Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
!68 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu, poet national si universal

Mihai Eminescu s-a născut la data de 15 Ianuarie 1850, în localitatea Ipoteşti din judeţul Botoşani, în casa căminarului Gheorghe Eminovici, care era căsătorit cu Raluca, fata unui stolnic, Vasile Iuraşcu din Boldeşti. Raluca, femeie blajină şi delicată, avea să-i fie lui Eminovici, soţie supusă şi credincioasă.

Mihai Eminescu, a fost al şaptelea născut în familie, care a crescut într-o casă simplă, albă, nu prea naltă şi acoperită cu şindrilă, sub atenta îngrijire a mamei sale, care era mai legată de el decât de ceilalţi copii ai săi.
În copilărie, a fost îndrăgit de oamenii din jur, fiindcă ştia să se apropie de ei, discuta cu toţi fără deosebire, uneori mânca împreună cu ţăranii şi cu argaţii de la moşie ai tatălui său. Cel mai apropiat era Ilie, fratele cel mai mic ca vărstă, care l-a însoţit în toate năzdrăvăniile copilăriei sale.

Mihai a fost dat la şcoală, abia de la 8 ani, la Cernăuţi, fiind înscris direct în clasa a III-a în anul şcolar 1858-59. La şcoală nu-i prea plăcea, fiindcă în clasă erau băieţi zgomotoşi, aer nu prea curat şi prea multe ore zilnic. Nu-i plăceau aritmetica şi caligrafia. La scurt timp a şi fugit de la şcoală, revenind mai mult forţat în primăvara lui 1859, terminănd clasa a III-a al 15-lea din cei 72 elevi ai clasei şi învăţând tot mai bine, termină şi clasa a IV-a, al 5-lea din 82 de elevi.
În anul 1860, Mihai este înscris în anul I al Liceului din Cernăuţi, unde era atras cel mai mult de limba şi literatura română, la care era cel mai bun din clasă. In clasa a II-a de liceu, a început să-l intereseze şi istoria universală, dar neglijind complet matematica şi latina, rămânând repetent. Iar în anul 1863, în sem. II este retras de la liceu.
În anul de întrerupere a şcolii, Mihai Eminescu a avut o idilă cu o fată frumoasă din Ipoteşti cu ochii negri şi cozi grele, dragoste care a lăsat urme în inima şi opera poetului de mai tărziu, mai ales că se sfărşise tragică, cu moartea fetei la o vărstă fragedă. Ecourile acestei prime iubiri au fost de durată până în perioada studiilor vieneze şi a nefericitei iubiri pentru Veronica Micle. Din perioada primei iubiri, se materializează în versurile sale pline de reflecţiile filozofice din Mortua Est, fie de dragoste împlinită, din Sara pe deal, vesuri care au contribuit la perfecţionare până la apogeul atins cu Luceafărul.
Mihai a revenit la studii la Liceul din Cernăuţi, dar ca elev particular. În anul 1864 s-a alăturat trupei Fani Tardini, pe care a ajutat-o, dar în munci necalificate, cu care tatăl său nu a fost de acord, fiind nevoit să intre copist la Tribunalul din Botoşani, de unde a trecut, mai târziu, la Consiliul permanent al judeţului Botoşani, în aceeaşi calitate.
Începând să iubească teatrul, s-a alăturat din nou Trupei Tardini în anul 1865, iar din luna Septembrie a acestui an, a mers să-şi dea examenele, în particular, la Liceul din Cernăuţi. Locuind în casa lui Aron Pumnul, a fost afectat profund de moartea acestuia în 1866. Personal, l-a afectat şi căderea lui Cuza de mai târziu.

În aceste împrejurări, are loc şi debutul său poetic, cu poezia “De-aş avea”, apărută în Martie 1866 în revista Familia. După ce a petrecut un timp la Blaj şi la Alba Iulia, în 1867 a făcut parte din Trupa lui Iancu Caragiale, iar puţin mai târziu, s-a alăturat Trupei lui Mihai Pascaly, pe care a însoţit-o la spectacolele de la Lugoj, Timişoara, Arad şi Oradea Mare, apoi la Oraviţa. În Septembrie a aceluiaşi an, Eminescu ajunge la Bucureşti, unde este angajat, ca sufleor la Teatrul Naţional. A locuit un timp sub acelaşi acoperământ cu Pascaly, la care l-a cunoscut şi pe Caragiale.
Mihai Eminescu era când vesel şi comunicativ, când trist şi violent în discuţii, iar uneori era nefercit în dragostea lui timidă pentru câte o artistă. Tatăl său considera slujba lui Mihai o degradare morală, astfel că i-a înlesnit plecarea la studii la Viena. Având liceul neterminat, a fost admis la universitate ca student extraordinar, având dreptul de a asista la cursuri, fără a da examene. Aici, la Viena, la facultatea de Filozofie, l-a cunoscut pe Ion Slavici, cu care a devenit bun prieten.
În 1870, Eminescu începe să publice versuri în reviste de prestigiu, cum a fost Convorbiri literare, unde redactor era Iacob Negruzzi. În această revistă îi apare poezia Venere şi madonă, cu care Negruzzi a alergat la Titu Maiorescu, căruia i-a spus entuziasmat: “am dat de un poet !”. Şi poemul Epigonii, a fost elogiată ca o odă înălţată înaintaşilor mari şi mici.
Aflat de un timp între cei doi poli ai luptei şi înfrângerii, ai speranţelor şi renunţărilor, Mihai Eminescu a suferit efectiv din cauza decepţiilor şi eşecurilor pe planul vieţii publice, unde încercase să afirme principii noi, în lumina tradiţiilor revoluţionare a înaintaşilor de la 1848.

Lupta împotriva răului politico-social, se reflectă, cu tărie, în poeziile lui Eminescu, Împărat şi proletar şi Înger şi demon. Soarta omului şi a lumii, sensul istoriei şi existenţei, căutarea adevărului absolut, sunt atitudinile continui ale poetului, care oscilează mereu între luptă şi eşecuri, din care nevăzând ieşirea , va evada în atitudinea visării şi a dragostei. Viaţa sentimentală în timpul şederii la Viena a fost animată de dragostea pentru câte o tânără fată sau vre o actriţă din trupele frecventate, culminând cu atenţia şi dragostea lui nestăvilită pentru Veronica, soţia bătrânului profesor ieşean, Ştefan Micle. Şi, fiinţa poetului a rămas fermecată şi după plecarea din Viena a frumoasei Veronica, căreia i-a închinat poezia Floare albastră, în anul 1872. Întors la Botoşani, poetul a încercat să se apropie de Junimea, dar regăsind-o pe Veronica, dragostea a înflorit în speranţe mai mult ca niciodată. Văzând insistenţa cu care cei doi se vedeau, cei de la Junimea au căutat să-i îndepărteze, grăbind plecarea poetului la Berlin, unde a primit o slujbă la Legaţia Română, plătită cu 16 Napoleoni. Între timp, poetul îşi rezolvase şi studiile secundare neterminate şi ca student la Facultatea de filozofie, se pregătea pentru examene. Tot în această perioadă, poetul schiţează versiunile din Glossa, din Scrisoarea I, dar prelucrează şi teme folclorice, materializate în poeziile Călin nebunul, Frumoasa lumii, Fata din grădina de aur, iar puţin mai târziu, poemul fără seamăn, Luceafărul. Perioada 1872-1874 a fost puţin rodnică la capitolul opere publicate, dîntre care Împărat şi proletar, unde se vede cum poetul pierduse orice speranţă de îndreptare a relelor lumii, descurajarea văzându-se şi în versurile despre viaţă ca vis:
‘’Când ştii că visu-acesta, cu moarte se sfărşeşte,Că-n urmă-ţi rămân toate astfel cum sunt, de dregi,Oricât ai drege-n lume, atunci te oboseşte, Eterna alergare şi-un gând te-ademeneşte: Că vis al morţii eterne , e viaţa lumii întregi !’’


În Împărat şi proletar, apărută în anul 1874 în Convorbiri literare, ca ultimă versiune, sunt adunate toate contradicţiile concepţiei poetului despre viaţa socială şi lume, în poem întâlnind energia tinerească a revoltei romantice, adeziunea la mişcările revoluţionare ale maselor.
După 5 ani de studii în străinătate, poetul se întoarce să-şi dea doctoratul.
Tot în 1874, Eminescu primeşte postul de director al Bibliotecii Centrale din Iaşi, unde îl întâlneşte pe prietenul său, Ion Slavici, pe care îl ajută să publice scrierile sale, Popa Tanda şi Toane.
În anul 1875 îi apare Făt frumos din tei, poezie terminată cu împlinirea dragostei tinerilor eroi. În acelaşi an pierde postul de la Biblioteca Centrală, ca urmare a unei maşinaţiuni murdare a lui Dim. Petrino, care-i ia locul, sub privirile lui Titu Maiorescu, care îl va numi pe Eminescu revizor şcolar peste judeţele Vaslui şi Iaşi, post primit bucuros de poet, dar l-a pierdut după un an pentru inactivitate. Va fi ajutat de Veronica Micle să obţină o slujbă ştearsă la o foaie locală, Curierul de Iaşi, pe care Eminescu o numise “ foaia vitelor de pripas”. Poetul a încercat să îmbunătăţească structura acestei foi.
Între Eminescu şi Creangă a fost o prietenie sinceră şi dezinteresată, aşa cum a fost şi cu Ion Slavici. Pe amândoi i-a ajutat să-şi publice scrierile.
Eminescu a fost urmărit de Petrino, chiar şi după ce i-a luat postul de director, fiind dat în judecată, pentru că, ar fi sustras cărţi de la biblioteca unde lucra, dar dosarul a fost, până la urmă, clasat, fiindcă acuzaţiile fuseseră inventate de Petrino, pentru a-i lua locul.

În 1876 lui Eminescu îi apare în Convorbiri literale, poemul Călin, file de poveste.
În urma unui conflict cu avocatul Mircea, care încercase să-l oblige să scrie laude în apărarea primarului Pastia, Mihai Eminescu şi-a dat demisia de la Curierul de Iaşi, rămânând, din nou, fără post.
De data aceasta, l-a ajutat Slavici, care era redactor la Timpul, ajungând redactor şef la acest ziar în anul 1877. După ce nu se văzuseră timp de 3 ani, lui Slavici i se părea că Eminescu, la numai 27 de ani, părea obosit, îmbătrânit, mai rezervat şi lipsit de încrederea în sine şi în semenii săi. La acelaşi ziar lucrau cu sârg Eminescu, Caragiale şi Slavici. Eminescu se ocupa de etimologie, Caragiale de sintaxă şi Slavici de aşezarea potrivită a cuvintelor în pagină. Se întâlneau uneori şi cu Vasile Alecsandri, care era o prezenţă agreabilă întotdeauna, ajutându-l să-şi publice scrieri ca, Odă ostaşilor români, Peneş Curcanul ş.a. Aşa i-a ajutat Eminescu şi pe Creangă, dar şi pe Anton Pan. Dar, Eminescu îşi face timp şi pentru creaţiile sale, publicând în Convorbiri literare, poeziile Povestea codrului, Povestea teiului, Făt Frumos din tei, Singurătate.
Pentru nişte acuzaţii fără acoperire, că Eminescu în calitatea de revizor şcolar nu inspectase toate şcolile din judeţul Iaşi, şi-a pierdut şi acest post, rămânând pe drumuri.
În 1876, mama sa, Raluca, moare de cancer, fiind singura fiinţă din familie spre care fusese îndreptată toată afecţiunea poetului.
Atunci când poetul abia împlinise 27 de ani, lui Slavici i s-a părut mult schimbat, fiind mai rezervat, destul de lipsit de încredere în sine şi în semenii săi.

Eminescu a fost foarte apropiat de oamenii de jos, de suferinţele lor. Iar vocea lui Eminescu rămâne a unui profet , care strigăn în pustiu. Muncitorimea este privită de poet cu aceeaşi înţelegere, ca şi ţăranii obidiţi şi toţi cei are suferă..
În 6 August 1879 moare Ştefan Micle, soţul Veronicăi, aceasta amintindu-i lui Eminescu pe aceea, care ani de-a rândul fusese stăpâna vieţii lui. Poetul i-a dedicat Veronicăi poezia Atât de fragedă, în care ea nu s-a recunoscut, scriindu-i poetului c-a alungat-o din sufletul său. Din acest motiv, Eminescu a şi plecat din Iaşi. Dar, după un timp au plecat împreună la Bucureşti, cu intenţia vădită de a se căsători, deşi de la moartea soţului Veronicăi nu trecuseră decât şase săptămâni. Dar, Maiorescu s-a împotrivit căsătoriei, Veronica a plecat la Iaşi, iar Eminescu a rămas din nou singur, timp în care a scris trei sonete Freamăt de codru, Revedere şi Despărţire, publicate în Convorbiri literare, în care răsunau toate ecourile despărţirilor. Si, când alţii petreceau în veselie venirea noului an, el poetul, rămâne acasă profund deprimat, cu gândul la mama sa, petrecând revelionul scriind poezia O, mamă.

Femeia. căreia, la două săptămâni de la moartea mamei, îi închima versurile de dorinţă înfrigurată, de singurătate şi plenitudine a dragostei, se îndepărtase pentru un moment de el. Poemul destul de amplu, exprimă în versurile “ Pierdută pentru mine, zâmbind prin lume treci”, relevând îndoielile referitoare la fidelitatea iubitei, frumoasă dar capriciooasă, cu amintirea mamei dragi şi a mormântului ei de curând închis.
Cu toată dragostea ce-i lega, Creangă a observat la Eminescu o stare de oboseală, de absenţă, de tăcere, atât de departe de vechiul Mihai, entuziast, luminos, de la începutul prieteniei lor.
Obosit de nedreptate la oropsirea celor de jos, Eminescu se îndreaptă spre viaţa intimă, de dragoste, reflectată în creaţiile sale din Lacul. Craiasa din poveşti, Dorinţa şi Făt frumos din tei, dar sentimentele tinereşti se revarsă în poemul-basm Călin, file de poveste, care este o prefigurare a Luceafărului. Amăndouă aceste poeme înrudite ca tematică şi sursa folclorică, se deosebesc prin atmosferă, concluzii şi structură a personajului supranatural, codru, resopectiv, cer, ţinând de două etape distincte din viaţa poetului.

Scăderea potenţialului de entuziasm şi acţiune al lui Eminescu, a fost observată de bunul său prieten, Slavici, care a căutat să-i creeze condiţii mai bune de viaţă, găsindu-i o căscioară singură în curte, dar aceasta nu s-a bucurat de o întreţinere acceptabilă, din vina poetului.
Ajuns la Timpul, printre primele articole s-a aflat şi acela intitulat Bălcescu şi urmaşii săi, apărut în Noeimbrie 1877. Pe Bălcescu, poetul îl evoca ca “ un bărbat plin de inimă şi înzestrat c-o minte pătrunzătoare şi cu o fantezie energică “.
Mihai Eminescu a fost întotdeauna alături de cei asupriţi, el nu a făcut compromisuri cu oamenii politici ai vremii, nu s-a târguit cu nimeni, neabdicând de la convingerile sale, pentru o cauză a progresului politic şi social
Lăsând la o parte greutăţile pe care i le-a creat, la moartea lui Dimitrie Petrino, Eminescu
s-a dus şi l-a condus la locul de veci în Cimitirul Belu, trezind în el o compasiune nobilă şi iertătoare, scriindu-i şi un necrolog în ziarul Timpul.

Eminescu şi Creangă ajunşi intimi ai familiilor Maiorescu şi Kremnitz, au ţinut în permanenţă legătura, culminând cu acceptarea scriitoarei de limbă germană, să ia lecţii de limba română de la Eminescu. Mite Kremniitz era o femeie blondă, tânără, plină de voiciune şi cspricii, amintindu-i de Veronica, mult iubită, la fel de blondă şi de capricioasă. Maiorescu nu era încântat de cordialitatea excesivă a raporturilor dintre Mite şi Eminescu.
În creaţia lui Eminescu, poezia O, rămâi, este o creaţie deosebită a poetului, ci ideea de chemare a pădurii,amintind de copilăria lui, fiind în ultima strofă un strigăt fără răspuns:
“Astăzi chiar de m-aşi întoarce, A-nţelege nu mai pot... Unde eşti copilărie, Cu pădurea ta cu tot ?”
De Paşti, la chemările surorii sale, Henrieta, îi trimte acesteia o scrisoare de scuze, în care se arată foarte “obosit, bolnav trupeşte, dar şi sufleteşte.Poate la toamnă. Lumea-i schimbătoare şi toate visurile şi nădejdile noastre sunt făcute ca să se spulbere în vânt. Toamna vieţii vine fără să ştii când, nici unde ...numai vezi că totul a trecut pentru a nu se mai întoarce. Şi-apoi, se simte omul bătrân , foarte bătrân şi, ar vrea să moară. E mult de atunci, Henrieta, de când eram mici de tot şi ne spuneau moşnegii poveşti. Poveşti sunt toate în lumea asta”.
Eminescu i-a transmis Henrietei, să îi comunice Veronicăi ca manuscrisul “Dorinţei” să-l pună pe foc. Dar, Veronica, i-a răspuns că într-o lună de zile, îi va înapoia poeziile trimise, iar scrisorile le va pune pe foc.
La nefericirea pricinuită de despărţirea de Veronica, poetul a găsit alinare în persoana fiicei pictorului Leca, Cleopatra Poenaru, pe sub ferestrele căreia se plimba ca un adolescent, căreia îi dedică poezia Pe lângă plopii fără soţ, dar doamna primise versurile poetului cu un hohot de râs !

Cu toate acestea, Eminescu ajunsese la deplina maturitate a stilului său publicistic, impresionând analogia între tonul articolelelor sale şi substanţa Scrisorilor desăvârşite, mai ales a Scrisorii a III-a.
Dacă în Junii Corupţi, Înger şi demon şi chiar din Împărat şi proletar, revolta şi protestul aveau mai mult un aer teoretic şi discursiv, fără fundamentul de experienţă socială dramatică proprie, pe care le prezintă Scrisorile.
Patriotismul poetului izvorăşte ca o apă limpede din imaginile noroioase ale contemporanietăţii sale politice .
În anul 1882 reia legătura cu Veronica Micle, plină de speranţe pentru căsătoriea lor. Poetul îi destăinuie Veronicăi că se zbate împotriva greutăţilor de tot felul, pentru a-şi crea o situaţie ce ar permite căsătoria lor. Bolnav şi abătut, poetul se simte secat moraliceşte, strivit şi nu se mai regăseşte. Şi, din cauza ulceraţiilor s-a internat în spital, iar în primăvara lui 1883, a ieşit cu amelioraţii ale bolii de care suferea. Şi cu ajutorul lui Iosif Vulcan, mare admirator al poetului, i s-a înlesnit publicarea în Familia, în anii 1883-84, a poeziilor S-a dus amorul, Când amintirea,
De+acum, Ce e amorul ? Pelângă plopii fără soţ, Şi dacă, Din noaptea. Iar, Iosif Vulcan, i-a trimis un onorariu, gest care pe poet l-a mişcat profund. Şi, în primăvară, i se publică Luceafărul, marele poem filozofic despre dragoste neîmplinită şi renunţare, ca o încununare a gîndirii filozofice a lui Mihai Eminescu. Anii maturităţii depline a poetului sunt reflectaţi în scrierile sale Rugăciunea unui Dac, Odă în metru antic, Cu mîne zilele-ţi alegi, Glossa şi Luceafărul. În Glossa, întâlnim puritatea rară a expresiei şi structura strofelor, cu reveniri şi insistenţe caracteristice acestei forme de poezie, cu o rezonanţă neobişnuită, având finalul de repetare a câte unui vers din strofele anterioare:

Vreme trece, vreme vine,Toate-s vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bineTe întreabă şi socoate; Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă,Tu rămâi la toate rece.
Iar, Luceafărul, reia ideea de renunţare şi indiferenţă a Glossei, dar cu o elaborare diferită, cu o fabulaţie complicată, îmbracă sâmburele de viaţă fierbinte emanat de erou în raport cu răceala adoptată în final, de însingurarea lui veşnică: “Trăind în cercul vostru strâmt Norocul vă petrece, Ci eu în lumea mea mă simt Nemuritor şi rece”. Din tristeţea acestor ultime versuri , se vede indirect, nemulţumirea poetului de lumea, care nu l-au lăsat să se bucure nici de înţelegere, nici de dragoste.

Din anul 1883, sănătatea lui Eminescu s-a şubrezit continuu, când excesele de nervozitate alternau cu cele de luciditate, care făceau moartea mult mai de dorit decât viaţa. Eminescu era copleşit de tristeţi infinite şi de sentimentul inutilităţii sale. Iar, când strălucirea scăzuse şi conştiinţa îşi pierduse substanţa, el rămăsese un om oarecare, dar mai sărac, mai nefericit şi mai singur decăt orcine din lume.

Ajutat de prieteni devotaţi, Eminescu a fort internat în sanatorii din străinătate, fără rezultate notabile de tratament medical. Revenit în ţară, se deplasa între Botoşani, Iaşi şi Bucureşti, dar chinuit de tratamente ineficace şi obsedat de inutilitatea sa, cerea prietenilor o ocupaţie, cu care să traiască mai onorabil, dar tot în sărăcie. Henrieta, sora sa infirmă, i-a fost apropiată cu toată solicitudinea, deşi avea şi ea un trup la fel de chinuit de boală. Din familia lui, mai rămăseseră ei doi. La căteva luni după moartea fratelui său Mihai, murise şi tatăl său în 1884, Iar Matei, nu i-a fost alături în vremea suferinţei. Eminescu cerea mereu un post, pentru a evita umilinţele colectelor publice.
În cei şase ani de suferinţă, Eminescu s-a întîlnit cu Veronica, cu Creangă, dar Henrieta l-a îngrijit ca pe un copil în ceasurile cele mai grele, în clipele umilinţei fizice şi ale inconştienţei.
Şi moartea dorită de poet încă din 1878, ca o împlinire a reîntoarcerii în pământ, apă şi vegetal, a venit după ce se uscase în el toată măduva vieţii. S-a stins la 15 Iunie 1889. Şi. ciudat, în acelaşi an, au plecat în altă lume şi cei care l-au iubit şi pe care şi el i-a iubit: Veronica, Henrieta şi Creangă.

Mihai Eminescu este , incontestabil, cel mai mare poet român, prin bogăţia de idei şi de sentimente, dar şi ca un artist desăvârşit al cuvântului românesc. El a iubit frumuseţea vieţii, dar a urât, cu patimă, pe toţi aceia care au căutat, la timpul său, să o întunece.





Oprea Popa / Stoufville On    1/12/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian