Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Panopticum - Uitarea

Uitarea, după unii, este o trăsătură folositoare a memoriei. Uităm tragedii, înfrângeri şi dragoste neîmpărtăşite şi continuăm să trăim. Purjând memoria de amintiri dureroase, ne vindecăm sufletul ca apoi să ne putem bucura de puţinele fericiri efemere fără de care existenţa noastră nu ar fi posibilă.
Viaţa merge înainte şi nu este sănătos să privim mereu înapoi, spun anume înţelepţi.
Chiar şi Mântuitorul a predicat iertarea drept condiţie a propriei noastre iertări. Dar El nu ne-a cerut să şi uităm. Dimpotrivă, în nenumărate rânduri a îndemnat insistent pe discipoli să-şi amintească sacrificiul şi învăţăturile Sale. Şi într-adevăr fiecare liturghie este o reeditare a acestora, ceea ce noi adesea uităm.

De altfel uitarea poate fi uneori pernicioasă, provocând mari neplăceri tinerilor studioşi, dar şi vârstnicilor care îi devin victime, fireşte din motive diferite. Iar dacă uneori poate provoca catastrofe în viaţa unor indivizi izolaţi, cu atât mai grave pot să-i fie urmările atunci când este vorba de popoare.
Aşa cum demonstrează istoria, o naţiune care ignorează tradiţia şi nu mai foloseşte experienţa trecutului, uitându-şi prietenii şi duşmanii, cade pradă modelor culturale trecătoare împrumutate, dăunătoare spiritului naţional, devenind sclava străinilor.
De aceea probabil, s-au inventat încă din antichitatea timpurie metode adjuvante pentru memoria colectivă. Astfel încât de la piramide, obeliscurile Cleopatrei şi columna lui Traian, până la Domul Invalizilor, Memorialul National Septembrie 11 şi Memorialul Veteranilor Războiului din Vietnam, toate mărturisesc dorinţa unor popoare de a nu uita.

Şi totuşi lumea uită. Dar noi? Câţi dintre noi îşi amintesc oare că dezastrul generaţiei noastre irosite a început acum trei sferturi de secol, în seara de 9 octombrie 1944, la Kremlin. Acolo a avut loc întâlnirea fatidică în care, la un pahar de votcă, Winston Churchill ─ după propria-i mărturisire din The Second World War (vol. 6 Triumph and Tragedy) ─ ne-a facut cadou cu arme şi bagaje prietenului său Iosif Stalin, dând astfel mână liberă sovietelor pentru jafuri teritoriale şi pentru distrugerea sistematică a intelectualităţii şi culturii româneşti. Datorăm lui “good ole Winnie” omorurile din camerele de tortură şi lagărele de muncă, dezastrul agrar, lipsurile alimentare, turnătoriile, mâncătoriile şi celelalte binecunoscute manifestări funeste ale luptei de clasă.
Dar barbaria comunistă nu s-a limitat la români, fiindcă polonezii, maghiarii,cehii şi alte naţiuni de pe glob i-au căzut de asemenea victime. Şi cu toate că cei doi convivi au murit de mult, consecinţele bacanalei lor s-au răspândit şi încă mai dăinuiesc la noi şi aiurea. Ateismul occidental rampant şi simultana renaştere a expansionismului islamic sunt, în parte, urmări ale târgului lor lipsit de etică şi previziune. Pentru noi însă 9 octombrie ar trebui să fie o zi de doliu naţional, comemorată anual.

Dar câţi dintre dumneavoastră îşi amintesc bombardamentul din 4 aprilie 1944? Am petrecut orele atacului acela înpreună cu mama mea într-un adăpost antiaerian neterminat, o groapă noroiosă, în curtea unei case din Cartierul Domenii. Eram atât de îngozit de zgomotele nenumăratelor explozii încât nu reuşeam să formulez coherent nici măcar o rugăciune. Fumul incendiilor coborâse la trei palme de la sol şi un botroş se aciuase pe o tufă chiar în faţa noastră. Biata păsăruică tremura ca scuturată de friguri. Obiectivele atacului erau Gara de Nord şi triajul de la Chitila, supraaglomerate chiar atunci de numeroase trenuri încărcate cu civili, în majoritate refugiaţi din Basarabia şi Moldova. Distrugerea cartierelor adiacente căilor ferate a fost doar un avertisment.
În ziua următoare am mers cu mama pe Calea Griviţei de la Cimitirul Sf.Vineri până la Podul Grant, căutând nişte prieteni, printre ruine încă fumegânde ce se întindeau cât se vedea cu ochii pe ambele laturi ale străzii. De sârmele de telefon şi stâlpii de iluminat rămaşi în picioare spânzurau rămăşiţe omeneşti şi zdrenţe. Bombele au făcut, în funcţie de autorii consultaţi, aproximativ între trei şi cinci mii de victime omeneşti, dar nu s–a inaugurat niciodată măcar o placă comemorativă în amintirea lor, necum să se fi construit un memorial. Pentru duzina de piloţi americani doborâţi s-au ridicat în capitală două monumente, dar despre eroii căzuţi, care au apărat-o cu vieţile lor, nu şi-a adus aminte pare-se încă nimeni.

De altminteri istoria României este plină de eroi uitaţi, căci este imposibil de calculat numărul românilor ucişi de-a lungul vremii in mii de lupte, apărându-şi pământul strămoşesc împotriva invadatorilor hrăpăreţi. Printre hoardele năvălitoare au fost timp de patru secole şi ordiile otomane. Şi nici un sacrificiu nu a fost atât de exemplar şi semnificativ ca decapitarea bărbaţilor din familia domnitorului Constantin Brâncoveanu. Astăzi, când islamul încearcă din nou să subjuge omenirea, amintirea tragicului eveniment este de stringentă actualitate. În 1714 prinţul Brâncoveanu, cei patru fii ai săi şi consilierul domnesc au fost arestaţi şi transportaţi la Constantinopol. Principalul cap de acuzare au fost demersurile domnului de deschidere către occident. După o scurtă detenţie în închisoarea Edicule, sultanul Ahmet III a propus prizonierilor iertarea în schimbul convertirii lor la mahomedanism. Demnitatea, nobleţea şi fervoarea creştină a refuzului Brâncovenilor mai străluceşte şi acum prin veacuri. Atunci când Ceauşescu, descendentul incult al unui başbuzuc, a pomenit într-un discurs “relaţiili tradiţonale de pretinie” cu Turcia, violarea realităţii istorice nu ne-a surprins. Însă folosirea premeditată a martiriului bărbaţilor Brâncoveni, drept “amintire a istoriei comune a popoarelor român şi turc”, aşa cum glăsuieşte placa dezvelită în 2013 la Edicule, însemnează cu totul altceva.
Este un gest absurd ce frizează amnezia, sacrificând adevărul şi onoarea pentru ipotetice avantaje econmico-financiare.
Dar când uitarea coabitează cu somnul raţiunii ele nasc monştrii.

Vancouver / BC




Gabriel Watermiller / BC    10/9/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian