Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Prinosul dragostei noastre

Am citit scrisoarea uitată într-un catalog de expoziţie de pictură de-a lui Chiţulescu, atunci când dădeam cu pămătuful peste cărţile ce erau aşezate pe un raft voluminos, aflat în intrândul apartamentului prietenului lui Louis, amicul Dragomir scrisese prefaţa, iar pictorul a fost atât de mulţumit de preambul încât i-a dăruit pictura ce trona în bibliotecă, alături de alte tablouri de grafitti, mici, aranjate cu mult bun gust, tablouri ce fuseseră născocite de mâinile măicuţei sale. În spatele meu am auzit un fâşâit, m-am întors, era Dragomir, cufundat după biroul imens din lemn masiv, negru-brun, studia opera omnia.

Am ajuns împreună cu Louis în apartamentul lui Dragomir, după multe aventuri. Mai întâi avionul nu a decolat la ora..., o întârziere de două ore s-a repercutat căci am fost nevoiţi să luăm taxiul pentru că Dragomir, nu ştiu din ce motiv, nu ne-a mai putut aştepta. La aeroport am întâlnit mulţi congresişti. Era un congres mamut, au fost invitaţi mai bine de o sută cinzeci de oameni, erau comunicări pe nouă secţiuni. Louis a fost „invited speaker“ şi urma să vorbească în auditoriul mare. Era pregătit, migălise la un powerpoint şi avea şaptesprezece pagini de text. O colegă franţuzoaică pe care am întâlnit-o la aeroport, l-a întrebat care este subiectul despre care vorbeşte. Soţul meu i-a răspuns:
- J'ai deux amours: la France et la Roumanie, apoi prinzându-mă tandru de mijloc, mi-a spus:
- Ştii… există un cântec celebru de Joséphine Baker cu acelaşi titlu... Mon pays et Paris... Voi face o sinteză istorică cum au reuşit românii să-şi compună o identitate şi o limbă după multe secole de aculturare slavonă şi greacă... Cum a scris Brătianu, e un miracol şi un mister.
Fiindcă am stat multe ore în avion, unde ne-au dat de mâncare doar ceva pe bază de zahăr, pe când aşteptam valizele, la aeroport, Louis şi-a pierdut cunoştinţa. A căzut şi s-a lovit la cap. A venit un paramedic ca să constate că e destul de bine, dar nivelul de zahăr al soţului meu era prea ridicat. Când am putut să plecăm cu valizele, una mare, în care aveam amândoi hainele şi una mică, plus un rucsăcel, în care era laptopul nostru, am luat taxiul. Louis s-a ales cu un ditamai cucui la cap şi acum se odihnea în camera de alături căci mâine el era oratorul principal şi trebuia să fie în formă. Trezindu-se, a venit şi el în bibliotecă şi săruntându-mă de trei ori, pe obraz, pe buze, pe tâmple, mi-a spus:
- Nu trebuie să fii îngrijorată! Mă simt foarte bine…

N-aveam cum să nu-mi fac probleme şi nu înţelegeam de ce Louis nu ţinea cont de rugămintea mea, aceea de a se interna ca să-şi facă un pachet complet de analize, făcea doar ce vroia, chiar dacă avea aţintită asupra-i privirea vigilentă a nursei în devenire, arareori îmi asculta poveţele, o făcea mai ales în momentele de criză. Eram confuză, toţi trei ne-am cufundat într-o linişte desăvârşită, scrisoarea Monicăi m-a impresionat până la lacrimi şi conţinutul ei era cam acesta:
„Mulţumesc pentru revistă şi poemul dedicat mie, spui tu!, dar sunt convinsă că acest poem e dedicat femeii în general, femeilor din viaţa ta, din viaţa altora, din viaţa tuturor.
Eu sunt doar o fărâmă din marea de nisip, bobul de rouă din arşiţa vremii, ogorul semănat de altul şi lăsat în paragină, desţelenit de tine când nu vrem să uităm de noi.

Desenul lui Rodin (cam indecent) spune oare totul despre femeia-mamă, femeia-iubită?!... Doar asta e femeia pentru voi?...
Ieri ca niciodată, m-am trezit pe fondul unor zgomote făcute de tobe. M-am uitat buimacă pe geam. Pe stradă trecea un convoi de circari, îmbrăcaţi în costume de epocă. Lumea se uita la ei ca la mierte-fierte şi îşi făceau selfie. Afară se prevestea o altă zi de caniculă. Deranjată din somn, mi-am luat halatul turcoaz, de mătase, peste pijama, mi-am afundat picioarele în cipicii de lână merinos, tricotaţi de mine, prima şi singura pereche ce mi-am făcut-o şi mie că-n rest, an de an obişnuiesc să-mi omor gândurile tricotând şosete doar altora din familie. M-am dus în bucătărie şi mi-am făcut la blender un suc din ananas, sfeclă roşie, banane, boabe de nectar, miere de albine şi un pahar de apă, adevărată bombă calorică. Pe urmă mi-am făcut o omletă din şapte ouă de prepeliţă, trei gogoloaie de mozzarella, bucăţele de şuncă, cubuleţe de roşii, firicele de pătrunjel, câţiva stropi de lapte şi câţiva stropi de ulei de măsline. Am sorbit băutura energizantă, mi-am savurat omleta, apoi am ales un disc cu muzică de-a lui Brucker, am luat discul din folia de plastic cu vârful degetelor şi l-am aşezat cu atenţie pe placa striată din vinilin. Sunt oare demodată că mai ascult muzică astfel, în timp ce tu asculţi muzică de pe laptop, salvată în diverse fişiere sau de pe youtube?

Am dat drumul la pick-up şi m-am apucat să citesc o carte despre sindromul Tourette. Fiul unei prietene se pare că suferă de acestă tulburare, are probleme de natură afectivă, ea însăşi având o mare problemă şi anume aceea că nu-şi cunoaşte arborele genealogic deoarece în anii studenţiei, făcându-şi AND-ul ei şi al părinţilor, la o temă de laborator, a descoperit că cei care au crescut-o nu sunt părinţii biologici.
După vreo oră şi ceva de lectură, mi-am pus un semn de carte la pagina la care m-am oprit, am lăsat cartea pe măsuţa de lângă fotoliu şi îmbrăcându-mă sportiv, m-am apucat să trebălui prin casă, adică să şterg geamurile uşilor şi ferestrelor, să spăl lemnăria. Când am simţit că nu mai pot, am făcut un duş şi-am plecat să dau o raită cu bicicleta. Afară era plăcut şi-n aer persista mirosul florilor de tei, de iasmin şi de soc. Plimbându-mă, am cunoscut o micuţă ciclistă, o arăboică-româncă care azi împlineşte trei ani. Să-ţi spun, mă aşezasem pe-o bancă de piatră ce era înşirată de-a lungul pistei şi urmăream un şarpe de apă ce se unduia la marginea râului confundându-se uneori cu plantele acvatice. Micuţa a apărut din senin, s-a tolănit pe iarba necosită din faţa mea şi întorcea capul spre mine, zâmbind cu subânţelesuri. La un moment dat s-a ridicat şi a alergat spre un bărbat ce stătea deoparte şi părea că o păzeşte. L-a prins de mână şi trăgându-l cu putearea ei de furnică, îi spunea: «Haide, haide, baba!», dar acela nu se lăsa dus, iar ea încerca zadarnic să-l înduplece ca s-o urmeze pe iarbă. Bărbatul i-a adresat câteva cuvinte în arabă, iar fetiţa i-a dat brusc drumul la mână şi a început să alerge ca o ieduţă prin iarbă, să se aşeze locului, să mângăie florile albe ale trifoiului sălbatic şi să-mi arunce ocheade. Doamne, cât de frumoasă este micuţa, nici nu-ţi închipui! O frumuseţe ieşită din comun, o frumuseţe orientală. La un moment dat a apărut o mamă tânără, iar tatăl a dispărut la o terasă plină cu arabi, aflată la o aruncătură de băţ de locul unde stăteam. Mama a intrat în vorbă cu mine şi astfel am aflat că pe micuţă o cheamă Ariana, că merge la o grădiniţă privată din oraş, că tatăl este sirian, iar mama româncă, că micuţa învaţă româna, araba şi engleza. Ariana nu a văzut Siria, nu-şi cunoaşte bunicii paterni. Doamne, ce zeiţă, cea mică va rupe multe inimi când va fi adolescentă! Mi-a rămas gândul la ea, mi-aş fi dorit să am o fetiţă…
Tot ieri, spre seară, am văzut un film de Almodovar, la televizor, «Parle avec elle», l-ai văzut ? Un film interesant despre comunicarea umană...

Cunosc foarte bine textul ăsta: «Cu cât iaste trebuincios povăţuitor-ul la un călător ce va să treacă prin locuri pustii, ca să nu rătăcească din drum în locuri neumblate, şi cu cât are trebuinţă de lumină unul ce umblă întru întuneric, ca să nu dea peste pră-păstii şi adâncături», prietenul meu Gellu a făcut o teză despre acest opus a lui Nicolae. A fost tipărit din nou la Leipzig, cu traducerea latină de Stephan Bergler...
Când vei citi aceste rânduri, sigur te-ai trezit, ţi-ai luat glicemia şi tensiunea arterială, ţi-ai făcut cafeaua, ai ascultat ştirile şi dacă eşti cuprins de isihasm, ai să-mi oferi un zâmbet ce se doreşte a fi un anti-Lethe.
Dacă ţi-e dor de mine, te sărut, de nu, doar te mângăi, Monica

P.S. Las’ nu mă mai chema la tine/ Căci de-aş veni, n-aş mai pleca/ Şi de-aş pleca nu ne-ar fi bine niciunuia…“
Vineri, când mi-a picat în mână, chiar pe la sfârşitul programului, aşa-zisa carte a lui Dragomir (căci numai Dumnezeu ştie ce a scris el şi ce au scris discipolii), m-am aplecat cu evlavie asupra ei şi am început să o răscolesc cu mâinile tremurânde, să retrăiesc amintiri. L-am cunoscut pe marele critic de istoria artei datorită lui Louis, erau prieteni de zeci de ani, nici nu le mai ştiau numărul şi pentru asta nu pot decât să-i fiu recunoscătoare soţului meu.
Într-o după-masă am fost sunată pe fix de Dragomir, mi-a pus întrebări legate de volumul... Am fost entuziasmată atunci de vocea sa tinerească, de pronunţia clară. După voce, nu spuneai că e octogenar şi chiar i-am mărturisit asta. Nu-mi trecea prin cap că peste un an şi... aveam să-l cunosc, aveam să ne cazăm în apartamentul în care se mutase de curând ca să fie mai aproape de prietena lui, aveam să luăm micul dejun, prânzul şi uneori cina din bucatele preparate de Viorica, menajera pe care nu am cunoscut-o fiindcă era plecată în concediu, la rude, în Chişinău, dar care gătise nişte pârjoale moldoveneşti cu un gust de neuitat. Mâncarea era pusă în frigider, în diverse caserole de porţelan sau de sticlă.
Nu ştiu dacă Dragomir m-a îndrăgit sau m-a acceptat doar ca însoţitoare a camaradului său, cred totuşi că i-am picat cu tronc la inimă din moment ce a început să-mi depene amintiri din copilăria şi adolescenţa lui, din moment ce am mers în vizită la Arghira, iubita sa, de Sfânta Maria, din moment ce a făcut efortul ca să ne însoţească să cinăm împreună, la terasa unui restaurant din apropierea apartamentului său, înaintea plecării noastre. Deşi Louis îmi mărturisise că prietenul se află în fază terminală, nu puteam să cred că este atât de bolnav pentru că Dragomir nu lăsa să se întrevadă asta şi doar când mergeam la baie, îl auzeam oftând sau gemând uşor.

Într-una din zile, când toţi îşi făceau somnul de după-masă, m-am ridicat încetinel din pat, de teamă să nu-l trezesc nici pe Louis şi m-am îndreptat spre baie. Am trecut printr-o despărţitură ce era între camera noastră şi bucătărie. O altă cale de acces era biblioteca, dar nevrând să-mi trezesc odorul atunci când aş fi dat la o parte uşa rabatabilă, din lemn masiv, uşă care era deschisă doar în timpul zilei, după ce noi ne trezeam şi care rămânea astfel, adică deschisă, până ce ne puneam din nou la odihnă. Am trecut de un sfert din labirintul apartamentului şi ajunsă în faţa uşii de la baie, cu mâna pe cleanţa aurie, gata să fac mişcarea de a deschide uşa, am rămas o clipă în suspans. Pe coridor se auzea suflul lui Dragomir. Părea că era cufundat într-un somn profund. M-am apropiat pe vârful degetelor de camera lui, aşa cum merg pe poante balerinele. Prietenul dormea cu uşa întredeschisă. Lenjeria de pat, din bumbăcel alb, îi acoperea trupul suferind până la bărbie. La căpătâiul lui stătea Finuţa, o pisică tărcată, cu o blană strălucitor de curată, o vagaboandă venită de prin vecini, care îl vizita doar în anumite zile şi care torcea, torcea, torcea. L-am privit cuprinsă de milă. Ştiam că avea neoplasm. Când stătea de vorbă cu noi, nu părea un om suferind, dar atunci, privindu-l cum dormea ca un prunc mi-am dat seama de zădărnicia zbaterii noastre, a muritorilor. Dormitorul lui, o cameră cam la fel de micuţă ca şi camera în care ne găzduise, avea vedere spre o stradă mult mai liniştită decât strada spre care dădea camera noastră. Vis-a-vis de dormitor era o altă cameră, mai spaţioasă, dar înţesată cu tot felul de cutii din carton, de diferite forme, umplute până la refuz cu fel de fel de lucruri şi cărţi. Cum se mutase recent, nu apucase să despacheteze... „Camera asta am s-o pregătesc pentru voi, va fi a voastră atunci când mă veţi mai vizita, acum nu am reuşit s-o eliberez, aţi venit prea repede, va trebui să vă mulţumiţi cu cea în care v-am urgisit...“

Cum ştiam că este unul dintre cei mai buni prieteni de-ai bărbatului meu, l-am întrebat într-o zi dacă a cunoscut-o pe cealaltă, pe cea cu care se afla în divorţ Louis şi răspunsul lui a venit negreşit:
- Bineînţeles, am cunoscut toate femeile din viaţa lui, am cunoscut-o şi pe mama copiilor săi, i-am cunoscut şi copiii, aveau vreo patru-cinci ani când i-am văzut, mai mult nu cred să fi avut, erau de mână cu maică-sa, îi cereau bani ca să-şi cumpere halviţă.
- Dar pe ea, pe Ava, aţi cunoscut-o?
- Cum să nu? Am fost amândoi odată la un restaurant luxos, din centru. Acolo a văzut-o, au intrat în vorbă... Mi-e mi-a spus să plec că el va mai rămâne. Am bănuit că va fi ceva între ei şi nu m-am înşelat. Într-o seară, la o oră destul de târzie, m-am trezit cu ea la uşă, îl căuta... Niciodată nu am fost de acord că s-a căsătorit cu ea. Acum i-am spus să nu-i plătească avocatul, dar... treaba lui!
Dragomir mi-a povestit şi despre părinţii săi, dar şi despre cele două căsnicii şi despre multe altele. Mi-a povestit că tatăl său a trecut Prutul şi-a venit în Cetatea lui Bucur ca să facă facultatea...
- Mai târziu, la moartea bunicului, fraţii l-au dezmoştenit pe tata, deşi era cel mai mic şi bunicul ar fi vrut ca să-i lase tăicuţului întreaga brumă de avere. „Ce parte la avere mai ai?! Ai mers în ţară să faci studii. Nouă ne rămân casele şi pământul.“, aşa i-au spus fârtaţii. Tata a fost universitar la Iaşi. Mama avea şi ea studii, îşi făcea doctoratul la Sorbona şi pe-atunci Sorbona era ceva... A murit când aveam trei ani. Tata s-a recăsătorit, nu putea să rămână singur, l-am înţeles.
Când am terminat liceul, am vrut să plec în capitală, să urmez aceeaşi facultate pe care o absolvise mama, dar tata îmi spunea să rămân la Iaşi că şi acolo sunt profesori buni. Erau şi la Iaşi profesori eminenţi, nu-i vorbă, dar eu vroiam să plec de-acasă fiindcă aveam mamă vitregă şi asta nu puteam să-i spun tatălui. Fără voia lui am plecat de-acasă şi mi-am depus dosarul la Bucureşti, la universitate. Cum ni se cerea să avem origini sănătoase şi mie îmi era teamă că nu mă vor înscrie, le-am spus că sunt orfan, că nu-mi cunosc părinţii. Tata mi-a spus că nu mă va susţine la facultate şi aşa a şi făcut, iar eu, reuşind la facultatea la care am vrut ca să mă pot întreţine, după cursuri mergeam şi lucram ca barman. Bombardamentul din patru aprilie 1944 m-a prins la treabă, într-un birt din apropierea Gării de Nord şi în adăpostul în care m-am refugiat, mi-am reîntâlnit iubita. Era aceeaşi fată de care mă îndrăgostisem în liceu şi care mă părăsise pentru altul, se şi căsătorise cu acela, dar atunci, când ne-am revăzut în adăpostul antiaerian, în care eram înghesuiţi zeci şi sute de persoane, de unde nu ştiam dacă vom mai ieşi teferi, am cerut-o de nevastă şi ea a acceptat, era deja divorţată. Ne-am căsătorit la scurt timp, ne-am iubit, am iubit-o, am decis să ne despărţim când m-am hotărât să rămân aici...
- Aveţi copii?
- Nu! Ea nu a vrut să facă. Mi s-a dedicat doar mie şi carierei. În schimb, cea de-a doua soţie a avut un băiat, copilul ei din prima căsătorie era pentru mine ca şi copilul meu...
„Nu vroia să facă copii?“ Aici cred că Dragomir m-a minţit pentru că citind scrisoarea care nu putea să fie decât de la prima mare iubire, cea care a rămas în ţară, din varii motive, dar cu care a rămas în relaţii de prietenie căci vorbeau aproape săptămânal la telefon şi ea, Monica, îi trimitea cozonac frământat şi copt numai de ea, aşa cum se face prin Moldova, nu cumpărat de prin magazine, ştiam asta de la Louis.
Dragomir era un bărbat mândru, chiar dacă pe chipul falnic i se citea suferinţa, avea o ţinută demnă. O fi fost un om bun şi drept? Cred că da! O fi fost sau nu informator? Numai Dumnezeu ştie! Presupun că nu a turnat pe nimeni din moment ce povestindu-mi o dată despre Antuza, mare academiciană, mi-a zis:
- Era o femeie extraordinar de deşteaptă şi frumoasă, avea două facultăţi, am avut-o colegă, însă mulţi au sfârşit la pârnaie din cauza ei. Câţi n-au fost săltaţi, bătuţi, interogaţi, în urma denunţurilor sale, numai ea ştie! Acum s-a retras la o mănăstire, prin Dobrogea, crede că Dumnezeu îi va ierta păcatele? Poate! Noi nu avem de unde să ştim, cert e că tot ceea ce facem are repercursiuni, e ca şi reculul glonţului.
L-am întrebat dacă te-a vizitat vreodată şi mi-a răspuns:
- Vezi, el în fiecare an vine să stea la mine, dar când a fost să-l vizitez şi eu, m-a trimis la un alt prieten de-al său.
- Aţi fost în bârlogul lui?
- Desigur! Acum patruzeci de ani am fost în vizită la o verişoară, la... De-acolo am plecat la Louis, credeam eu, dar soţul tău m-a plasat la un alt prieten de-al său... Sigur, ne întâlneam zilnic, dar nu era acelaş lucru ca atunci când aş fi stat la el.
Tocmai ai apărut de la baie, înfăşat pe jumătate într-un prosop pluşat, de un alb impecabil şi ai pledat nevinovat, iar tovarăşul ţi-a acceptat scuzele cu subînţelesuri. Deviind de la subiect ţi-a spus:
- Bravo, felicitări tuturor celor care au curajul să se îndrăgostească de românce! Caci da, îţi trebuie cutezanţă pentru a le înţelege pe de-a-ntregul sufletul prins în cuibul de smicele şi mâzgă, nu în palate de cleştar, chihlimbar sau diamante... Legat de folosirea limbii slavone pe teritoriul Ţărilor Române pot să-ţi spun...
M-am retras în camera de oaspeţi, am tras uşa ce despărţea camera noastră de bibliotecă şi v-am lăsat să sporovăiţi. Dragomir ţi-a cerut ajutorul la nişte traduceri. Mi-am verificat corespondenţa. Unele mesaje le-am şters fără ca să le mai citesc, dar mesajul ei, al Magdei, prietena aflată în mare încercare l-am citit cu foarte multă atenţie:

„Scumpă Amara,
Îmi pare bine că mesajul meu a fost dătător de stare de bine. Acum mă aflu la Moscova, unde timpul este foarte, foarte limitat, împărţit între bibliotecă, întâlniri pentru a stabili contacte în viitoare proiecte de cercetare şi mă gândesc la lanţul prieteniei care a îmbrăţişat două continente.
Mi-ai scris că eşti acum part-time asistentă medicală. Unde, la ce spital? Uite, îţi fac în premieră o destăinuire. Şi eu am vrut să fac un curs de asistente medicale, din disperarea de a-mi găsi un loc de muncă. Când soţul meu a fost încarcerat, am cunoscut cea mai grea sărăcie. Am avut zile când ocoleam masa de prânz. Oricum, nu aveam nici poftă să mănânc, cunoşti stresul... Pentru soţul meu nu aveam bani să-i fac pachete. Cât a fost în arestul preventiv central, (denumit CRAP, sic!), a împărţit celula cu oamenii cei mai bogaţi din ţară. Erau VIP-uri pentru care venea şeful de restaurant şi îi întreba ce vor să li se aducă a doua zi? Raţă cu portocale, fructe de mare etc. Pe mine nu mă lăsau nici să pun o legatură de pătrunjel, însă pe ei, datorită corupţiei din penitenciare, îi lăsau să primească la orice oră pachete. Soţul meu mi-a spus că nici nu putea mânca gîndindu-se la noi. În sacoşa cu lenjeria pe care avea voie să mi-o dea o dată pe săptămână, îmi strecura ciocolate, cafea, dulciuri de la colegii de celulă. Cred că patru luni a dus-o astfel... Eram la coada interminabilă şi dezorganizată de la CRAP (sic!), să îi ducem şi noi, familia, câte ceva din sărăcia noastră, deşi el ne rugase să nu ne deranjăm. Obţinusem toate aprobările şi aşteptam să ne vină rândul să îl vedem. În acelaşi moment, soţul meu era mutat de urgenţă în penitenciarul de înaltă siguranţă... Această urgenţă survenise în urma denunţurilor unui coleg de celulă, un mare aranjeur, care coopera tare bine cu organele de anchetă, turna tot şi, aşa cum sunt turnătorii, deforma. Cine ştie ce va fi spus nemernicul, de a trebuit să îl umfle pe Eugen, dintr-o puşcărie în alta...
Crede-mă, acum când îţi scriu, sunt atât de calmă de parcă aş relata despre altcineva. Acea Magda şi acel Eugen sunt nişte personaje. Este uluitor ce minuni face mintea noastră pentru auto-apărare!...“
Am verificat şi corespondenţa ta, aceeaşi prietenă îţi scrisese astfel:

„Dear Professor Louis,
I hope my letter finds you well. Sorry for using English…, Amara this superb fine lady and sound professional kept me updated about your work and status. It is since long that I wished to write to you. Here are some updates about me and...“
Curând ai revenit alături de mine, ţi-am arătat mesajele şi mi-ai zis:
- Dragă, dacă am înţeles bine, prietenii noştri au nevoie de mărturii legalizate, asta pentru că nu putem fi martori la proces, nu avem cum să ajungem. Au sărit în ajutorul lor T., L, W., etc.
Cine e Norina ? Soţia lui L.? Specifică Magda că fiica academicianului are un dosar la securitate, că tatăl ei... „bubele“ egal probleme? Mi-aduc aminte că pe vremuri Firridi m-a întrebat după o întâlnire la COŞ „stii, trebuie să fac un raport despre întâlnirea noastră... ce să scriu?“ Era o perioada grea atunci. Înţeleg că unii ezită să trimită declaraţii pentru că se tem, mai ales dacă au avut experienţe penibile cu securitatea...
- Da, Iubire, doar T. şi W. au făcut declaraţii, L. a intenţionat să dea o declaraţie în preajma sărbătorilor, mergând cu Magda la poliţie, dar aceia n-au vrut să-i ia declaraţia. Între timp, L. nu a mai îndrăznit să dea declaraţia, iar soţia lui... pauză.
Norina este o doamnă cu un suflet ales, „un om deosebit“, Magda o cunoaşte mai bine. Soţul ei este sculptor, iar fiul lor este inginer la Paris şi lucrează pentru NASA. Ştiu astea fiindcă la conferinţe s-a întâmplat de câteva ori să stăm împreună la masă şi astfel mi-au povestit despre viaţa lor din pribegie, despre rudele de-aici şi despre plecarea lor din ţară... Despre fiica academicianului, Magda îi spune Norinei, într-un alt mesaj, pe care vezi, ni l-a forwardat că a fost „turnătoare“, adică a dat informaţii la securitate despre colegii săi. Îmi amintesc ce mi-ai povestit despre Firridi şi nota sa informativă în timp ce luam cina la un restaurant din preajma impunătoarei sale case. Tot atunci mi-ai spus că nu aţi vorbit nişte ani fiindcă îţi compilase câteva lucrări şi astfel şi-a luat doctoratul în America… A fost alegerea lor dacă să fie „turnători“ sau nu căci de nu ar fi acceptat să fie colaboratorii securităţii, nu ar fi avut funcţiile pe care le au şi de aici, beneficiile. Şi mulţi dintre cei plecaţi în Occident au fost şi au rămas „ciripitori“, însă şi ei sunt împărţiţi în funcţie de vechime, de grade, de importanţa celor declarate... Sunt multe de spus, dar hai, s-o lăsăm pe altă dată, astăzi nu a fost o zi uşoară! Sunt puţin obosită.
Te-ai apucat să citeşti cartea lui Negruzii cu dicţionarul lângă tine. Când ţi-ai întrerupt cititul m-ai întrebat:
- Amara, poţi să găseşti uşor când a fost publicat pentru prima dată textul Cum am învăţat româneşte? Poate pe la 1837 sau mai târziu ? Negruzii vorbeşte despre o epocă când avea treisprezece ani. S-a născut cam prin 1808. A învăţat greaca şi franceza la şcoală, şi a învăţat singur limba română, cu alfabetul chirilic, cu puţin timp înainte de revoluţia greacă. Nu cred că era atunci numai învăţământ în limbile greacă şi franceză la şcoala publică, ce zici? Dar e un document interesant pentru epocă şi îl voi folosi ca introducere la comunicarea mea. Uite, pe internet am găsit un text din 1872 în alfabet latin. Cred că acest mic text a fost publicat mai întâi într-o revistă. E ceva ce poţi să verifici?...
Pentru că mi-ai întrerupt studiul fiindcă şi eu lucram la ceva, ţi-am întins cartea în care făcusem sublinieri cu creionul şi ţi-am spus:
- Tu vezi cât de frumoasă e limba română? Căci oblăduitor nu înseamnă numai domnitor, cârmuitor, voievod, stăpânitor, ci oblăduitor înseamnă şi vindecător, tămăduitor. Când se spune că „domniţa la oblăduit pe viteazul rănit de săgeată“ înseamnă că l-a îngrijit până s-a vindecat.

Altă dată Dragomir mi-a povestit despre familia academicianului B., care avea doi băieţi gemeni şi o fată. Unul dintre gemeni era tâmp, celălat, căsătorit cu o tânără ce a rămas în oraşul care era nu numai un mare centru cultural, ci şi plăcerea-plăcerilor, şi-a curmat zilele fiindcă taică-său nu l-ar fi lăsat să-şi urmeze nevasta.
„Atât timp cât eu sunt ce sunt, tu nu părăseşti ţara, nu te las să pleci după o baragladină, voi pune să te ridice de la aeroport!...“
În seara dinaintea plecării noastre ai ţinut morţiş să cinăm la restaurant. Dragomir s-a îmbrăcat ca de sărbătoare. Am coborât cele trei etaje înghesuiţi în lift, apoi tu ai luat-o la vale, înaintea noastră, iar eu şi Dragomir îţi păşeam pe urme. O tânără şuviţată blond, îmbrăcată într-un costum provocator, ce împingea la un cărucior în care era un micuţ mulatru, ne-a depăşit.
- Ei, ei, ce ţi şi cu fetele astea, le vezi cum umblă?, mă întrebă Dragomir. Păşea încet, cu grijă, tot timpul am avut impresia că acu-acu se prăvale. M-am apropiat mai tare de el şi i-am spus:
- Daţi-mi mâna!
- Cum să-ţi dau mâna, ai înnebunit, vrei să mă împuşte cel mai bun prieten al meu? Cu această glumă a încercat să-şi mascheze suferinţa.
Până să vină comanda ne-a povestit că-n studenţie l-a avut lector pe unul dintre principalii animatori ai semioticii franceze. Când am ajuns în camera noastră, ai adus completări şi mi-ai spus că R. s-ar fi dat la prietenul nostru, dar Dragomir i-ar fi rezistat avansurilor spunându-i că e logodit, iar acela a avut bun simţ şi-a bătut în retragere... L-ai cunoscut şi tu pe R., mi-ai arătat o poză cu el. Ţi-a dat o decoraţie. În urmă cu mulţi ani aţi fost împreună, tu, el şi cu preşedintele academiei de-atunci, la un colocviu din Belgia. Spuneai că cei doi erau nedespărţiţi, de parcă ar fi fost Don Quijote şi Sancho Panza. În fiecare zi mâncaţi împreună la restaurant şi discutaţi despre literatură şi despre lingvistică...

Întâlnim oameni în viață care ne ajută în unele momente, care câteodată își riscă viața pentru noi, iar în altele ne uită cu desăvârșire și nu înțelegem de ce, nu înțelegem unde, cum și cu ce am greșit și despicând firul în patru, în opt sau în zece, încercăm să deslușim scrierea inițială dintr-un palimpsest, fără să intrăm în colaps. Mental şi sentimental am rămas legată de prietenul nostru, de camera aceea, de străzile pe care le colindam în sejurul acela. Iubirea lui, o simfonie neterminată, prinosul iubirii noastre, copiii... Ai început să mă mângăi. Te-am respins spunându-ţi:
- Ştii, Louis, de dor am învăţat s-aştept şi dacă e musai, cum se zice în Banat, renunţi la orice, ca să supravieţuieşti şi din păcate, în mediul nostru valoarea supremă e supravieţuirea de azi pe mâine... „În ţara asta/ mor sufletele mari/ mult prea devreme.../ Aici, dintre morminte/ ne-alegem zi şi noapte/ cu dinţii strânşi de-atâta încordare.../ Şi nimeni-/ nu e dator nimănui!“
Poate crezi că sunt tristă, deprimată, pesimistă, tocmai azi, când mi-am lepădat reflexele condiţionate misogine, dobândite în ultima perioadă şi te-am simţit doar pe tine, în locul tuturor oamenilor din lumea asta înverşunată, atât de animalică.
Noapte bună!





Dorina Magarin    8/1/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian