, care se bucură de-o receptare spectaculoasă și ecouri foarte bune atât în presa culturală, cât și pe rețelele sociale. Despre cartea Emiliei Ivancu, Cartea vieții, am vorbit și în cadrul acestui târg deși a apărut în primăvară și am prezentat-o pentru prima oară în cadrul târgului Bookfest. Emilia Ivancu este la al treilea volum de poezie, foarte bine întâmpinată de cititorii tineri, pasionați de literatură, dar cred că insuficient abordată de critica literară, care la noi în cultură are predispoziții capricioase și o anumită inerție, opacă la diversitatea formulelor de expresie literară, incapabilă să preia și să valorifice noutatea tinerilor creatori. Scriitura rafinată a Emiliei, care își țese imaginarul din elemente primare – apa, focul, lumina, umbra, vântul, noaptea, marea, țărmul, muntele, zborul, visul etc. – în care sensibilitatea ei se lasă prinsă, mizând pe desfășurarea lor în vaste cicluri imagistice, care operează sibilinic cu coduri, cifruri, urme, cicatrici, ligaturi magice observate în rețeaua realității poetice, cred că nu a ajuns încă să fie observată și studiată la nivelul pe care îl merită pentru că lipsește culturii noastre cineva de profunzimea și elevația intuitivă a lui Gaston Bachelard. Emilia Ivancu este doar unul dintre exemplele, destul de multe, de scriitori care și-au făcut intrarea în literatură cu formule proprii, nemimetice și rupte de „tendințele” specifice unor „generații” – botezate de regulă după decadele în care au apărut –, dar pentru care nu există sensibilitate, curiozitate sau interes analitic deja constituite în mediul criticii de specialitate, astfel încât poziția lor pe „harta” noastră literară pur și simplu nu e clarificată și nu se știe când sau dacă se va lămuri. Dar există și o parte bună a situației, pentru că nu trebuie să ne spună mereu „specialiștii” ce să citim, cât plătește un autor anume sau o carte, cu atât mai mult cu cât nu există nicio „autoritate” în privința noului în planul creației literare.

4. În romanul dumneavoastră, „Nebunul lui Dumnezeu”, roman pe care l-ați adus și cititorilor româno-canadieni la ToRoFest, descrieti Clujul și imprejurimile lui în multe pasaje de o frumusete lingvistica deosebită, dar și mediul universitar, de multe ori cu ironie. De ce ați ales Clujul ca loc de desfășurare a romanului?

V. M: În Cluj mi-am petrecut cei mai mulți ani de viață până acum, este locul pe care-l cunosc cel mai bine și aici am găsit tot ce îmi trebuia pentru a zugrăvi o lume de poveste: viața studenților, complexul studențesc Hașdeu – care are încă și azi pentru mine o încărcătură mitică pentru că acolo toți oamenii par veșnic tineri, îndrăgostiți și naivi, fetele au priviri de iubite și aerul miroase a fericire –, bibliotecile, anticariatele, universitatea, cimitirul, boemii și nebunii, universitarii cu ifosele lor magnifice și falsa lor autoritate, bovarismul profesoral și servilismul medieval grotesc al funcționarilor din universitate. Universitatea devenise în perioada la care se referă romanul o feudă la dispoziția eternului rector, în jurul căruia zburdau căpiați de emoție și ambiții trepădușii harnici de la toate facultățile, care s-au ales până la urmă cu bucăți mai mari sau mai mici din ciolanul pe care îl distribuia parcimonios El, Supremul – stăpânul universitar absolut.
În loc să fie locul elevației spirituale și al inovației științifice, universitatea devenise un ceaun birocratic în care fierbeau ambiții personale, vanități academice și cumetrii lucrative, iar cel care învârtea cu linguroiul în ceaun, rectorul, făcea uz mai degrabă de ascuțime simțului olfactiv decât de rațiune – în distribuirea de funcții și poziții academice, în înființarea sau desființarea de instituite și catedre după simpatii și antipatii personale, mascate vulgar în spatele unei retorici de fațadă gănoase, a „competenței” academice în care nimeni nu credea –, cu toate că era filosof și se înfierbânta ades în neobosite perorații publice vorbind despre raționalitate, eficiență, competență, valoare, reformă universitară..., dar cu condiția să fie ascultat cu sfințenie de liota datornicilor și, la final, aplaudat cu frenezie și îmbujorare lăcrămoasă, declarat urgent unic și de neînlocuit.
Servilismul ajunsese criteriu de selecție în universitate și a dus la constituirea la nivel de catedre, facultăți, departamente și secții a unor conduceri și ierarhii arbitrare, vanitoase, despotice chiar, precum și la îndepărtarea unora dintre cei mai buni, serioși, studioși absolvenți ai multor specializări, chiar șefi de promoție, care au profitat de burse în străinătate și au rămas acolo, scârbiți de cumetriile obscure care au ajuns să paraziteze mediul academic și indignați de slugărnicia care se instalase ca habitus universitar, care devenis un profitabil modus vivendi. „Hemoragia creierelor”, fenomen grav în România postrevoluționară, e datorată și unor astfel de rectori și universitari – abuzivi, lipsiți de simțul valorii și măsurii proprii, oportuniști –, nu doar condițiilor socio-economice precare sau anarhiei politice. În fața acestui tablou tulbure eu în roman am reacționat cu parodie, pe care o prefer estetic lamentației tragice. Am doi maeștri de care nu mă desprind niciodată în opțiunile mele stilistice: Rabelais și Goya. Parodia și grotescul neguros caracterizează fundamental instituțiile, birocrațiile românești, ceeea ce le pune într-un conflict permanent, ascuțit sau nămolos cu societatea, cetățenii, oamenii normali.
În Clujul pe care l-am cunoscut, pe care l-am mistificat cu iluziile și emoțiile mele, am găsit toate elementele unei lumi în care carnavalul grotesc, farsa, sublimul visării tinerești, fericirea iubirii și credinței, dar și ratarea în boemă sau nebunie se întrețes aproape natural. Lumea romanului meu nu este senină, relaxată și fericită așa cum ne-ar plăcea nouă să fie viețile noastre, pentru că nici societatea, nici instituțiile și funcționarii publici, nici autoritățile, dar nici Dumnezeu nu-și dau silința să o asigure că viața are vreun rost sau o direcție. Fiecare personaj își trăiește viața într-o risipire entuziastă, fantasmagorică din care e bine să nu-l scoată nimeni pentru a nu distruge echilibrul și direcția vieții sale evanescente și opace. Mai degrabă e o lume cu susu-n jos, pe care ca să n-o fac tristă am preferat să o fac derizorie, ridicolă. Pentru tragedie este nevoie de o anume demnitate, chiar măreție a situațiilor de viață. Noi nu suntem tragici, noi suntem doar caraghioși și ridicoli, iar viața noastră nu e un spectacol titanic în lupta cu destinul, ci o cirovăială zgomotoasă a păpușilor de cârpă. De altfel aceasta e și prima imagine a romanului meu – o bunicuță care croșetează păpuși, copii, animale, anotimpuri – ea este creatoarea și stăpâna lumii.

5. Și pentru că am deschis discuția despre „Nebunul lui Dumnezeu”, destăinuiți câte ceva despre personajele romanului, personaje legate tainic unele de altele, vii, prinse în roata vieții și în mrejele unui creator nevăzut.

V. M: Romanul pare să fie povestea Sfințișorului, student genial la început, un îndrăgostit encratic bântuit de viziuni, ajuns „mireasă a lui Dumnezeu” printr-o ciudată metanoia religioasă și travestiu-ul unei rochii de mireasă în care se plimba abulic, rătăcit pe străzile Clujului, pe unde îl mai găsește uneori cineva împotmolit în vreo pubelă. Un tinerel țicnit, blând, cu o stupefacție tainică întipărită pe chipul radios și-o lumină mistică licărindu-i în priviri, purtând un balț alb de mireasă pe cap, mânat parcă de vânt încoace și-ncolo pe trotuarele, prin parcurile și aleile orașului – asta e imaginea lui. Alienat, caraghios, blajin, vulnerabil și rătăcit prin viață, omul bun căruia nimic nu i se arată și nimic nu-i reușește, Sfințișorul este „alesul”, cel prin care se revelează nivelul degradării și deriziunii „întrupării” lui Dumnezeu în om, ceea ce nu mi-am propus să fie o blasfemie, ci o aplicație contextuală la teologia Întrupării. Michel de Certeau, de altfel, vedea în nebuni și cerșetori epifanii, personaje revelatoare ale prezenței lui Dumnezeu printre noi în lumea modernă, nihilistă și secularizată. Nebunul este fratele amărât al lui Christos în lumea noastră, cel puțin în versiunea pe care am prins-o eu în Sfințișor, și acest lucru transformă cartea mea într-o narațiune religioasă pe care o propun fără autoritate sau emfază, cu tristețe și inima zdrobită, fără pretenția de-a fi luată în serios de către cei care știu bine, profesionist cum e și ce vrea cu noi bunul Dumnezeu.
Doina este „iubita” Sfințișorului, care are atât rol de mamă, cât și de madonă în viața lui. Iubirea lor se consumă în fantasmă și emoție religioasă pentru că Sfințișorul nu trăiește de fapt în realitatea imediată. El este doar parțial întrupat sau mai bine spus accidental întrupat, un avorton îngeresc printre oameni, iubește ca-n vis și se exilează în lumea fantastică pe care mintea lui exaltată i-o oferă ca pe-un paradis. Doina este un personaj trist pentru că iubește pe cineva fără trup, de necuprins, cineva fără sânge și viață, un partener aproximativ cu un suflet mistic întins peste trup în loc de piele care-l face inaccesibil. Prinsă ca-ntr-o pacoste a destinului, nimic nu o va smulge din relația fantastică cu Sfințișorul, ajuns vagant mistic pe tărâmurile închipuirii înainte ca relația lor să fi avut caracterul de iubire între un bărbat și o femeie. De altfel cred că iubirile imposibile acumulează în ele tensiuni sufletești, emoții și fantasme din al căror ferment se poate hrăni vreme îndelungată cineva în drumul lui spre cer sau spre moarte. Susțin această erezie orfică.
Ștefan Cantor este terapeutul, profesor universitar și psihiatru faimos, care este rugat într-o zi să încerce să-l trateze pe Sfințișor. Își dă seama curând că nebunia pacientului său este o tramă religioasă, că în crizele lui cu manisfestări de delir lingvistic se exprimă pasaje, versete dintr-o evanghelie neagră a unui Logos damnat care acționează de-a-ndoaselea, nu prin creație, ci prin pocire, desființare, distrugere a lumii. Mai mult, terapeutul ajunge să se prindă în mintea delirantă a pacientului său și să fie posedat de „demonul” pe care dorea să-l scoată afară, încât după o vreme sfârșește prin a se purta el însuși ca un satir impudic, alcolic și caraghios, devenind o figură publică jalnică. Am scris aici o versiune personală a motivului „vânătorul vânat” pe care l-am deprins de la Giordano Bruno și l-am aplicat în domeniul psihiatriei. Pe de altă parte, Cantor este un mesia, are o sarcină majoră, să elibereze personajele și lumea de nebunie, păcatul care-o ține în stare de stupiditate și ignoranță, dar un mesia refractar, eșuat în frivolitatea ambițiilor personale, nevrednic de încrederea pe care Creatorul i-a acordat-o.
Există și un personaj simbolic, Zahei Dalai Thoab de care am avut nevoie ca să formulez acele versete mistice referitoare la facerea lumii într-o versiune care combină spiritul gnosticismului și cabala, versete care sunt așezate la începutul capitolelor și care oferă conținutul teologic al narațiunii. Acesta nu este creator, ci martor. El observă momentele principale ale facerii lumii și le dezvăluie. Eu m-am întrebat mereu, studiind modele ale creației lumii în mitologii variate: cine a văzut și a relatat cele petrecute? Acest Zahei este un spirit etern care nu are puteri creatoare, dar este menit să dezvăluie oamenilor felul în care a fost zămislită lumea lor de către un Creator la care n-au acces în mod nemijlocit. În romanul meu este vorba doar de lumea personajelor, care este și ea o lume în sine.
Alexandru e mai mult decât un personaj. Cartea de la care am preluat titlul „Nebunul lui Dumnezeu” a fost scrisă de el, în ficțiunea mea, dar a rămas nepublicată și s-a pierdut după moartea lui pretimpurie într-un accident de mină la Baia Sprie. Las să se înțeleagă înspre finalul romanului că ceea ce am făcut eu este o rescriere îngălată a acelei opere desăvârșite care din păcate n-a văzut lumina tiparului, și în acest mod îmi camuflez convingerea că noi, scriitorii, indiferent de nivelul la care ne ridicăm, suntem doar imitatori scăpătați, mediocri ai unui creator desăvârșit precum Demiurgul lui Platon din Timaios.
În realitate Alexandru Deac, mai mare decât mine cu aproape 20 de ani, a fost prietenul meu cel mai bun în adolescență când eram elev de liceu la Baia Mare. Muncea în mină pentru că avea rude fugite în străinătate, iar pe vremea comunismului unora ca el nu li se dădea voie să facă facultate. Avea o bibliotecă bună de filosofie și literatură clasică la el în garsonieră unde ne întâlneam și povesteam zile și nopți la rând. Putea să recite fără oprire ore în șir din diverși poeți de la Pindar, Properțiu, François Villon, până la Saint-John Perse, Odysseas Elitis, Arghezi ori Nichita Stănescu. M-a îngropat într-un maldăr de cărți de care știam că nu pot scăpa decât dacă le citesc, și am citit cu înverșurnare, apucat de un patos demențial, crezând că în mintea mea o să încapă toată literatura lumii. M-am semețit. Când n-am mai putut face față torentului literar ce mă inunda prin ochi, tot el m-a oprit și mi-a dat dezlegare să fac pe deșteptul și să-mi încerc pana.
De la el am învățat mai multă filosofie decât mai târziu, în cei cinci ani de facultate, de la profesorii pe care i-am avut la Cluj, și am învățat ceva mai important decât filosofia – să fii autentic, să nu umbli spoit, să nu te maimuțărești, să nu pozezi social sau cultural, să nu te dai cine nu ești, să-ți găsești măsura și rostul meșterind asupra sufletului tău ca cioplitorii în piatră din Maramureș. M-am copt la focul minții lui, figura lui mi-a servit de model, el mi-a nevedit și mi-a țesut pânza sufletească făcându-mă să arăt așa cum sunt încă și azi. Am scris Nebunul ... de dorul lui și ca să-l țin treaz, să-l abat din moarte în paginile cărții mele. De aceea el nu este doar personaj, ci este un demiurg al cărții mele.

6. Limbajul folosit în roman este uneori fermecător, alteori „raw”, grotesc, este un limbaj inedit, adesea mistic, o experiență uneori năucitoare pentru cititor. De ce ați ales această arhitectură narativă?

V. M: Pentru mine limbajul nu este un simplu instrument, ci o întreagă orchestră, un aranjament de voci, timbre și formule de expresie. Fiecare scenă sau capitol al cărții are nevoie de un limbaj specific, care să exprime cel mai potrivit natura a ceea ce se întâmplă sau pe cineva, un personaj. Scenele și personajele grotești au nevoie de limbaj grotesc, momentele de delir ale Sfințișorului au nevoie de un limbaj delirant, parodiile epitafurilor de pe crucile din cimitirul central al Clujului au nevoie de poezie parodică, momentul de posedare, când diavolul își bagă coada în mintea autorului și vrea să-i smintească limpezimea cugetului, are nevoie de calambur, bolboroseală, joc de cuvinte și artificii caraghioase care mimează limbajul, dar transmit nonsens etc.
Planul meu a fost să lucrez arheologic cu limba, să mă folosesc de toate straturile ei, de la cele arhaice, folclorice, cronicărești, dialectale, regionale, argotice, și până la cele literar-moderne, filosofice și teologice, adică nu cu o limbă epurată și specializată în formule retorice calofile, ci o pastă lingvistică vâscoasă, magma din care se poate desprinde la nevoie orice limbaj specializat. Cred că este de dorit ca într-o carte să încapă cât mai mult din istoria limbii în care e scrisă, și pe lângă acest aspect, să se vadă substanța vulcanică fierbinte din care se ridică în aburi formele de expresie literară pe cât mai multe registre, dacă se poate la nivelul tehnic al seriei dodecafonice. Eu n-am încredere în limbajul specializat, îngropat în concepte, enunțuri univoce și definiții de uz comun. Cu așa ceva nu poți să mai exprimi nimic propriu, poți doar să repeți la nesfârșit vechi tropisme și să te sufoci în clișee.

7. De ce banda lui Moebius pe copertă? Ce a determinat această alegere?

V. M: Banda Moebius de pe coperta cărții dă cheia de lectură, indică viziunea arhitectonică a romanului. Un spațiu narativ liniar, cu cap și coadă ca două gări între care circulă trenul-poveste, așa cum s-a practicat și de fapt se practică în cea mai mare parte a literaturii scrise, depinde de fapt de o superstiție, anume că povestea începe când și cum vrea autorul și se termină tot așa, el având putere absolută și transcendență în raport cu textul, lumea creată de el. Eu am răsucit spațiul narativ și dintr-un tronson de cale ferată narativă am făcut o bandă Moebius, pe care se poate circula fără oprire și în orice direcție te-ai duce nu ajungi nicăieri, căci nu mai are punct terminus. Te miști la nesfârșit într-un spațiu răsucit în jurul lui însuși și realizezi că de fapt nu există stânga și dreapta, nici sus și jos, nici linie de orizont care să separe cerul de pământ, nici creator care să fie izolat de lumea pe care crede că o face, ci există numai mișcarea minții și vieții din care toți facem parte: autor, personaje, cititori. Această idee se dezleagă undeva spre finalul romanului în interludiul năvodului.
Desigur, dacă gândim consecințele pentru trăitorii unei astfel de lumi de tip bandă Moebius – cum spun anumiți fizicieni că ar fi universul nostru fizic – ele sunt mult mai triste decât chiar infernul lui Dante. Cercurile infernului dantesc sunt în număr de nouă, deci finite, din ele se poate scăpa odată și-odată după ce ți-ai ispășit păcatele. Nu poate fi damnare infinită pentru păcate finite. Însă dintr-un univers de tip bandă Moebius nu ai cum să ieși, nu e nimic în afara lui, nu are punct de intrare și nici punct sau margine de sosire. În el ești prins și realizezi că ai fost acolo dintotdeauna, fără să înțelegi în ce fel, și vei rămâne pentru totdeauna oricâte forme ar fi să ia existența ta. Deci banda Moebius este forma intuitivă, conceptul structurant al romanului meu.

8. Există un pasaj în cimitir, printre morminte, despre care îmi spuneați în convorbiri recente că ați „îngropat toate clișeele și ticurile, obsesiile civilizației noastre”. Cum vede scriitorul și filosoful Vianu Mureşan lumea în care trăim?

V. M: Am scris cele cam zece pagini de tipuri de morminte cu gândul la marile ambiții, frumoasele idealuri, la scopurile noastre de o zi sau de-o viață pentru care ne cheltuim energia, imaginația, timpul, la ceea ce ne face mândri, orgolioși, plini de invidie sau de aroganță, la ceea ce credem că ne face mai frumoși, mai buni, mai fericiți, mai demni de atenția celorlalți, la zadarnicele zbateri pentru a merita apreciere, iubire, succes sau recunoaștere publică, la evenimentele care ne însuflețesc sau ne împing pe unii împotriva altora..., și cam la tot ceea ce ne ațâță ca persoane și ca societate amorul propriu, ambiția, angoasele, cultul nesăbuit al importanței de sine.
De exemplu, când mă plimbam prin cimitirul Hajongard din centrul Clujului, unul dintre cele mai frumoase și poetice locuri pe care le cunosc – tăcut în chip revelator sub adierea mistică a brazilor solemni și parcă plin de o bunătate pământească primitoare –, am fost adesea uluit de opulența postumă și megalomania unor monumente funerare, care arată plăcerea celui îngropat de-a se de în spectacol și după moarte, de-a scoate în evidență diferența de statut, faimă, avere, poziție socială în ochii posterității, a cărei curiozitate o anticipează viclean și probabil vrea să o provoace. Parcă mortul bogat ar vrea să fie invidiat chiar și postum, parcă nu-și poate dormi liniștit somnul de veci dacă nu știe că alții mai săraci, pitulați sub movilițe de pământ cârpite crapă de ciudă. Mi-l și imaginam desprinzându-și mâinile de pe pieptul rece și aplaudându-se pentru reușita în viață, răsucindu-și satisfăcut fercheșa mustață de grof. Văd aici un soi de narcisism postum și o ambiție xenofobă care sfidează limitele morții. Reacția mea a fost să zeflemisesc literar astfel de jocuri ale vanității, într-un mod inspirat de Cimitirul Vesel din Săpânța, și să le așez la umbra bine meritată a mormântului. Logica după care am gândit toate acele sute de tipuri de morminte este aceasta: un tic, o fixație, o obsesie, un moft, o idiosicrasie personală sau o neghiobie de care ne cramponăm afectat cer replica unui efect ironic. Viața noastră pare în multe momente o crudă ironie de care nu ne prindem imediat și la care fie reacționăm cu întârziere, fie nu mai apucăm să reacționăm.
Cât privește partea a doua a întrebării, cred că sunt într-o bună măsură decalat de lumea în care trăim din cel puțin două puncte de vedere: al evenimentelor care se petrec, despre care fie aflu cu întârziere din mass-media, fie nu aflu nimic relevant, și al tendințelor care se formează în diverse puncte ale civilizației noastre globale la nivelul habitusurilor, gusturilor, stilurilor, formelor de expresie artistică, temelor de interes științific sau filosofic. Sunt undeva la marginea undei, dacă centru înseamnă locurile unde se iau decizii majore și se impun tendințe. Dar e o mare amăgire să credem că putem ține pasul cu lumea și că avem vreodată imaginea globală corectă asupra acesteia. Acum evenimentele se produc peste tot în ritm continuu, industrial, și cu viteză mult mai mare decât capacitatea noastră de percepție, iar în timpul de care avem nevoie ca să participăm la unele dintre acestea, să le gustăm măcar sau să ne bucurăm de ele, se produc concomitent nenumărate altele, poate de aceeași valorea sau interes. Ritmul de asimilare al situațiilor care se produc în jurul nostru, care au valoare și conținut semnificative, este incomparabil diminuat în raport cu numărul și complexitatea lor. Simt că oriunde am trăi, ne găsim fiecare ca într-o sală de cinema unde privim până la capăt un film, aflată într-un complex uriaș în care se mai găsesc nenumărate alte săli, cu alți spectatori, în care de fapt noi nu intrăm căci nu avem timp și viață pentru toate.
Dezvoltarea tehnologiilor video și a telecomunicațiilor a transformat realitatea în imagine, pe care o prelucrează și ne-o oferă pe toate canalele intreprinderile mass-media, iar noi ne cheltuim viața consumând-o și reacționând la ea ca și cum ar fi cu adevărat parte din viață. Trăim o eră magică, suntem hipnotizați și duși de nas de telerealitatea vizuală, iar extazul facil pe care ni-l induce ne blazează mințile și ne anulează discernământul critic. Tubul cinescop produce literalmente realitatea la care aderăm prin pasiunea și interesul nostru. Locuim în televizoare sau computere, avem paradisul nostru de apartament unde simțim că am putea trăi veșnic. Inforealitatea, adică comprimatul informațional al lumii, ne alimentează mințile în flux cvasicontinuu și ne impregnează cu conținuturi de care în cea mai mare parte n-avem nevoie.
Problema este că s-a produs o mutație în natura minții. Mintea a devenit gurmandă, bulimică informațional, iar acum nu se poate opri din iluzionarea că totul e interesant, folositor și bun. Cu aceasta, selecția datelor relevante, prelucrarea lor și memorarea lor devin activități periferice sau pur și simplu se pierd. Creierele noastre au ajuns simple noduri de tranzit informațional, simpli operatori de date ale unor memorii externe. Ceea ce mă pune pe mine pe gânduri este acest aspect, anume că memoria speciei, tradiției, culturii noastre a fost în mare parte trecută pe suporturi exterioare, care ar putea fi deteriorate, distruse în anumite condiții sau deveni inutilizabile, iar dacă creierele noastre nu mai stochează în sine toate aceste date fundamentale – pentru că ni se pare inutil să mai memorăm ceva de vreme ce ne stau toate la dispoziție în format electronic sau pe internet –, odată cu distrugerea eventuală a acestora sau a aparatelor cu care le accesăm, noi redevenim numaidecât sălbatici. Dar mai este de luat în seamă și faptul că noi ne mișcăm prin viață în funcție de datele pe care mintea le conține – prin memorare, cunoaștere, înțelegere –, iar dacă mințile noastre nu își mai conțin în sine datele cu care operează, atunci opțiunile noastre, deciziile, valorile, principiile după care ne ghidăm nu ne mai aparțin, depind de influxuri și baze de date externe. Ne transformăm pur și simplu în niște terminale ale fluxului informațional global, dispozitive prin care trece producând niște vibrații existențiale curentul inforealității. Pare o perspectivă încântătoare, nu-i așa?

9. Locuiți de ceva vreme în București, cum apreciați că evoluează viața culturală în capitală? Ce evenimente culturale v-au impresionat în ultimul timp? Ce cărti citiți sau recitiți?

V. M: E adevărat, locuiesc o parte din timp și în București, însă prezența mea aici se leagă de munca la editură, pe lângă care în timpul ce-mi rămâne îmi fac lecturile și mă țin de scris. După Târgul de cartea Gaudeamus a trebuit să plec la Cluj, unde am avut într-o săptămână trei lansări de carte cu autori clujeni, așa încât nu știu ce s-a mai petrecut prin București. Sunt confiscat în totalitate de cărți ca de-o soție geloasă, încât nu prea mai pot da pe la alte evenimente, cum ar fi concerte, festivaluri, teatru, filme, conferințe etc.
Așadar ultima impresie la care am rămas este legată de târgul de carte, care seamănă cu o orgie literară: sute de edituri, sute de mii de cărți, între care foarte multe noi și tentante, unele scoase în condiții grafice excepționale, sute de autori în carne și oase care se plimbă prin târg ca să cumpere cărți, să se întâlnească cu cititorii sau să-și lanseze ultima apariție, zeci de microfoane la care vorbesc în flux continuu editorii, criticii și autorii timp ce cinci zile întruna. La capătul acestui desfrâu mă simt oarecum sedat, copleșit de vastitatea literaturii de azi și convins că oricât aș citi tot va rămâne pe dinafară cea mai mare parte a cărților care merită citite, așa încât îmi dau seama că noi devenim tot mai ignoranți/inculți din incapacitate fizică de-a folosi oferta culturală existentă astăzi pe piață.
Cred că am ajuns în punctul în care nimeni ca persoană individuală nu mai este capabil să vadă, să înțeleagă de unul singur câmpul culturii în care trăiește. Doar niște echipe de cercetători serioși mai pot elabora azi sinteze relevante despre cultura în care trăim. Eu mă mișc tot mai mult într-un țarc literar în care mi-am adus autorii clasici și filosofii alături de care mi-am călit mintea. Recitesc pentru savoare fragmente din Nietzsche – de care nu ai cum să te plictisești sau saturi și pe care-l consider mintea cea mai scânteietoare poetic-profetică a modernității –, Spinoza, Pascal, Platon, Kierkegaard, Șestov, și pagini din Pamuk, Pavić, Hrabal, Borges, Harms, Kundera, Pavese, Canetti. Pe Ioan Es. Pop îl port după mine de câțiva ani oriunde mă duc, chiar și în Canada, poezia lui mă ajută să-mi oglindesc anumite regiuni ale sufletului la care singur parcă nu ajung atât de ușor. Poezia lui mă dezvăluie.

10. Ce alte proiecte aveți în pregatire pe plan literar? Ce să mai asteptăm de la scriitorul Vianu Mureşan?

V. M: În următoarea perioadă, de câteva luni, sper să finalizez corectura la un volum de eseuri „epigonice” deja scrise, apoi să termin cartea despre universul spitalului, suferința, agonia și sfârșitul bolnavilor, carte a cărei temă mi-a fost „impusă” de moartea fratelui meu cel mai mic, la 33 de ani, într-un spital din Spania unde am petrecut alături de el ultimele lui luni de viață. Iertați-mă, vă spun aceste lucruri pentru că m-ați întrebat ce scriu, deși ele țin de o anumită intimitate a mea cu fratele, și pentru că într-o bună zi cartea – un memorial cu interludii poetice – va fi publicată. Știu că nu e un subiect comod, puțină lume ar dori să citească așa ceva, însă pentru mine, ca scriitor, refugiul tactic în teme simpatice, distractive, chiar frivole ca să mă fac atractiv pentru cititori nu mai este o opțiune serioasă. Nu-mi mai permit să cred că literatura e o plăcută pierdere de timp sau un răsfăț pentru orele de singurătate. Mai am, apoi, un scurt tratat despre natura gândirii pe care l-am început în urmă cu câteva luni, în care pun în legătură valoarea cognitivă, logică a proceselor mentale, cu valoarea sau relevanța lor strict semiotică în procesul natural, autopoietic al minții, urmând oarecum ecourile lăsate în mine de recenta relectură a Tractatus-ului lui Wittgenstein.

Sperăm să vă revedem în Toronto și cu alte ocazii. Mulțumesc pentru timpul acordat și ganduri bune cu inspirație.

V. M: Și eu vă mulțumesc pentru curiozitatea arătată față de mine. Toronto este unul dintre locurile în care mă simt foarte bine, unde am petrecut cei mai fericiți ani ai mei îngrijindu-mă de Sophia Leopold și învățând artă împreună cu ea, unde am foarte buni și devotați prieteni, precum și o parte din familie. Sper să ajung în vara anului ce urmează.





interviu de Isabela Gîlcescu    12/6/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian