Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Nași

Femeia avea doi copii. O fată și un băiat. O avusese pe fată, prima. Apoi, pe băiat.
Prima gustare solidă primită de fată la vârsta de un an fusese supă de pui, preparată după o rețetă unică dintr-o carte de specialitate despre creșterea sănătoasă a copilului.
Băiatul primise borș de fasole. Fără rețetă.

Fata a fost botezată după prima lună, cu mare taifas. Nașii fuseseră aleși cu grijă după îndelungi consfătuiri între rude, toți oprindu-se la cei doi doctori, soț și soție și amândoi chirurgi cu îndemânare. Oameni de vază din neam cu prestanță. De la orașul cel mai mare.
Băiatul primise naș ( căci doar unul se găsise) la șapte luni, în grabă și pe ascuns. Fără mare tocmeală.

Nașii fetei nu veneau niciodată să o vadă.
Trăiau la capitală, printre clădiri monstruoase și operau în săli mari, cu lumini neonice, agonizante, regizând spectacole morbide pe mese reci, metalice și impozante. În sala de operație purtau halat alb, pe cap calote, cu mănuși gumate ce le erau introduse în mâini, deget cu deget, de către alții, asistenți cu grade mai joase, mărunți și nesemnificativi, aproape neglijabili ca importanță.
În dreapta lor, pe lângă asistenta trează, nevirusată și total dezinfectată se întindea o altă măsuță cu instrumente de tortură sterilizate în truse și cutiuțe metalice, cu clinchete agonizante de seringi pline cu ser lăptos, cu ace lungi și penetrante.
La un singur gest din încheietura mâinii drepte al nașului( sau nașei), asistenta știa exact ce trebuia să facă și ce să îi aducă, ca o ibovnică umilă, neobosită și determinată de a-și câștiga la orice oră bărbatul adorat. Uneori îi ștergea sudoarea de pe tâmple, alteori îi îndrepta cu grijă masca chirurgicală sau îi picura apă în gură, picătură cu picătură. Privirea lui era privirea ei iar privirea ei spunea totul. Asudau împreună, suflau împreună, salvau sau se pierdeau împreună.
În sala de operație, ea era mama lui, femeia lui, sora lui, mentorul, antrenorul și suporterul lui. Când nașul (sau nașa) lua o pauză, ca într-un ring de box între viață și moarte, asistenta, ascunsă în penumbră, îi zâmbea delicat, îmbărbătând ce mai era de îmbărbătat. El o primea acolo toată, cu o încredere oarbă, fără vreo fărâmă de șovăială, cu mâna fermă, fără de tremur. Avea nevoie de ea ca de picăturile de apă în nisipurile deșertice. Se încredea în ea asemeni acrobatului ce își balansa bicicleta pe umerii altuia, de-a cărui mișcări îi depindea propria viață. Acolo, în sala translucidă, lipsită de căldură umană, sub beep-urile mașinăriilor și ale mecanismelor cu semne vitale, asemeni nălucilor din tărâmul viselor, cei doi deveneau unul singur. Ea mâna lui, nașul( sau nașa) continuarea ei, un nod marinăresc, de a cărui putere erau amândoi în egală măsură responsabili.
La încheiere, odată dezbrăcați de rolurile strașnice precum salamandrele de propria coadă, se salutau ca niște străini, ca doi amanți scârbiți de prestanța celuilalt fără să se mai privească în ochi și plecau acasă, în noaptea sticloasă, ridicându-și zgribuliți gulerele la haină și afundându-și singuri mâinile în buzunare. Nu aveau ce să-și mai spună căci își consumaseră deja toată doza de intensitate.
Nașul și nașa operau în săli separate și niciodată în aceeași zi sau la aceeași masă. Era un legământ pe care îl făcuseră mult înainte de a se căsători. Astfel că atunci când unul era răvășit după o zi lungă și copleșitoare, celălalt aștepta la ușă cu halatul și șoșonii încălziți și un pahar pe jumătate plin de rachiu făcut de mama fetei, o țărancă.
Fetei nu îi trimiteau niciodată nimic. Nu aveau timp.
Nici când erau plecați la conferințe și simpozioane în Londra sau Paris nu-și luau răgaz să îi trimită vreo vedere colorată cu un text monosilabic „Ne gândim la tine” stop „ La mulți ani de ziua ta” stop. Pur și simplu nu era timp. Astfel erau nașii fetei.

Nașul băiatului era un bărbat sărman de-al satului, o rudă îndepărtată de-a familiei, rămas de tânăr fără părinți, adunat de pe drumuri și hrănit precum câinii câmpului. Crescuse singur, printre cărți și porumbei de casă, ascultând-o pe Maria Tănase la discuri lucioase și ajutând țăranii la munca de pe ogor și la cules de cireșe și zarzăre.
Era mereu singur, izolat de restul lumii, adunând flori de mușețel vara și scuturând nucii bătrâni, pe timp de toamnă.
Când ieșea la dans, la discoteca comunală, își călca mereu pantalonii la dungă și își ascundea în buzunarul de la cămașă o cutiuță din tablă ruginită, plină de mentosane gumate și verzi, în caz că avea de sărutat vreo fată. Multe mândre îl iubeau pe ascuns, căci era chipeș și puternic, cu umeri lați și părul des și cârlionțat, muncitor și tăcut, numai bun de însurătoare.
Însă atunci când vorbea, o făcea mereu cu glas tare și mereu despre lucruri grozave, nemaiauzite atunci în sat ca teoria relativității și puterea subconștientului uman, Marie Curie și bomba de la Hiroshima. Prea multă complexitate.
Când râdea se scutura casa din temelie, săreau ușile și ferestrele din balamale și intra ziua cutezătoare pierind frica și deznădejdea din lumea înconjurătoare. Nu se supăra niciodată pe nimeni căci inima lui fusese frântă o dată pentru totdeauna când rămase singur, fără de maică.
Nașul băiatului iubea copii și asemenea lui Gulliver în țara Liliputanilor, avea mereu la el bucățele de zahăr și bomboane dungate pe care le împrăștia celor mici și desculți asemenea țiganului ce azvârle parale în vânt, la nunta singurei lui fete, Petruța, la casa din vale.
Când își lua rămas bun de la băiat, îi punea mereu în mânuța strânsă un leu, un bănuț arămiu și lucios doar să mai audă o singură dată acele cuvinte magice, prețioase: „Mulțumesc Nașule”. Iar el „ Să crești mare”. Pleca neînfricat prin nămeți colosali, sprijinindu-se de țurțuri infiniți, sidefați și ajungea mereu cu siguranță înapoi acasă. Astfel era nașul băiatului.

Amândoi frații au plecat la școli înalte. Mai întâi fata, apoi băiatul.
După mulți ani fata a rămas departe. Băiatul s-a întors la mamă.
Nașii au murit și ei de bătrânețe.
Ai fetei singuri, printre străini fără de lacrimi. Iar al băiatului jelit și regretat o veșnicie.






Suzanica Tanase/Toronto    10/23/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian