Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Melancolii arămii

M-am născut acum un veac. Era o toamnă târzie.
În cătunul obosit prin acoperișul căruia picurau într-o căldare spartă șiroaie de apă clipocind un vals sacadat, m-am născut eu. Sau atunci îmi aduc aminte că m-am născut prima oară.
În odaia alăturată s-a auzit dintr-o dată un scâncet ascuțit ca de pisoi. Apoi altul. Și atât.
Am deschis ochii împăinjeniți și am văzut cum s-a deschis ușa larg, cu un scârțâit prelung, și cum lumina toată s-a revărsat pe chipul bărbatului.
Era fericit, obosit și surprins, toate în același timp. I se citea o viață nouă pe față.
I se născuse băiatul mult așteptat, pruncul lui Dumnezeu, bărbat ce mai târziu avea să poarte numele de Ovidiu. Ovidiu aveau să mă numească și pe mine din acea zi.
Cu mirosul de tărie în suflare m-a luat atunci în brațe, m-a învelit într-o hârtie îmboțită și veche, aceeași cu care acoperea săptămânal ouăle de găină luate din cuibar, ouă pe care le ducea să le vândă la iarmaroc. Hârtia își păstrase căldura, mirosul de găinaț și puful de pasăre dar asta nu a contat atunci pentru mine. M-am simțit în siguranță, protejat la brațul lui, învelit în hârtie creponată și ocrotitoare.
Apoi a deschis ușa de la intrare și am ieși împreună în zi.
Când am văzut prima oară cerul am crezut că e o oglindă prăfuită. Ca aceea în care se reflecta imaginea stăpânul meu în fiecare dimineață în timp ce se spăla pe față cu apa rece de la fântână. Doar că era infinit mai mare.
Am simțit pe loc cum se învârte pământul cu mine și cum amorțeala din cătunul salvator îmi atenuase din simțurile naturale. Părea totul tulbure dar neasemuit de divin.
Dacă aș fi avut brațe le-aș fi ridicat spre nori să le simt moliciunea pe coaja pieliței mele abia formate. M-aș fi stropit pe ochi cu roua cețoasă și aș fi făcut clăbuci din aburii propriei respirații călduroase. Dar nu puteam decât să privesc, fără să mă mișc.
L-am iertat când m-a aruncat în spatele căruței peste sacii de porumb. L-am iertat și când a aruncat peste mine o pătură veche și o lopată.
Văzusem deja un început de basm și nu doream decât o continuare într-o fantastică visare.
Nici nu îmi mai aduc aminte cât am mers așa legănați ca pe valuri de mare, încercând disperat să adulmec toate aromele noi ce mi se desfăceau în cale, asemenea petalelor de margarete ce sunt desprinse de îndrăgostiți petală cu petală. Eram la mâna destinului fără să am vreo idee ce planuri urma să aibă propriul meu stăpân cu mine. Doar mă născusem și eu cu o ursitoare.
Când calul a nechezat lung, dureros, ca pentru ultima oară, am știut că am ajuns. M-am zgâlțâit și eu și sacul de porumb ce îmi dădea dureri la subsuoară.
Am rămas tăcut, atent, neîndrăznind să șoptesc nici măcar un foșnet de foaie. Am stat parcă o veșnicie sub pătura ponosită, plină de praf și mirosind a sobă afumată, până ce stăpânul meu m-a eliberat de sub hârtia șifonată.
Atunci m-au invadat toate de-odată, ca într-o răscoală a simțurilor. Murmurul codrilor, precum strigoii dintr-o casă părăsită, vântul unduitor ce mă făcea să mă lovesc singur și crud peste față, și cerul, aceeași halucinantă fantasmagorie, o arătare fără margini și imposibil de cuprins cu privirea. O enormitate.
Atunci m-am născut a doua oară.
Nici nu am realizat când am rămas acolo singur și înțepenit în țărâna umedă și neagră, căci totul era nou pentru mine. Eram pierdut în senzații noi și crude ca un copil în fața unei vitrine cu dulciuri ascunse în folii colorate.
Am privit îndelung stolurile de înaripate ce îmi făceau vânt cu aripile lor ca pânzele de corabie fluturate. Am pipăit pământul fraged de la rădăcină mirosind cu nesaț izul de mușchi verzui frânt în atâtea locuri divizate. M-am trezit spălat pe brațe de picuri mari și reci ca noul născut la prima îmbăiere. Mi-a fost frig și frică de atâta imensitate ca ecourile repetate și amplificate într-o peșteră întunecată și nu am mai știut că trecuseră ore fără să îmi mai simt stăpânul prin apropiere.
M-au aplecat vânturile și am dansat cu ploaia toată noaptea până s-au dat norii la o parte și am văzut soarele dezvelit ca o minge de foc înroșind cerul ca sângele după războaie.
În ani am crescut viguros, cu frunzișul des, cu spatele ondulat în ramuri virile, cutezătoare. Eram robust și arătos acolo singur printre rubedenii dar totuși singur pe lume și departe. Aveam totul la vârfurile mele încrengănate deși eram al nimănui.
Atunci m-am născut a treia oară.
Când m-a vizitat Ovidiu, peste ani, nu l-am recunoscut de la început. Plângea cu capul plecat după un tată pierdut și abia atunci am înțeles ce menire avusesem eu încă de la început. L-am îmbrățișat cum am știut și eu mai bine, l-am protejat de soare și de vânt. M-am aplecat cu totul ca să-i fac lui scară, ca să ajungă Ovidiu sus la al lui Demiurg. De acolo, stăpân peste văzduh, Ovidiu mi-a șoptit în ureche să îi păzesc părintele îngropat la temelie și mi-a zâmbit amar promițând că niciodată nu voi mai cunoaște singurătatea. L-am crezut.
I-am făcut cruce stăpânului meu din ramuri alese, vărsând frunze arămii peste trupul lui ostenit după atâta drum. Mi-am plecat crengile agile la căpătâiul lui și l-am mângâiat cu blândețe, scriindu-i numele în țărâna ușoară. Fusese un bărbat simplu și bun. Un tată de la țară.
Când l-am văzut pe Ovidiu a doua oară, era înconjurat de copii mulți, toți bucălați și curioși cu mânuțele pline de flori nuanțate, frumos mirositoare, pe care mi le-au așternut la picioarele goale.
De ziua mea, toamna, au făcut toți cazemate din frunzele mele arămii și s-au luptat hohotind cu dragoni și fantasme întruchipate. Am zâmbit.
Am zâmbit și atunci, când peste ani, fata lui Ovidiu m-a strâns în brațe promițând-mi că nu va avea niciodată în viață o dragoste mai mare. Mi-a citit din cărți vechi că drumul spre fericire este presărat cu minuni ca licuricii ce doar în întunecime se pot zări. M-am lăsat păcălit.
Am crezut în tinerețea lor toată, în secretele mânjite frumos și păcălitoare ale sorții și în generațiile curmate de boli sau războaie. Am crezut în fiecare dintre ei și m-am lăsat dus încă de la început de șuvoiul alunecos de snoave, de plăsmuiri și de născoceli. De palavre.
Am văzut copii învățând să meargă, balansându-se în aer precum puii de pasăre în zbor și tineri roșind la prima sau a doua sărutare. Am văzut bătrânețea, o haină ponosită și peticită în coate și moartea cu a ei tăcere zadarnică. Mi-am extins brațele scorburoase peste ei toți adormiți unul lângă altul ca o umbrelă protectoare, ferindu-i ca salcia bocitoare de privirile curioase.
M-am născut toamna, în mirosul de mere căzute în spatele casei și frunze ofilite bătute de ploaie. M-am născut acum un veac. Era o toamnă târzie iar eu eram singur și nu credeam atunci în singurătate.


Toronto / noiembrie 2018








Suzana Petrov    11/5/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian