Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Interviu cu poeta şi pictoriţa Camelia Iuliana Radu.

Camelia Iuliana Radu: născută în 1959 la Slatina, jud. Olt. De la 4 ani ȋși petrece copilăria în “oraşul cu salcâmi” (Brăila). La 8 ani, îi apare prima poezie într-o antologie națională a copiilor poeţi (Crisalide –1969, Ed. Ion Creangă, apărută sub îngrijiriea lui Tudor Opriș). Absolventă a liceului Ghe. M. Murgoci - Brăila, clasa specială de matematică-fizică şi a Universităţii Lucian Blaga - Sibiu, cu licenţă ȋn Psihologie. Publică versuri în diverse antologii brăilene. Membră a Cenaclului literar Panait Istrati. Înfiinţează Cenaclul literar Atelier XX. Reporter TVR pentru emisiunile de copii şi tineret (1969-1982). In 1970, menţiune la un concurs internaţional UNICEF de pictură. Jurnalist la Radiodifuziunea Română, emisiuni pentru tineret: Antena Tineretului, Clubul adolescenților (1976 – 1982). Din anul 1990, locuieşte la Ploieşti unde a fost jurnalist si redactor cultural la diferite cotidiene. A publicat poezie în peste 15 reviste literare din ţară. Membră a Uniunii Scriitorilor din Romania, cu 13 volume de poezie publicate ȋntre anii 2003- 2016. Este primul poet străin care a scris și publicat o carte de poezie inspirată integral din lumea arabă a Sultanatului OMAN - eveniment remarcat de mass-media omaneză.

Veronica Pavel Lerner: Camelia, te-am întâlnit cu mulți ani în urmă în spațiul virtual al cenaclului "Lira 21", creat de poeta și scriitoarea Cristina Ștefan. Poeziile pe care le-ai postat atunci, acolo, m-au atins în profunzime. Abia așteptam o nouă "apariție" a ta. Între timp, Cristina a devenit membră a USR, tu de asemenea. Ți-am admirat și lucrările în pictură și grafică, te-am urmărit- de departe - în toate manifestările tale artistice. Când ți-ai descoperit vocația poetică? A apărut înaintea desenului, sau după? Iubeai, din copilărie, literatura și arta?

Camelia Iuliana Radu: Mama mi-a povestit că la naștere, toată maternitatea a venit să vădă fetița cu chipul de porțelan și ochii mari, numai că acest copil frumos țipa că din gură de șarpe. Se liniștea doar dacă era ținut în brațe, șoptindu-i-se la ureche cuvinte și cântece. Când am mai crescut, am descoperit cele trei grădini, cu sunete diferite. Curtea, cu cireșul uriaș, în care domnea liniștea, curtea cu păsări, din spate, cu mii de glasuri diferite și livada, locul tuturor misterelor, unde mă furișam și unde am fost botezată sub cerul liber. Primele amintiri sunt din această lume mică, în care viața mi s-a descoperit ca un mister, demnă de explorat. Cred că am fost impregnată cu experiența ascultării, a reflecției.
La Brăila ne-am mutat într-un apartament cu două camere, o lume limitată pentru mine. Cred că aici a început fenomenul întoarcerii în lumea imaginativă. Descoperirea creioanelor colorate și poveștile de seară, citite de mama, ca o alternativă mai bună. Am scris greu, cu sughițuri, cu lacrimi, primele litere, dar când am terminat abecedarul, am exclamat, spre uimirea tuturor: în sfârșit, sunt liberă! Încă din clasa I am început să scriu texte mici, inventate. În clasa a ÎI-a, am ajuns la cenaclul copiilor, trimisă de învățătoarea mea, publicându-mi-se primele poezii. Eram cea mai mică membră de cenaclu, dar cred că a fost o mare șansă, pentru că acolo am exersat diferența dintre un text și un text literar, La 9 ani, eram deja în tabăra de creație pentru copii, unde îi cunoașteam pe Gellu Naum, Mircea Sîntimbreanu, Tudor Opriș, cel care, de altfel, mi-a și spus că sunt poetă. Pentru că, spunea el, "așa mică, interpretezi ceea ce vezi". Nu îmi puteam imagina o zi în care să nu desenz, să nu citesc, asta era lumea mea. Citeam, obsedant, încă de pe la 10 ani, biografiile scriitorilor, jurnalele, anexele literaturii, cum s-ar spune. Exasperam pe toată lumea cu întrebari: cum au apărut cuvintele? Cine a zis prima dată casă, cuțit și de ce a ales acele sunete pentru a formă cuvântul respectiv?
Prin gimnaziu, deja organizam primele expediții de folclor, conduceam un cenaclu, lucram la o revistă literară, eram reporter corespondent la emisiunile radio pentru copii, dădeam interviuri. Când ești copil, faptul că ești diferit bucură pe toată lumea. Cu vârsta, lucrurile se mai schimbă…

VPL: Care au fost cărțile, poeții, pictorii care te-au impresionat în mod determinant?

CIR: Când s-au mutat la Brăila, părinții nu au putut lua cu ei mai nimic. Lăzile cu cărți vechi ale tatălui meu, mobilele și tot ce însemna universul nostru familial. Mi-a părut rău de cărți. Recuperarea a fost aproape imposibilă, noile ediții ale operelor erau adesea trunchiate, irelevante. Ba, și din biblioteca orașului, țin minte, dispăreau edițiile vechi, cu trimiteri și bibliografie.
Revista Secoul XX a fost ghidul meu în artă, datorez mult acestei reviste care mi-a format gustul, alegerile.
În liceu am descoperit interbelicii, literatura mare și, deși scriam poezie, mă atrăgeau prozatorii. Voiam atmosfera autentică pe care nu o aveam în orașul meu provincial. Mă purtam ca o poetă care are conștiița de sine, dar care își caută înaintașii, trecând peste comunism. Azi, mă și mir de atâta nonșalanță. Am avut norocul unor prieteni cu biblioteci ample, de carte veche. Literatură germană, mai ales. Din ceea ce se publica în țară, cu relații la librărie, am reușit să reformez o bibliotecă, să citesc Huxley, prima traducere a lui James Joyce, poezie americană, japoneză etc.
Mă fascina viața pictorilor de la sfârșitul secolului XIX și perioada interbelică, explozia de creativitate, dar mai ales libertatea lor, care, pentru o rebelă ca mine, era vitală. Țin minte că am decupat fotografia lui Picasso, făcută în cafeneaua La Flore, bând cafea și pictând. Am lipit-o pe caietul meu de poezii și desene, pentru a mă transpune în atmosfera aceea liberă și a putea scrie fără constrângeri. Dar, îl iubeam pe Goya din desene, poezia lui Bacovia, Sorescu. Când l-am descoperit pe Mircea Ivănescu, lumea mea s-a schimbat. El și Jung au fost prietenii mei, alături de Paul Klee și Van Gogh. Sunt creatori aparte, care au schimbat lumea și nu au cerut aproape nimic. Pentru mine arta este un mare atelier de creație, în care schițele, ciornele, nu contenesc să te inspire. În atelier, nimic nu este finit.

VPL: Câtă dreptate ai cu revista "Secolul XX"! Când am plecat din țară, în 1982, mi-am luat cu mine câteva numere, pe care le am și acuma. Vorbești despre atelierul de creație. Cum "combini" poezia și grafica? Ce au ele în comun, în cazul tău, în afara faptului că izvorul lor este emoția aceleiași persoane?

CIR: Mă întrebi despre amestecul de poezie și desen. Este un fel de a te stoarce ca pe o lamâie de o temă, de o obsesie. Colile, tușurile stau neatinse zile întregi. Uneori, ani. Deasupra se așează alte și alte hârtii. Într-o zi, se întâmplă să mă atragă un tip de hârtie sau un teanc de coli de o anumită culoare, textură. Atunci aflu ce anume desenez. Hârtia vorbește despre ce va fi. Fiecare pagină, fiecare coală. Sunt hârtii vechi, sunt coli abia cumpărate.
Ultima pasiune pe care o am este pentru hârtia de ambalaj, hârtia plicurilor folosite, primite cu reviste. Chiar am trimis prin poștă, poetului Ștefan Alexandru Ciobanu, o colecție de desene executate pe hârtia de ambalaj a unui colet cu cărți, primit în februarie.
Lucrez, adun desene, pentru o expoziție cu titlul Tuș pe guler, care face trimitere la rujul găsit pe gulerul cămășii, ca semn al unei iubiri pătimașe, ascunse. Cam așa este dragostea mea pentru pictură, grafică: un adulter. Suntem, eu și desenul, într-o relație clandestină, nedeclarată oficial. Desenele sunt toate în tuș și au ca materie cuvinte, litere, poezii întregi structurate în desene. Unele sunt scrise ȋn așa fel încât să nu fie înțeles decât vag textul. Să neliniștească. La fel ca poezia. Vrei să o înțelegi și parcă ceva te pândește ascuns între rânduri.
Încerc să fac ordine, dar nu pot renunța la nici un capăt de hârtie. De exemplu, biletul de avion spre Suedia a ajuns pe o pagină de jurnal de călătorie, într-un colaj. O improvizație, mai târziu, a devenit coperta volumului de poezie NORR. În acel jurnal desenam / scriam. Prindeam jocul stimulilor și al receptării.

VPL: Ai un loc preferat în care scrii, sau, când "te cuprinde" poezia, îi dai drumul oriunde ai fi?

CIR: Scriu oriunde, dar aleg un loc preferat. Pe stradă, la cafenea, nu mă interesează, dar, din ochi, caut un loc anume. Pe o piatră sau lângă un zid, la o masă pe care o aleg. De obicei, într-un colț. Acasă, scriu în cel mai incomod loc cu putință, noaptea, înghesuită pe marginea unui bufet, pentru că acolo pot fuma cât vreau, fară să deranjez pe nimeni, iar pe masa din apropiere îmi pot înșira colile de desen, tușurile.

VPL: Când ai desenat coperțile cărților tale, te-ai gândit la conținutul poetic al cuvintelor? Ai făcut un fel de "traducere în imagini" a poeziilor?

CIR: Nu. Pur și simplu am văzut coperta. Doar volumul Jucăm Lenin nu are o coperta aleasă de mine, editorul spunându-mi că este neprofesionist să aleg eu. Am aceptat. De fapt, cartea face parte dintr-o colecție, cu viziunea estetică proprie a editorului, pe care o respect.

VPL: Ești un artist care, plasat în lume, vibrezi odată cu ea. Mi s-a părut interesantă forța cu care ai intrat în rezonanță cu locuri străine ție. Ce elemente te-au inspirat în cartea "Oman", care este o minune și ca poezie, și ca ilustrație, și ca reușită editorială?

CIR: Oman nu știu ce a fost. Dragoste la prima vedere? Pe toată perioada petrecută în Muscat și în împrejurări, am simțit o apăsare. Abia mai puteam vorbi de emoție. Nu am putut scrie nimic un an. Apoi, deodată, m-a copleșit dorul și am început să scriu, timp de un alt an, strivită de amintiri. Cartea trebuia să ajungă înapoi în acea țară, a primit avizul ministerului de externe omanez și pe cel al ministerului culturii, a fost notificată la radio și în presa omaneză.
Știam, simțeam că așa va fi, așa că am vrut să fie o carte frumoasă. Deși neoficial, totuși, reprezentam România, iar acolo, totul este frumos, - ei încă mai au cultul pentru frumos, nu înțeleg deloc cultura occidentală a gunoiului, a urâtului -. Sunt estetici sofisticate care nu le spun nimic. Pentru că nu găseam hârtie așa cum îmi doream, editorul, care avea propria tipografie, mi-a propus să îmi picteze întâi hârtia în culoarea deșertului și apoi să tipărească textul, imaginile, în sepia; am lucrat împreună, am făcut probe în tipografie, a fost o adevărată provocare. Mai am desene și poezii scrise, în volum nu au apărut decât cele care nu ofensau religia musulmană, care interzice reprezentarea de chipuri umane, sau afirmații despre îngeri şi Dumnezeu. Mă gândesc la o reeditare, în care să includ textele rămase în manuscris; există un trend al poeziei geografice, pe care am practicat-o din instinct: NORR este un volum cu ce am simțit în Suedia, DESAPARECIDA este o carte despre Lisboa dispărută, livrescă, imaginată ca simbol al perfecțiunii și inspirației, un cântec despre poezie și libertate.
Acum lucrez la un volum despre ceea ce numesc lagărul de la Ploieșți, unde suntem gazați lent de cele 5 surse de poluare industrială care înconjoară orașul.
Volumele acestea sunt, de fapt, peisaje ale emoțiilor mele la întâlnirea cu lumi diferite, imaginare sau reale, sunt eu, când dau pe afară ca laptele pus la fiert și mă conectez brusc și uneori abia suportabil la emoțiile altora. Am o fire păcătoasă, emotivă, empatică. Uneori, nu pot spune o vorba, alteori exagerez, la întâlnirea cu noul nu am reacții, rămân aproape paralizată și mă impregnez cu tot ce văd, simt și aud. Toată această hrană se lovește de interiorul meu, forțat să primească atât de mult deodată, să asimileze, să sublimeze. Când scriu este la fel de dramatic, pentru că totul vine brusc, amestecat, asemeni unui filon de minereu. Cine spune că este ușor să scrii o carte are probabil dreptate, greu este să lucrezi cu tine, să scapi de toane, de oboseală, de amânări, de tine însuți. Tu fiind, în acelși timp, singurul martor al propriilor trăiri.

VPL: Nu ești singurul martor, cu scrisul tău îl captezi și pe cititor! Închei, mulțumindu-ți pentru momentul de adevăr pe care ni l-ai oferit cu atâta bucurie, generozitate și talent!



Interviu apaărut iniţial ȋn revista Vatra veche








Veronica Pavel Lerner    5/24/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian