Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Șapte scaune săsești - istorie împietrită prin cetățile Transilvaniei -

Chiar dacă am crescut în mijlocul sașilor ardeleni, niciodată în copilărie n-am avut ocazia să port cu ei conversații abstracte, teoretice. Cu toate acestea, modul lor metodic și organizat de a-și concepe și aș zice chiar ”performa” traiul zilnic m-a fascinat dintotdeauna.
Pe-atunci nu știam să pun în cuvinte ceea ce simt. Acum știu cum să formulez idei, dar sunt mai atentă când vine vorba să detectez ce mă tubură sau emoționează cu adevărat. Un lucru e cert: firea și felul de a fi al sașilor îmi face inima să bată mai tare ori de câte ori mă apropii de ele. Ei susțin cu amărăciune că ceasul culturii lor ar fi sunat demult, dar eu cred că reînvie, chiar dacă poate sub o altă formă .
Intenționat zic „performanță”, pentru că organizarea obștii săsești mi s-a părut a fi dintotdeauna una elaborată, mai eficientă decât a noastră, a românilor. În timp ce noi ne concentram să reacționăm cu dexteritate creativ-ingenioasă la neprevăzut, adaptându-ne rapid la schimbare, ei se pregăteau din timp, anticipând schimbarea și reducându-i impactul.
Acolo unde noi ne luptam de voie de nevoie cu ceva vag definit, sașii îndrăzneau să caute certitudinea. Meticuloși în toate, mizau pe organizare până în cel mai mic detaliu, o particularitate pentru care noi, românii, nu ne prea dădeam în vânt.
Mă gândesc că modul lor tacticos de a acorda prioritate „pazei bune, care trece primejdia rea” își are rădăcinile în însăși scopul pentru care odinioară au venit în Transilvania: acela de a crea un scut împotriva invaziilor migratorilor, care năvăleau, după cum se știe, neanunțați. Nimic mai neplăcut decât să te prindă așa „surpriză” pe picior greșit!
Revenind însă la timpuri moderne, țin minte cum trăgeam cu ochiul la petrecerile lor organizate cu fast și fanfară, prin șuri împodobite nemaipomenit; sau la curțile lor pavate și pietruite ordonat, la grădini și cimitire cu iarba tunsă la mustață. Câte un banal obiect de prin curte sau bucătărie mă frapa prin simplitatea sa și mă cucerea prin utilitatea evidentă. Oftam uneori, zicându-mi în sinea mea „deh, ăsta-i neamțul, cu șiroful” (*șurubul).
Dar una dintre dovezile cele mai vizibile ale talentului lor organizatoric ieșit din comun a supraviețuit până și exodului lor din anii nouăzeci: casele și gospodăriile construite de ei, mărturie a transparenței simple cu care au știut să-și organizeze viața obștească. Curțile aliniate la strada principală, cu porți și ocoale calculate după criterii bine stabilite, cu șuri, șoproane, bucătării de vară și grădini de zarzavat distribuite în așa fel încât fiecare familie să aibă acces la apă și la un confort decent dovedesc o cumpănită judecată, de la bun început.
Încununarea acestei adevărate culturi gospodărești se află în chiar inima fiecărei localități, în zona rezervată bisericii, casei parohiale și școlii. Evident, atunci când sunt și fortificate, bisericile devin mai mult decât atât: se transformă în axa pe care se derulează istoria multor sute de ani, viață condensată în pietre pe care, dacă avem norocul să dăm de un ghid bun cunoscător al amănuntelor, parcă literalmente le putem auzi vorbindu-ne.
Nu știu câți dintre noi realizează că includerea bisericilor fortificate din Transilvania în circuitul turistic este de fapt un priviliegiu, nu doar o banală acțiune de descuiare de uși. Pe vremea copilăriei mele, deși nimeni nu interzicea explicit vizitarea locașurilor de cult evanghelice, dacă erai ortodox, nu prea aveai ce să cauți pe acolo.

Cu evlavie și demnitate, sașii care au mai rămas în țară ne descuie lacătele acelor porți conservate surprinzător de bine, grație materialelor trainice și modului temeinic în care au fost făcute. Privilegiul ni-l acordă ei înșiși, în știuta tradiție a pașnicei conviețuiri. E binecunoscut fiind faptul că s-au împăcat dintotdeauna bine cu românii, nu degeaba au votat pentru Unire acum o sută de ani, adăugându-ne un procent important de voci la ceasul marii numărători!
Deși au suferit în rând cu noi sub tăvălugul istoriei cruntele nedreptăți care n-au ținut cont de naționalitate, ei recunosc și apreciază faptul că România le-a oferit dintotdeauna dreptul de a-și cultiva obiceiurile și de a-și folosi fără restricții limba maternă. Astăzi, dacă e să-l citez pe ultimul preot evanghelic din Roșia, octogenarul Eginald Schlattner, „În mod paradoxal, este mai ușor să fii neamț în România decât în Germania, plecat ca neamț de aici, unde nu ești recunoscut ca atare.” (citat „Dumnezeu mă vrea aici”, Radu Carp în dialog cu Eginald Schlattner, ed. Lumea Credinței, București 2018, pag. 13). Dacă ai ghinion, acolo ești confundat cu țiganii; sau te consideră pur și simplu român. Numai dacă ai noroc, ești poate privit ca un ins de origine germană.

Nu intru în amănunte, deși mărturisesc că ori de câte ori se ivește oazia, dau o fugă până la Roșia, unde preotul acesta, care-și ține slujba duminică de duminică într-o biserică goală, mă fascinează. Straniu cum trista situație nu mă descurajează, ci îmi insuflă optimism. Observ cu bucurie că, la fel cum prin clasele cu predare în limbă germană se înmulțesc copiii de români, și la Roșia încep să se grupeze românii de diverse naționalități în jurul acestui carismatic popă al sașilor.
Cum spuneam, curiozitatea m-a mânat să explorez în vara aceasta nu doar particularitățile arhitectonice ale construcțiilor săsești, ci și detalii legate de viața lor de zi cu zi și de bizara lor istorie. Așa m-am trezit vizitând de una singură Muzeul Bisericii Evanghelice din Sibiu. Recunosc, religia nu e punctul meu forte, dar pur și simplu m-a cuprins curiozitatea când am trecut prin dreptul fațadei cunoscute de atâția ani numai din exterior.

N-a fost chip să trec pe acolo rapid, cum îmi propusesem de fapt! Incursiunea mea a durat mai mult decât mă așteptam iar ecoul ei mă urmărește și acum. Altfel privesc de-atunci sașii pe care credeam că-i cunosc destul de bine! Odată în plus se dovedește că abia atunci când ne luăm timp pentru a-i cunoaște pe ceilalți avem o șansă să-i și înțelegem cu adevărat.
„Biletul” de intrare la muzeu, de fapt o carte poștală reprezentând o cruce aurie, sclipitoare, pe un fond de un roșu incandescent mi-l întinde Herr Peter, Domn cu care schimb câteva vorbe anemice în germană. Se știe că sașii nu excelează la capitolul retorică.
Herr Peter descuie o ușă prin care mă strecor în întunericul opac, tipic pentru muzeele europene, punctat pe alocuri de lumințe emanate parcă direct din exponatele bine puse-n valoare. Nu mă așteptam la ceva așa de modern! Înțeleg că că investiția s-a făcut recent cu bani de la un minister de resort din Germania. În spatele meu, vocea Domnulu Peter – hm, un Petru care stă de pază la ușă, ce paralelă biblică amuzantă – mă-ndeamnă să merg tot înainte până dau dau de ușa de ieșire, de la celălalt capăt al expoziției. Îmi dibui cu grijă drumul, rugându-mă să nu mă uite încuiată pe-acolo.
Traseul începe cu un panou pe care stă scris că „sașii” – impropriu nume, inventat întâmplător, prin generalizare ̶ au fost colonizați în Transilvania în jurul anului 1200 și că o armată întreagă de istorici, arheologi, lingviști și etnografi sunt ocupați până astăzi cu descifrarea originilor lor. Se pare că ariile de proveniență sunt generos răspândite pe teritoriul actualei Germanii și al altor țări învecinate.
Mă simt atrasă din start de misterul, care de obicei anunță o poveste bună. În plus, aflu că principalul motiv al emigrației lor a fost năzuința spre o viață mai liberă. Și iarăși mă simt parcă un pic în pielea lor...
La început, așezările sașilor erau de dimensiuni foarte mici, incluzând nu mai mult de 14 gospodării aliniate la o singură stradă, dotată cu o poartă la intrare. De ce oare tocmai 14? Nu mă pot opri să nu remarc că numărul se împarte exact la șapte, o cifră care stă la baza multor calcule săsești. Înclusiv numele de Transilvania se traduce în germană prin Siebenbürgen (șapte burguri sau, mai bine zis șapte scaune administrative). „Șase sași în șase saci”, să fie asta mai mult decât o simplă expresie încurcătoare de limbă?

Pajiștea satelor săsești se exploata la comun, în timp ce terenul arabil era parcelat în porțiuni care se trăgeau periodic la sorți, distribuindu-se echitabil, pe familii. Cimitirul și biserica erau amplasate ades pe un deal din apropiere. Casei Parohiale, mai înstărite, îi reveneau două terenuri de gospodărie. Biserica se mai finanța și din zeciuiala pe care o primea de la comunitate. Această relativă bunăstare plasa clasa preoțimii într-un rang comparabil cu cel al unui nobil local.
Numărul locuitorilor a crescut rapid, străzile succedându-se după același principiu. Bisericile, construite inițial din lemn, au căzut pradă valurilor de incendiatori mongoli, care s-au succedat începând cu anul 1420 și au fost înlocuite treptat de solide fortificații de apărare din piatră, cunoscute astăzi drept cetăți țărănești și incluse în patrimoniul cultural al creștinătății europene. Numărul lor e mai mare decât credeam: 145! Cum spuneam, maniera sistematică a nemților, inclusiv la acoperirea teritoriului, e evidentă și la acest punct.
Pe durata asediilor, activitatea „normală” a obștii se continua în incinta bisericilor fortificate, grație unei organizări riguroase. Hrana era oricum depozitată acolo din timp. Până și școlile își urmau cursurile în interiorul zidurilor de apărare, în timp ce ... țara ardea la propriu.
O amară experiență repetitivă a reluării vieții de la zero după fiecare astfel de pârjol trebuie că s-a gravat în memoria genetică a sașilor după atâtea valuri de năpastă. Un destin care poate doar cu al românilor se mai compară, care și ei au fost mereu nevoiți să fugă mereu din calea invadatorilor, refugiindu-se mai ales prin păduri și munți.
Începuturile bisericii reformate marchează cotitura fără cale de-ntoarcere din istoria bisericilor fortificate, trecerea lor din subordinea bisericii catolice în cea a evanghelicilor, cu vederi mai deschise, acordând mai multe drepturi cetățenilor și permițând accesul maselor largi la educație și la o viață mai liberă. Însăși limba oficială din biserică se schimbă, renunțându-se la latină și trecându-se la limba maternă.

Încă de la începuturile Evului Mediu și până la 1944, preoții sași sunt formați la Universități din străinătate, în special Viena și, ulterior, la Wittenberg, leagănul bisericii reformate.
Preotul satului era un erudit. Nu puțini preoți sași au elaborat opere științifice de mare valoare, recunoscute în întreaga Europă. Honterus, Teutsch și alții asemenea lor plasează Transilvania pe harta culturii celei mai avansate.
Nu doar spațial, fiind așezate una lângă alta, școala și biserica erau foarte apropiate. Proximitatea lor se manifesta și în plan organizatoric și spiritual, munca preotului împletindu-se adesea cu cea a învățătorilor și profesorilor. Mie însă mi s-a pus un nod în gât la vederea băncii de școală expuse în muzeu. Era identică celei în care am șezut eu în primii ani de școală, pe când începeam să dezleg tainele abecedarului! La școala germană, acea carte magică pe care o mai am și astăzi poartă numele feminin-dulce de Fibel (derivat din latinescul fibula).

La fiecare pas descopăr odoare la care nu m-aș fi așteptat, toate aliniate frumos și ordonat, cum îi stă bine unui muzeu al sașilor. In special potirele care se foloseau exclusiv în ocazii festive, prin ritualuri sacre cum este împărtășenia, cunoscute sub denumirea latină Vasa Sacra, stârnesc admirația mea. Se pare că meșterii argintari și aurari transilvăneni stăpâneau o tehnică de împletire a firelor de metal prețios atât de sofisticată încât cei mai bogați nobili de pe la curțile Europei plasau comenzi la ei. Acele secrete s-au transmis numai din tată-n fiu, asigurându-le renumele european. Dantelăria miniaturală a câte unei cupe e-ntr-adevăr de o finețe ieșită din comun.
Odată cu destrămarea „Cortinei de Fier”, populația germană din interiorul arcului carpatin pornește într-un exod fără precedent spre Germania. Biserica evanghelică din Ardeal pierde 90% din enoriași, rămâne însă prezentă ca instituție misionară și socială.

„Über sieben Brücken musst du gehen” e cântecul care l-a catapultat pe bănățeanul Peter Maffay pe locul întâi în topul interpreților de muzică rock dn Germania unificată. Aluzie la obstacolele pe care le-au depășit și lăsat în urmă conaționalii lui atunci când au părăsit patria dulce (Siebenbürgen, süße Heimat)? Între timp mulți se-ntreabă dacă într-adevăr au ajuns în al șaptelea cer (cele nouă praguri din expresia românească sunt într-adevăr doar șapte în germană).
La ieșirea din muzeu admir încă odată bogăția costumelor naționale ale sașilor, unele pe manechine, altele prin fotografii. Mărturii ale unor tradiții care în Germania aproape că nu se mai cultivă! Îmi amintesc dansurile complicate prin care tălmăcenii mei serbau începutul primăverii, învârtindu-se în jurul unui trunchi înalt, pe care împleteau panglici, de care atârnau coroane cu flori. Nelipsitul Maibaum, un pendant al armindenului de pe la noi, împodobește și azi piața centrală a fiecărei localități bavareze sau șvăbești care se respectă.
Închid ochii și parcă mi se perindă aievea prin fața ochilor hora băieților întorși cu fața spre public, strângând mâinile încrucișate, pe care sunt așezate fetele, cu panglici care le flutură din păr. Toate astea pe muzica vioaie a fanfarei de adjuvanți. A fost odată...

Povestea vizitei mele în muzeu se termină după o oră care a trecut ca prin farmec. În ultima încăpere mă așteaptă cuminte ușa promisă. Și totuși, nu-mi vine să cred că povestea sașilor se termină aici!
Ultimele picături de mină din pixul pus la dispoziția vizitatorilor le-am folosit pentru a lăsa în cartea de oaspeți un mesaj destul de lung, a cărui sentimentalism m-a surprins până și pe mine. Îi întind Domnului Peter pixul meu, ca ofrandă, pe post de minim aport personal la povestea pe care n-aș vrea s-o știu terminată așa.
„Nu mai există viitor aici pentru sași. Credeți-mă, nu se mai întorc!”, îmi spune Herr Peter apăsat. Nu pot să-l contrazic, dar ceva îmi spune că există și alte opțiuni. Și-mi vin în minte cuvintele părintelui Schlattner: „Fantezia lui Dumnezeu depășește toate previziunile noastre.”
Cine știe, poate-o avea totuși și cerul sașilor mai mult decât doar șapte etaje „nemțești”.


Spania, 2018





Gabriela Căluțiu Sonnenberg    10/14/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian