Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Marin Sorescu in postume de Ada Stuparu

Binevenit și necesar, poate chiar așteptat cu înfrigurare de o parte a familiei, a criticii literare și a pleiadei (cândva enorme) de suporteri de toate vârstele, tămăduitor, contrariant și, pe alocuri, provocator, dar și iritant -, volumul Marin Sorescu în postume își atinge, indiscutabil, cel puțin una dintre ținte: stârnește interesul față de scriitorul total din Bulzești, laureat al Premiului Herder (1991), care a trecut pe lângă încununarea cu Nobelul pentru Literatură, nu o dată, ci de două ori.
Ultima dată, în 1996, din pricina intrigilor odioase ale unor ne-oameni/ existențe malefice din țară, conform comunicării atașatului Ambasadei Suediei la București, care i-a adus delațiunea trimisă juriului și l-a îndemnat pe poet să o afișeze la avizierul Uniunii Scriitorilor din România, pentru a le arăta confraților chipurile hâde ale denunțătorilor mincinoși.

Stârnește interesul și, concomitent, sintetizează cu osârdie și destulă acuratețe o arie cu adevărat copleșitoare de informații despre destinul creației, de toate felurile, a lui Marin Sorescu, după data fatidică de 8 decembrie 1996, când a trecut devreme, mult prea devreme și repede, repede în cer, despărțindu-se, cu înțeleaptă înțelegere, de efemerul trup de humă și născându-se în altă dimensiune, superioară, de natură spirituală.
Fiind unul dintre cei mai prolifici scriitori români – alături de Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, G. Călinescu, Lucian Blaga, Adrian Păunescu și Dumitru Radu Popescu -, Marin Sorescu, adulat de marea masă de cititori, comentat favorabil de un continent de critici literari și dramatici (din țară și din lume), dar și amendat de alții (ca formulă lirică, în primul rând de Al. Piru), este printre puținii profesioniști români ai scrisului care s-au bucurat, în timpul vieții lor, de a li se fi consacrat trei studii percutante, reunite în volume de sine stătătoare.

Primul dintre acestea: Marin Sorescu. Instantaneu critic (București, Ed. Albatros) a fost publicat încă din anul 1983 (scriitorul, supranumit „Mondialul”, abia împlinise vârsta de 47 de ani) de Mihaela Andreescu, eminentă studentă a Filologiei din Craiova, admirabila mea colegă de promoție.
Analiza și sinteza sunt atât de bine nuanțate, rigoarea investigației, decupajul și montajul atât de inspirate, încât ne place să credem, peste timp, că Mihaela Andreescu a beneficiat, la momentul respectiv, de consilierea tandru surâzătoare a ex-asistentului nostru universitar (cel mai iubit și prețuit) Eugen Negrici, azi redutabil hermeneut, critic și istoric literar de prim-plan, cu vocație benedictină și rafinament de altitudine bizantină.

Următoarele două volume, remarcabile prin ținuta academică: Marin Sorescu sau despre tânjirea spre cerc (1993), respectiv, Marin Sorescu și deconstructivismul (1995) au fost publicate tot în timpul vieții autorului, dar după marea îmbulzeală din 22 decembrie 1989, de Maria Vodă Căpușan și Maria-Ana Tupan, la Editura Scrisul Românesc din Craiova, în vremea directoratului asigurat de însuși Marin Sorescu, după ce-și dăduse demisia de la revista Ramuri și din Uniunea Scriitorilor (1991).

În intervalul 1998-2003, așadar postum, văd lumina tiparului, alte cărți de referință, dintre care Ada Stuparu amintește doar trei: Marin Sorescu. Studiu monografic – de Fănuș Băileșteanu (director al Bibliotecii Academiei Române), Opera lui Marin Sorescu – de Crenguța Gânscă, apoi Marin Sorescu, între parodic și solitudine necesară – de Maria Ionică, volumul său fiind, inițial, teză de doctorat. Sunt omise două studii fundamentale: Marian Barbu – La Lilieci. Șase cărți în căutarea lui Marin Sorescu (Craiova, Ed. Sitech, 2009) și Grigore Brâncuș - Expresie populară în ciclul La Lilieci de Marin Sorescu (București, Ed. Academiei, 2014).

Când părea că hlamida conului de umbră începe să se aștearnă, după trei ani de tăcere editorială în ceea ce privește comentarea operei Bardului din Bulzești -, doamna prof. dr. Ada Stuparu își publică, în 2006, teza de doctorat, sub titlul Marin Sorescu. Starea poetică a limbii române (Craiova, Ed. Aius, 2006), volum căruia îi adaugă, în 2016, Sonetele lui Marin Sorescu – ecou editorial prompt la splendidul volum Sonete (București, Ed. Art, 2016, 280 de pagini, prefață de George Sorescu, ediție îngrijită de Mihaela Constantinescu-Podocea).

Imprimat pe hârtie în ultimele zile ale anului 2017, volumul Marin Sorescu în postume - gerat, la Craiova, de Scrisul Românesc (Fundația-Editura) - se deschide printr-un Cuvânt-înainte semnat de fratele mai mare, „mentorul meu școlit” cum îl numea autorul capodoperei Iona, prof. univ. dr. George Sorescu (proaspăt nonagenar), urmat de un autentic basorelief critic: Despărțirea de Marin Sorescu, scris de un alt universitar: Florea Firan.
Acestor două studii, foarte concise, având rol de pridvor/ pronaos al bazilicii care-i omul și opera Marin Sorescu, le este altoită o antecameră, cuprinzătoare și tot lămuritoare privind complexitatea, profunzimea și impactul universului sorescian, zidită sub un titlu sec: Prezentare biobliografică, respectiv, un prim capitol de numai patru pagini și jumătate: Marin Sorescu, o prezență postumă – cu virtuți de sinteză și clarificare, menit să-i convingă pe cei mai puțin informați sau ne-binevoitori că, DA, Marin Sorescu este viu, ca spirit, ca operă.

Succesiunea de patru preludii simfonice ne deschide o adevărată Cale de Inițiere în ceea ce putem denumi Galaxia Sorescu – anume cele șase capitole grupate sub genericul Noi dimensiuni pentru un portret al artistului: I. Creația literară, II. Critică literară. Cronici, III. Culegeri de folclor, IV. Corespondență. Documente, V. Memorialistică. Jurnale, VI. Creația plastică.
Vastul demers exegetic (ce poate fi intuit rapid fie și numai din citirea acestor intertitluri ale cărții doamnei Ada Stuparu) are, firește, un final pe măsură, în patru trepte (ca și uvertura): Concluzii, Bibliografie, Opera (volume apărute postum), Referințe critice (selectiv).

Cuvântul înainte are nu doar rolul ghidului de lectură și al firului Ariadnei în labirintul creației lui Marin Sorescu publicată în postumitate, ci și menirea de a fixa, din start, ca într-un rondel ori sonet ce tinde spre perfecțiune, tonul întregii cărți.
Fără cele 30 de volume postume - publicate, în cvasitotalitate, de George Sorescu -, scriitorul român cel mai tradus peste fruntarii (adevăr pe care Ada Stuparu se ferește să-l afirme): Marin Sorescu risca să rămână în anale și istorii literare doar ca un veritabil revoluționar al viziunii despre textul dramatic (pe urmele lui Eugen Ionescu) și ca autor al șocantului sextet de volume La Lilieci, care au un rol similar, pentru stabilirea locului în lirica românească al autorului lor, cu acela al capodoperei Faust în cazul lui Goethe.

Nuanțând, se impune să reliefăm că, fără finalizarea tragediei Faust, după circa 25 de ani de travaliu artistic (partea a doua fiind scrisă în 1833, cu puțin înainte de a trece Styxul), Goethe putea rămâne unul dintre poeții germani interesanți, erudiți și frecventabili, dar atât; nu vârful incontestabil al spiritului Germaniei, așa cum Dante este însemnul heraldic definitoriu pentru spiritul Italiei, Cervantes pentru cel al Spaniei, Pușkin pentru acela al Rusiei, Eminescu pentru Spiritul Românesc.
Totodată, Marin Sorescu ar fi rămas cel mai valoros dramaturg român postbelic – împreună cu alt mare oltean contemporan lui și nouă: Dumitru Radu Popescu.
Dar… Dar, în pofida celor două performanțe, profilul creator al lui Marin Sorescu (poate că și statura sa) nu ar fi fost atât de rotund, armonios, sferic, fără aportul de substanță și subtilitate al celor 30 de volume postume.
Deși doamna Ada Stuparu nu face conexiunile menționate de noi mai sus, aceste idei se pot descifra, din demersul său critic, ca vectori de esență irefragabilă ai creației artistice a lui Marin Sorescu.
Mai mult, în poezie, în dramaturgie și chiar în proză, critică și teorie literară, dar și în comentarea teatrului ca reprezentație, creatorul polivalent care a debutat cu volumul Singur printre poeți (parodii ce denotă un spirit critic viu, știința și abilitatea demontării tehnicii câtorva zeci de autori în vogă atunci, dar și stăpânirea ireproșabilă a prozodiei) -, Marin Sorescu a jucat, pentru sine însuși, rolul tainic pe care și l-a impus sieși sculptorul-filosof Constantin Brâncuși în dialogul său ezoteric cu fibra lemnului, a pietrei și marmurei, cu lamura luminii și a Duhului Sfânt cu care și în care și-a cioplit pruncii săi: sculpturile…
Fiecare s-a impus prin abordări originale, unice, dincolo de canoanele consacrate în practica momentului – ale temelor veșnice ale artei.
Și a ieșit din matca epocii sale, fiecare, prin vocea singulară și STILUL propriu, rupt de conivențele curente.

După cum procedaseră Mihai Eminescu, Alexandru Macedonski și Tudor Arghezi, la vremea lor -, identic, în spirit iconoclast și novator, dar în duhul cel mai viu și profund al tradiției, o face Marin, fratele mai mic al lui George.
Aceeași mentalitate și atitudine, același comportament demiurgic l-au probat, împreună, dar pe căi diferite și în epoci despărțite în timp de vreo 60 de ani, cei doi mari artiști, Sorescu & Brâncuși, și în sfera lucidei construiri a destinului în contemporaneitate, dar și în postumitate. Destinul creațiilor zămislite de ei.
Numai că primul a avut neșansa de a trăi doar 60 de ani, în timp ce al doilea, Titanul din Hobița - care mărturisea adesea că la Craiova s-a născut pentru a doua oară (ca artist, ca spirit), practicant al rugăciunii neîntrerupte, mărturisitor al lui Dumnezeu (cântăreț în bisericile Madona Dudu din Craiova, Mavrogheni din București și în cea ortodoxă, românească, din Paris) - a fost rânduit să trăiască și să creeze până la 81 de ani, cât Sadoveanu, dar mai puțin cu șase ani decât Arghezi.
Apropo de chibzuința de a-și asigura operei lor o notorietate mondială, despre Brâncuși realitățile sunt deosebit de clare, fiind plasat, de experții occidentali, pe locul al cincilea (după Phidias, Michelangelo, Leonardo da Vinci…) în clasamentul celor mai buni o mie de artiști plastici ai lumii din ultima mie de ani.
Aproape la fel de limpezi sunt faptele și în ceea ce privește recunoașterea internațională a lui Marin Sorescu: numeroase traduceri, burse, participări la congrese, umăr la umăr cu spuma/caimacul celor mai mari scriitori ai lumii, plus încununări cu medalia de aur pentru poezie la Napoli (1971), Premiul internațional Le Muse la Florența (1978), includerea, de Alain Bosquet, în 1979, la Paris, în antologia O sută cele mai frumoase poeme din lume (Les cent plus beaux poemes du monde), Premiul Internațional de Poezie Fernando Rielo (la Madrid, în 1982), Premiul Herder (1991), ediții bi- și tri-lingve, propuneri pentru nominalizarea la Premiul Nobel și chiar o nominalizare, în anul când a fost preferat Octavio Paz, octogenar, deci cu mult mai în vârstă decât românul Sorescu…
Compatriotul nostru a fost încurajat, de un prieten de peste graniță, care i-a spus că juriul preferă, mai totdeauna, scriitori trecuți de 60 de ani.

Un alt argument de domeniul evidenței, însă, pe care nici unul dintre investigatorii liricii lui Marin Sorescu nu l-a sesizat este următorul: deși s-a exersat îndelung, cu obstinație și geniu, în versul clasic (fapt dovedit cu prisosință de poemele inedite și de sonetele, de ordinul sutelor, publicate în volume după anul 2001), deși asimilase toate secretele prozodiei clasice, neoclasice și simboliste, cu care jongla după bunul plac -, el și-a impus PROGRAMATIC să cultive versul liber, în toate cărțile tipărite, cu excepția volumului Apă vie, apă moartă.
Calculul matematic al artistului cu obârșii în Bulzești (Dolj) este peremptoriu: versurile libere sunt, incomparabil, mult mai ușor de tradus, decât cele clasice.
Este - și aceasta – o explicație pentru realitatea că Marin Sorescu și Nichita Stănescu sunt cei mai traduși poeți români contemporani, ceea ce nu s-a petrecut cu alți congeneri ai lor, precum Ioan Alexandru, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Mircea Ciobanu, care au scris preponderent în versuri clasice.
Insistăm prin a sublinia că această practică programatică probează opțiunea fermă a lui Marin Sorescu de a facilita (și în acest mod, nu doar prin valoare estetică) traducerea și circulația poeziilor și pieselor sale de teatru pe toate continentele, în limbi pornind de la slovacă și poloneză, suedeză și germană (tradus, în Germania Federală, de Oskar Pastior), franceză (Alain Bosquet), italiană (Marco Cugno), bulgară (Zdravco Kisov și Asen Stoianov), maghiară (Kantor Erszebet & Zirculi Peter)…
Alte traduceri îi apar apoi, în 1981, la Amsterdam, Madrid, Sofia. În același an, înregistrează (audio) versuri la Poetry Center – Universitatea din California (USA).
În 1982 Michael Hamburger îi traduce substanțiale grupaje în engleză, pentru ca anul următor, în 1983, să-i apară în Anglia volumul Selected Poems.
Volumul Ceramique (1984, cea mai cuprinzătore antologie lirică Marin Sorescu) vede lumina tiparului, în traducerea franceză a lui Francoise Cayla, iar anul următor, 1985, Jean-Louis Courriol (fost lector de franceză la Universitatea din Craiova) îi traduce, în limba lui Baudelaire, Verlaine și Rimbaud, volumul 66 poemes.
La șase ani după ce Alain Bosquet imprimase, la Paris, volumul L ouragan du papier -, în 1986, în Mexic, Marco Antonio Campos îi traduce în spaniolă și-i publică volumul de poezii cu același titlu, dar în limba lui Federico Garcia Lorca: El huracan de papel.
Cadența traducerilor din Marin Sorescu este din ce în ce mai susținută, fiind tot mai evident că prietenii săi, de pe ambele maluri ale oceanului, presau astfel, prin eforturi convergente, să i se acorde Premiul Nobel pentru Literatură.
Tot în 1986, în Marea Britanie apare volumul de poeme în engleză Talk about the Weather, în tălmăcirea asigurată de Andreea Deletant și Brenda Walker.

În 1987, i se publică volumul de poeme El ecuador y polos (Ecuatorul și polii), traducere în spaniolă de poetul chilian Omar Lara, Editura Hyperion, Madrid. Numai în același an, 1987, lui Marin Sorescu îi mai apar încă șase volume în limbi străine:
1.The Biggest Egg in the World (Cel mai mare ou din lume), versuri, traduse de Seamus Heancy, Ted Hughes, David Constantine, DJ Enright, Michael Hamburger, Michael Longley, Paul Muldoon, William Scammel cu Ioana Russell Gebbett, Ed. Bloodaxe Books;
2. Vlad Dracula – The impaler (A treia țeapă), teatru, traducere în engleză de Denis Deletant, Ed. Forest Books, London-Boston;
3. THE Youth of Don Quixote (Tinerețea lui Don Quijote), în versiunea lui John F. Deane, The Dedalus Press, Dublin, Irlanda;
4.Poesie d amore, selecție realizată de Gheorghe Caragiani și Gabriela Bertini, prefață: Gh. Caragiania; postfață: Marin Sorescu, ilustrații de Horia Cucerzan, Ed. Fick Peerson;
5. Kabulat (Amețeala), versuri, limba magiară, Ed. Albatros, București;
6. Papirorkan (Hârtie), versuri, limba maghiară, Editura Kriteion, București.
Doi ani mai târziu (1989), la Amsterdam are loc un triplu eveniment: premierele pieselor Ionas (Iona) și Het vlot van de Medusa (Pluta Meduzei), la 3 martie 1989, respectiv, tipărirea acestora în volum, în versiune olandeză, cu nouă desene ale autorului.
În același an al loviturii de stat din decembrie 89, un veritabil eveniment editorial se petrece în Franța, unde Jean-Louis Courriol îi răsădește antologia Paysans du Danube (Țăranii de la Dunăre), Ed. Jacqueline Chambon, selecție în franceză din cele patru volume La Lilieci apărute până în acel moment.
Neobositul poet și poliglot Ion Miloș, român născut în Serbia, stabilit pentru câțiva ani la Paris, apoi definitiv în Suedia, publică, în 1990, Odet och alfabetet, versuri de Marin Sorescu, postfață și traducere în suedeză de Ion Miloș, Sympozion Bokforlag, Stockholm/ Stehag.
La Editura Rilindja, Prishtine, vele lumina tiparului, în același an 90, volumul Eja te ta them nje fjale (Am zărit lumină).
După ce primește Premiul Herder (Viena, 1991) -, au loc alte trei evenimente:
1. În Franța îi apare romanul Viziunea vizuinii, traducere și postfață de Jean-Louis Courriol;
2. Cu un eseu introductiv de Seamus Heaney, apare volumul Hands Behind My Back (Cu mâinile la spate) la Oberlin College Press;
3. În India se publică piesa Iona, tradusă de Amita Bhose în bengali, Sa Hitia Akademi, New Delhi.

Cinci noi biruințe literare peste fruntarii consemnăm în anul 1995:
1. Ediția trilingvă, de lux, în română, italiană, engleză, a volumului Poezii, avându-i ca traducători pe Marco Cugno, Ugo Nespolo, Michael Hamburger, Andreea Deletant și alți 13 traducători englezi, cu 30 reproduceri după tablourile lui Marin Sorescu, Arti Grafiche Giacone, Torino;
2. La Singapore, apare volumul lui Marin Sorescu Poezii alese, răsădite în chineză de Tan Seie Hian:
3. Noi translări în franceză, realizate de rafinatul prof. univ. dr. Constantin Frosin, sunt reunite în volumul Poemes, cu postfață de Eugen Simion, președintele Academiei Române:
4. Razao e coracao (Raze și inimă) vede lumina tiparului în portugheză, grație lui Luciano Maia, în Ed. Giordano Lida, Brazilia;
5. Vid Sandes Rotter (poeme, proză, teatru) este titlul volumului transpus în suedeză de Ion Miloș, Ed. Symposion.
Alte șapte apariții editoriale, în diverse limbi străine, consemnează bibliografii lui Marin Sorescu, în anii1991-1993, la Nimes și Novi-Sad ori la edituri precum Bonniers, Akzente Hanser (Der fakir aks Anfanger/Fachirul începător), Naim Frasheri sau Herik (Versteende Hettiel/ Hititul Fosilă).
În Chile, Editura Literatura Americana Reunida (LAR) îi gerează volumul de poeme Alma, para todo servicio (Suflete, bun la toate), în 1994.
Iar în 1996, când Marin Sorescu ar fi trebuit să apară, a doua oară, ca nominalizat pentru Premiul Nobel (10 decembrie, dar trece în eternitate cu două zile mai devreme…), tot în Suedia, la Stockholm, i se tipărește un alt volum, în traducerea lui Dan Shafran: Fallenhet for hojder.

Doamne, câtă dreptate avea Marin, la marcarea vârstei de 55 de ani, când – invitat la Biblioteca Județeană Aman, Dolj, la vernisajul unei expoziții de cărți ale sale și desene, în policromie, realizate de copii inspirați din versurile lui - mărturisea public, surâzător și inocent: „Toate premiile sunt bune, cu condiția să-ți fie acordate în timpul vieții…”. Ni s-a părut, atunci, în 1991, o butadă marca Marin Sorescu, cu aparență de gratuitate. Dar nu era deloc așa. Abia peste cinci-șase ani după decesul său, aveam să pricepem tonul amărui și, totuși, detașat, senin, al acestei dodii atât de străvezii și grave, cu aer brâncușian. Vorbea ca de pe buza cosmică a Baladei noastre identitare: Miorița.
Aidoma ciobănașului, vestit de oaia năzdrăvană că se află în prispa integrării în imensul cosmos, în necuprinsul Dumnezeu, viața întru Spirit începând simultan cu moartea telurică -, știa el ce știa, marele și atât de hărțuitul scriitor, acasă, în țara lui denigrat și împroșcat de asasinii valorilor românești. Pentru că, peste fruntarii, gloria lui era deja veche și neștirbită, ca prieteniile pe cât de adevărate, pe atât de rare.
Am realizat această amplă (pentru unii, poate prea amplă) buclă cu scopul de a evidenția și faptul că opera lui Marin Sorescu s-a bucurat de o rezonanță maximă în spațiile culturale europene și de pe alte continente ale Terrei -, iar, într-un atare context, eforturile sisifice ale fratelui său, universitarul George Sorescu, de a scotoci prin arhiva poetului, prin colecțiile de reviste și de a scoate în lume noi și noi chipuri ale creației polifonice a acestuia, prin publicarea celor 30 de volume postume, sunt pe deplin justificate și obligatorii.

Din microportretul creionat, pe ton sobru și echilibrat, de George Sorescu, reținem că volumul tipărit de Ada Stuparu la finele anului 2017 cuprinde prezentarea – bine sistematizată, subliniem noi – a operei lui Marin Sorescu publicate postum, în toate genurile literare, dar și culegeri de folclor, „un bogat fond documentar alcătuit din corespondența și jurnalele pe care scriitorul le-a întreținut o lungă perioadă de timp. Nu a fost exceptată nici creația plastică, toate contribuind la o mai bună cunoaștere a unui creator complex și prolific”.
După ce precizează că, în accepție socratică, era stăpânit de un daimon călăuzitor și că se considera prezent în mai multe arii de cultură, fapt probat și de „diversitatea formelor în care se regăsește opera sa în perioada de după încetarea din viață” -, George Sorescu punctează: „Poet, prozator, dramaturg, eseist și critic literar, grafician și pictor, apreciat de istoricii și criticii literari din țară și din afară, membru al câtorva academii, Marin Sorescu nu poate fi uitat azi (s.n.). I-am intuit geniul încă din perioada studiilor gimnaziale, liceale și universitare, respectându-i cu strictețe textele publicate în toate edițiile, antume și postume.”.
Cel despre care Marin se confesa că i-a fost „mentor școlit” mărturisește, la rându-i: „I-am stat și mi-a stat în preajmă”, precizând că purtau discuții pe diverse teme, fratele cel mic solicitându-i deseori detalii specifice despre mitologii, religii și literaturi.
George Sorescu scoate în prim-plan că Marin Sorescu era „stăpânit permanent de un daimon plăsmuitor tutelat de imaginație”, apoi speculează, cu oarecare precauție: „Într-un fel, perenitatea operei lui trimite la versurile lui Horațiu din celebra Odă XXX: Nu voi muri întreg; din mine o parte, partea cea mai mare, va înfrânge Moartea și, prin slava ce–mi vor înălța urmașii, eu în orice veac la fel de tânăr voi crește fără încetare”.
Profeția de mai sus, oricât i-ar putea face pe adversari să zâmbească malițios, a fost confirmată, peste ani, în sesiunea din Aula Academiei Române din 2011, dedicată împlinirii a trei sferturi de secol de la nașterea scriitorului, în cadrul căreia au luat cuvântul academicienii Grigore Brâncuș, Augustin Buzura, Mihai Cimpoi și Adam Puslojici (poet sârb), scriitorii Varujan Vosganian și Tudor Nedelcea, criticii literari Daniel Cristea-Enache, Paul Cernat și Lucian Chișu.
Acad. Eugen Simion a declarat - pentru cotidianul Adevărul – că, „deși Marin Sorescu este unul dintre cei mai importanți scriitori postbelici, Uniunea Scriitorilor nu marchează în nici un fel evenimentul” (n.n. împlinirea a 75 de ani…).
Eugen Simion a reiterat, în sesiunea de la Academie, judecata de valoare conform căreia Marin Sorescu „rămâne cel mai mare dramaturg român postbelic și poetul care a schimbat, împreună cu Nichita Stănescu, fața poeziei românești”.
În continuarea semnalului său de atenție, acad. Eugen Simion a menționat: „În 90 a fost unul dintre cei mai contestați și injuriați scriitori, deși înainte de 1989 s-a opus cum a putut ideologiei oficiale. (…) Până acum, primarul Craiovei organiza în fiecare an un festival și oferea un premiu internațional Marin Sorescu. În 2011, Craiova nu mai organizează nimic.”.
Opinia din 2017 a dlui George Sorescu (din prefața volumului Marin Sorescu în postume de Ada Stuparu) intră în profundă consonanță cu aceea exprimată, în 2011, la sesiunea solemnă de la Academia Română, de criticul Daniel Cristea-Enache, conform căruia opera scriitorului merită citită și recitită, jucată și rejucată: „Este unul dintre cei mai vii scriitori (s.n.) ai noștri; fiecare carte importantă a lui e ca o aventură intelectual-scriitoricească. Recomand, în primul rând, ciclul La Lilieci. De asemenea, piesele istorice, bunăoară A treia țeapă.”.
În rezonanță …magnetică putem afirma că intră, cu cele sintetizate mai înainte, și observația onestă a lui Florea Firan din eseul Despărțirea de Marin Sorescu (care succede Cuvântului înainte scris de George Sorescu): „Marin Sorescu a cunoscut pe parcursul vieții recunoaștere, celebritate chiar, a fost și contestat în ultimii ani, din rațiuni politice și etice, dar abia la dispariție putem medita asupra modului de a ne privi valorile, comentate pe criterii discutabile în timpul vieții, omagiate după moarte…”.
Cu valențe de studiu cvasi-exhaustiv, medalionul redactat de profesorul Florea Firan colectează, ca într-un clasor de mare, foarte mare finețe, cele mai convingătoare și eclatante sintagme referitoare la scriitorul despre ale cărui postume glosează meticulos, în recenta sa carte, doamna Ada Stuparu: „Poet prin excelență și dramaturg de excepție, prozator și eseist, gazetar redutabil, Marin Sorescu face parte din spiritele creatoare alese, fiind, alături de Nichita Stănescu, poetul cel mai interesant, mai profund din ultimele decenii. Subtil în poezia fantezistă și ironică, filosofică și existențială, Marin Sorescu se remarcă prin spirit inventiv, inteligent, nonconformist, de o incontestabilă originalitate, conferind cuvântului forța miracolului iscat din lucrurile obișnuite privite altfel.”.

Un necesar, lămuritor preambul al propriei cărți, scris de Ada Stuparu, are titlul Marin Sorescu, o prezență postumă, care intră direct, ca într-un război-fulger/ război blitz, în subiect: „Anul 1964 este cel care a consacrat destinul scriitoricesc al lui Marin Sorescu. Aparținând unei perioade a dezghețului literar, el se înscrie în generația 60 din care s-au desprins nume reprezentative ale poeziei românești, ca Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Ioan Alexandru, Ileana Mălăncioiu, Leonid Dimov ș.a.”.
Ada Stuparu apelează, însă, nejustificat la retezarea (cu satârul, parcă) a șirului de poeți reprezentativi, sărind peste nume cel puțin la fel de însemnate ca acela al lui Leonid Dimov, dacă nu chiar mai importante decât al acestuia, precum Adrian Păunescu, Ion Gheorghe, Constanța Buzea, Cezar Baltag, Ilie Constantin, Gheorghe Tomozei, Florin Mugur, Petre Stoica…
Se cuvine să mai precizăm că dezghețul literar – la care, pe bună dreptate, face trimitere Ada Stuparu - nu ar fi fost posibil în acei ani, după numai un septenal de la moartea lui Stalin și imediat după retragerea armatei sovietice de ocupație din România, nu ar fi fost posibil fără poarta deschisă, în prealabil, de dezghețul ideologic.
Privind din interior acest fenomen (căci generația respectivă a fost, realmente, un fenomen!), Adrian Păunescu oferea lămuriri foarte plastice, în teza sa de doctorat, intitulată chiar așa, Generația 60 – Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru (Ed. Păunescu, București, 2007, 320 p.): „Astfel, generația 60 nu este numai un fruct spontan și greu de explicat al unei conjuncturi stelare, ci și strategia parcă profundă, parcă genetică, parcă salvatoare a unei națiuni care avea nevoie de o nouă purificare a limbajului, care dorea să comunice și, ca să discutăm în termeni drastici, și de o baie obligatorie de adevăr și de frumos, fie și în perspectiva unui testament bine scris. (s.n.)”.

Propunând ca bornă de consacrare instantanee anul 1964 – când Marin Sorescu publică în Gazeta Literară și Luceafărul grupaje lirice care vor face parte din volumele Poeme, Moartea ceasului, Tinerețea lui Don Quijote, debutează cu volumul de parodii Singur printre poeți (care face valuri-valuri și-i îngheață în proiect/ îi înmărmurește/ îi transformă în stane de piatră pe cei dedulciți la poezia dogmatică, la proletcultism, nereușind să se smulgă din magma obsedantului deceniu), iar în Contemporanul apare cronica lui G. Călinescu Un poet tânăr (pentru unii mirobolantă, dată fiind exigența înspăimântătoare a divinului critic și istoric literar) -, Ada Stuparu ne dă ghes, involuntar, să facem o conexiune. La șase decenii de la „Anul Sadoveanu” (1904, debut editorial cu patru volume de succes), în Agora literaturii române intra un alt scriitor vijelios, aproape la fel de vijelios ca Adrian Păunescu, care-i provoca/ îi provoacă pe cronicari să consemneze că 1964 poate fi considerat drept „Anul Sorescu”.
Exagerând puțintel, am putea avansa ideea că, printr-un unic volum de versuri, Singur printre poeți (echivalent cu o istorie literară hazlie și hazoasă, în parodii), Marin Sorescu își taie, fără surle și trâmbițe, cale triumfală spre starter-ul consacrării, echivalând, peste o jumătate de veac și un deceniu, performanța lui Sadoveanu obținută, însă, de acesta, prin patru apariții editoriale cvasi-simultane: Șoimii, Povestiri, Dureri înăbușite, Crâșma lui Moș Precu.
Reamintim că sintagma „Anul Sadoveanu” îi aparține savantului Nicolae Iorga, care avea să-l și propună pe marele povestitor și romancier la premiile Academiei Române din 1906. Ca un ecou peste timp, Marin Sorescu a fost încununat cu două premii ale Academiei (în 1971, 1977) și șase ale Uniunii Scriitorilor.
Dacă Titu Maiorescu (mentorul Junimii și cel ce a trasat o direcție clară literaturii române) a recenzat favorabil, la 1904, volumul Povestiri al lui Sadoveanu -, G. Călinescu, monstrul sacru al criticii și istoriei noastre literare în anii 1940-1965, saluta debutul lui Sorescu, în rubrica sa Cronicile optimistului din revista Contemporanul (1964, nr. 43, pp.1-2), scriind despre poetul născut în comuna Bulzești că: „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate excepțională de a surprinde fantasticul lucrurilor umile și latura intensă a temelor comune. Este entuziast și beat de univers, copilăros, sensibil și plin de gânduri, până la marginea spaimei de ineditul existenței, romantic în accepția largă a cuvântului.”.
Ada Stuparu procedează inspirat atunci când corelează diagnosticul literar de mai sus cu punctarea judicioasă a domniei sale: „Polivalența artistică a bulzeșteanului a generat multe interpretări, lucrările de exegeză sau hermeneutică indicând coordonate considerate fundamentale pentru una sau alta dintre direcțiile de manifestare a impulsului creator sorescian. Este însă unanimă aprecierea după care există un mod de a scrie „Sorescu”, unic și inimitabil, ale cărui note au fost definite, de la început, de George Călinescu.”(s.n.).
Apreciem reliefarea, de către Ada Stuparu, a adevărurilor sintetizate de dumneaei în frazele pe care le-am citat anterior, însă considerăm că, poate, ar fi fost oportună și selectarea mărturisirii directe pe care a făcut-o Marin Sorescu în dialogul cu George Pruteanu (revista Cronica, nr 8/ februarie 1986), titrată – …sorescian, la cererea expresă a poetului – În zorii creierului nostru: „Chiar dacă țin mult la stilul meu, iau notă de o mulțime de alte stiluri și-mi face plăcere să le studiez, să le demontez mecanismul. Citesc uneori chiar cu invidia că n-am scris eu cutare carte. În acest sens, admit noțiunea de livresc. Adică un om care se simte bine și printre cărțile altora.”.
George Pruteanu pare că-l întrerupe, pentru a-i da următoarea replică: „Ați spus un lucru care m-a surprins puțin. E patent că există un stil Sorescu, e și foarte răspândit, aveți cohorte de imitatori. Dar, atunci când scrieți, sunteți conștient că scrieți în stilul dv?”.
Răspunsul vine cu promptitudine, este frapant și poartă, firește, sigiliul voievodal Marin Sorescu: „Nu, nu vreau neapărat să scriu în stilul meu. Nu caut să mă-nchid într-o formulă, fie ea și soresciană. Mi-am și schimbat-o de câteva ori.”.
În dialogul, sprinten ca un joc de doi, pecetea soresciană devine din ce în ce mai apăsată -, după ce George Pruteanu plusează sec: „La Lilieci a fost un șoc”, Marin Sorescu intră în joc și dă cep, fără limite, confesiunii: „Scrisul meu ia forma gândirii din momentul respectiv. Adică este fidel unei ondulații universale (dacă ne gândim la cunoscuta teză), care trece și prin mine. Nu știu dacă e bine sau nu, dar pentru mine singurul criteriu al adevărului este de a fi precis cu mine însumi, de a spune exact ce gândesc și de a nu încerca să trișez: să gândesc una și să spun alta, sau să înfloresc, să literaturizez. Poate că secretul (dacă există) e acela de a face literatură fără să te gândești că faci literatură. O literatură care înseamnă o trăire de viață.”.
Înspre partea finală a Dialogului în bibliotecă, Marin Sorescu îl avertizează pe George Pruteanu, fără nici o reținere: „Stilul meu are multe capcane.” (s.n.).

Referitor la reacția adversă față de începuturile editoriale ale lui Marin Sorescu -, Ada Stuparu reține că până și Eugen Barbu constata mai târziu, în 1973, revizuindu-și punctul de vedere, că „peste etapa Sorescu, orice s-ar face, nu se poate trece, pentru că omul a fost eminent în domeniul său, un deschizător de drumuri.”(s.n.).
Apreciat, de Nicolae Manolescu, ca poetul „pereche” al lui Nichita Stănescu, Marin Sorescu este situat printre valorile aduse de neomodernism, prin orientarea spre revoluționarea limbajului poetic, precum și prin anticiparea unor direcții postmoderniste.
Echilibrat, punctul de vedere al Adei Stuparu conform căruia „opiniile critice elogioase, precum și cele nefavorabile, au menținut interesul pentru o operă de referință” este urmat de inventarierea pe care autoarea cărții Marin Sorescu în postume o face creațiilor antume ale protagonistului: 40 de volume de poezie, nouă volume de teatru, trei romane, cinci volume de critică, interviuri și eseuri, „ne mai socotind numeroasele traduceri apărute în străinătate”. Dacă le adunăm, se ridică la numărul de 57, numai în limba română.
Găsim de cuviință, în acest moment al analizei noastre, să preluăm o informație de pe site-ul Wikipedia, care, în finalul fișei de dicționar ce-l privește pe Marin Sorescu, reține sec: „Operele lui au fost traduse în mai mult de 20 de țări, totalizând peste 60 de cărți apărute în străinătate.”.
Sigur este, după evidențele noastre, că au fost răsădite în cel puțin 12 limbi de pe Terra și, având în vedere că spaniola, portugheza și engleza se vorbesc pe mai multe continente, considerăm pertinentă cifra de 20 de țări, unde au văzut lumina tiparului volume de poezie, teatru, proză de Marin Sorescu.
Cu amărăciune, suntem nevoiți să afirmăm că nici Prezentarea biobibliografică din această a treia carte a doamnei Ada Stuparu, nici mențiunea din Wikipedia nu sunt complete, nu sunt întrutotul corecte. Argumentăm prin faptul că Bibliografia din volumul Marin Sorescu în scrisori de familie. Altar cu parabole, de George Sorescu (autor și al Cuvântului introductiv, al sintezelor, notelor și comentariilor), ediție revăzută și adăugită (Slatina. Ed. Alutus, 2001), menționează – cu absolut toate detaliile! – 73 (șaptezeci și trei) de volume traduse în limbi străine, cărora li s-a adăugat, în anul 2000, Invito alla lettura di Sorescu (Dipartimento di studi dell Europa Orientale, Instituto Universitario Orientale di Napoli), comentată pe larg de Gheorghe Caragiani.
Ce-i drept, o parte semnificativă din volumele în limbi străine semnate de Marin Sorescu au fost publicate de prestigioase edituri din România, Albatros, Kriterion, Tineretului -, explicația fiind cât se poate de simplă: în vremea „odioasei dictaturi”, Cultura nu era privită ca o Cenușereasă, susținerea culturii, inclusiv a celei tradiționale, a scriitorilor, a tuturor categoriilor de creatori constituind politică de stat. O dovadă sunt și cele nouă cărți în limbi străine, publicate în România, cu semnătura lui Marin Sorescu. Absolut la fel se petreceau lucrurile cu alți scriitori importanți ai timpului (de ordinul zecilor!), ca și cu autorii fundamentali: scriitorii clasici.

După nașterea în cer a scriitorului, Ada Stuparu (care folosește, din păcate, expresia ateist-satanistă trecerea în neființă!) notează: „Așa cum este firesc în cazul valorilor autentice, și la Marin Sorescu se poate consemna o continuitate a prezenței în viața literară. Edituri de prestigiu îi reeditează opera și sunt interesate de apariția unor creații inedite. Îi revine familiei, soției poetului, Virginia Sorescu, dar mai ales profesorului universitar dr. George Sorescu, fratele mai mare al poetului, meritul de a nu lăsa ca ritmul prezențelor lui Marin Sorescu în peisajul literar să slăbească.”.
Intrând în fondul problemei, prin substanțialul capitol Noi dimensiuni pentru un portret al artistului (125 de pagini), Ada Stuparu ne atrage atenția, din capul locului, că volumul său nu se referă doar la scriitorul, criticul și istoricul literar Marin Sorescu. Ci inclusiv la artistul plastic, pictor și grafician, care ne-a lăsat minimum câte 400 (patru sute!) de lucrări în fiecare dintre aceste genuri.
Autoarea anticipează, astfel, subcapitolul VI. Creația plastică, în a cărei logie (parcă venețiană, parcă brâncovenească) concentrează conexiuni și judecăți de valoare demne de laudă: „Relația scriitorilor cu artele plastice este bine cunoscută în cultura română. Delavrancea, Vlahuță, Arghezi, Blaga, dar și alții s-au apropiat de domeniul artelor plastice, și-au exprimat impresiile asupra unor realizări de referință în acest domeniu, emițând păreri cu mai mare șansă de a intra în atenția consumatorului de artă, în raport cu limbajul tehnic al experților.”
Pornind de la aceste premise, prof. dr. Ada Stuparu accentuează că o asemenea legătură se identifică în opera lui Marin Sorescu, „tema desenului – pictură, tablou, expoziție, muzeu – fiind prezentă atât în creația literară, cât și în textele extraliterare publicate postum. (…) Cu o cultură plastică bine structurată și cu o intuiție de excepție, a surprins trăsăturile esențiale ale operelor pe care le contemplă.”.
După care precizează că Marin Sorescu, comentatorul creațiilor de gen, Sorescu scriitorul „era dublat de un artist plastic, care nu a ezitat să apară în lumina expozițiilor, la Brașov, București, Cluj, Craiova sau în străinătate, găsind însă bucuria expunerii fie și numai în liniștea casei sale, din București.”.
Nu ne reprimăm imboldul de a menționa că despre retrospectivele postmortem, foarte cuprinzătoare, cu picturi ale lui Marin Sorescu, de la Muzeul de Artă din Craiova și din foaierul noului sediu al Primăriei sectorului 2 din București (demn de un hotel occidental de 5 stele), am publicat în revista Lamura cronici substanțiale, una dintre ele fiind semnată de regretatul critic și istoric de artă Florin Rogneanu (director al muzeului craiovean de profil și comisar/ curator al expoziției din Bănie).
Ne revine obligația morală de a recunoaște meritele deosebite ce revin doamnei Ruxandra Garofeanu, cronicar plastic și polivalent om de radio, privind restaurarea și conservarea tablourilor, monitorizarea destinului acestora în postumitate și organizarea expoziției din Capitală, acțiuni conjugate, de care s-a ocupat, cu frenezie, competență și devotament, sub atenta îndrumare a renumitului Dan Hăulică (n. 1932 – d. 2014), două decenii redactor șef al revistei Secolul XX, președintele Asociației Internaționale a Criticilor de Artă (din 1981), apoi, din 1986: președintele Consiliului Mondial pentru Editarea și Cercetarea Artei, iar de la 1 august 1990 – ambasador al României la UNESCO.

Ada Stuparu realizează (încă) un microportret captivant, în nici șase rânduri ale paragrafului: „Pictura a fost pentru Marin Sorescu o modalitate de exersare a chemării sale creatoare. Scriind cu mâna dreaptă și pictând cu mâna stângă, a reușit să se manifeste plenar ca artist, fie prin cuvânt, fie prin culoare. În al treilea volum de Jurnal, mărturisea: Am pictat mult anul acesta. Pictura a fost a doua mea profesiune. Am lucrat în draci – cu bucuria pe care mi-o dă amestecul de culori.”.
Artistul plastic de notorietate europeană Viorel Mărgineanu, profesor universitar și, el însuși, ministru al Culturii, scria cu un entuziasm abia mascat: „Marin Sorescu tăinuia o vână de pictor autentic, care nu-și propune să reproducă natura, ci se exprimă pe sine, ca și poezia lui, de altfel…”
La rândul ei, pictorița de inorogi, clauni sub clar de Lună, pocaluri, clăi de fân, măști populare, întrupări hieratice ale lui Don Quijote, cu morile sale de vânt, dar și pictoriță de chipuri magice ale Veneției -, Aurora Speranța-Cernitu „remarcă fascinația poetului pentru zborul păsărilor sau avântul cailor, cu care vorbea, în timp ce punea pe pânză ultimele tușe de culoare”. Parcă îi descânta căluțului, își amintește ea.

Fără a intra în prea multe detalii, precizăm că doamna profesor doctor Ada Stuparu sintetizează în 48 de pagini, din volumul său, creația literară postumă a lui Marin Sorescu. O realizează într-un stil marcat de sobrietate și concizie, de rigoare academică indiscutabilă, cu maximă meticulozitate și permanentă atenție la nuanțe.
Din referirile sale la cele două volume de Versuri inedite (cu care mă mândresc din vremea directoratului meu la prestigioasa Editură Scrisul Românesc, 2001; Ed. ALMA Craiova – 2002) reținem că acestea înglobează poeziei din perioada începuturilor, primele datând din anii 1950-1951. „Se regăsesc în aceste creații – subliniază autoarea –lumea basmelor, ecouri de baladă, fantasticul rural, poezia iubirii, a revoltei sociale în diverse ipostaze, pornind de la un nucleu venind din vechime, pe care însă poetul îl prelucrează în viziunea și cu instrumentele care i-au consacrat originalitatea.”.
Sentința critică este cât se poate de limpede și reconfortantă: „Deși sunt creații de început, poartă semnele unui spirit creator ales.”.
Judecata de valoare citată de noi este susținută prin analiza basmului în versuri clasice Ion Ciobanul și Ileana Torcătoarea, construcție epică amplă, care însumează 210 (două sute zece) strofe. Versurile citate de Ada Stuparu sunt edificatoare, iar concluzia – pe măsură: „Arta portretului, ritmul viu al narațiunii și abilitatea în organizarea conflictului se disting în această amplă construcție poetică a lui Marin Sorescu. Vizibile pe alocuri sunt modul de gândire, dar și unele stângăcii ale versului, care aparțin vârstei poetului aflat în etapa primelor stadii de creație.”.
Incursiunea în poezia erotică din aceeași perioadă, de ucenicie - glosează Ada Stuparu - se împletește cu cea a sentimentului naturii, în bună tradiție neoromantică. Tonul este discret, reținut, mai degrabă aluziv. Ca argumente sunt invocate poeme precum Iubirea (febr.1954, Predeal), Pastel, Rătăcire, Floarea iubirii (junele poet simțind cum, în suflet, i s-a deschis un boboc gingaș de vis).
Ada Stuparu trece inspirat, după această micro-secvență a studiului său, la un orizont ceva mai larg: „Cantonat încă în forma versului clasic, Marin Sorescu exersează rondelul, precum a încercat și cu sonetul, fabula, epigrama, ca specii care impun restricții de structură și conținut. Era o școală de poezie pe care singur și-o impusese.”.
Câteva titluri sunt grăitoare prin ele însele asupra năzuințelor poetului-licean: Rondelul rondelului meu, Rondelul cucului, Rondelul manechinului, Rondelul hingherilor, Rondelul unui poet, Rondel dintr-un basm (cu un conținut aparte).
Înălțând un veritabil periscop spre viitorul univers liric al lui Marin Sorescu, autoarea susține că rondelul intitulat Moartea „este un semnal al spiritului sorescian, capabil să treacă zâmbind prin marile încercări, versul refren fiind expresia care demolează teama de moarte: Pe toți ne are scriși pe-o listă.”.
Ada Stuparu consideră că maturizarea artistică face un evident progres prin poezii ca Turnu lui Sever, Pe malul sârbesc și Cântec (Ada-Kaleh), scrise în 1956 la Turnu-Severin, unde studentul Marin Sorescu își petrecea vacanța la fratele său, George, profesor la Liceul Traian. Poezia lui Marin Sorescu începe să cânte - zice autoarea, citând două strofe demne, cu adevărat, de un șlagăr bine ritmat.
Poema Este ceasul ielelor constituie un exemplu de izbândă în planul efectelor muzicale. Tonul de incantație – apreciază corect autoarea – duce spre o poezie ritualică, a magiei din spiritul naturii: În lumina stelelor/ Și la ceasul ielelor/ Ard prin pajiști plantele/ Precum diamantele.// Iar pe gușa graurului,/ E sclipirea aurului…/ Strălucirea perlelor/ Pe aripa mierlelor.”.
Ada Stuparu conchide doctoral: „Realizarea prozodică este fără cusur. Temele mari urmau să vină.”
Volumul Încoronare – ediție îngrijită de Mihaela Constantinescu Podocea și Virginia Sorescu, publicată la Fundația Marin Sorescu (București) în 2000 – reunește versuri scrise în anii studenției în Capitala Moldovei, unele apărute în revista Iașul literar, fiind, așadar, precursoare ale parodiilor din volumul cu care a debutat poetul în 1964. Însemnătatea lor stă, înainte de toate, în faptul că dau seamă despre căutările lirice ale studentului Marin Sorescu.
Ada Stuparu comentează în acest fel, din perspectiva istoricului literar, la 21 de ani de la trecerea în eternitate a fostului redactor șef al revistelor Ramuri și Literatorul, ministrul Culturii în anii 1993-1995: „Însoțite de o suită de desene – câteva dintre numeroasele portrete aflate în arhiva poetului -, poeziile țin să participe la configurarea unui profil de scriitor la tinerețe, perioadă de exersare a versului clasic, și de căutare a modalităților de realizare a celui modern.”.
Ideea cea mai importantă pe care o relevă autoarea este următoarea: „Din această perioadă datează ciclul de Cronici fanteziste care anunță un nou mod de a vedea și a vorbi despre lume, cu mare succes la cititorii tineri, saturați de versuri patriotarde. Marin Sorescu o lua declarat în altă direcție.”.
Resimțim - și de astă-dată – instinctul de a completa marginaliile juste, uneori chiar docte, ale doamnei Ada Stuparu cu considerații inedite, de ordin personal, ale mele, pe care le-am intuit, în timp, despre raportul „de forță” dintre Marin Sorescu omul, Marin Sorescu scriitorul, Marin Sorescu artistul plurivalent marcat, în străfundurile lamurii ființei sale complexe, de spiritus loci: Spiritul Olteniei, numit de Adrian Păunescu Spiritul Românesc la modul Absolut.
Și, vorba lui Ion D. Sârbu: „Europa e un biet continent. Pe când Oltenia e o Lume.”.
Pentru mine și pentru cei cu exercițiul clarvederii, această marcă identitară putea fi întrezărită, în dialogurile astrale cu Poetul, asemenea Luceafărului de dimineață, pulsând cu subînțelesuri, ispititor, ștrengărește, ba ca un brad de Crăciun, de nuntă cosmică, ba ca o cruce misterioasă, sau, mai mult, aidoma unei stele octogonale incandescente, înroșită în focul unei extraordinare combustii interne, care clipea necontenit, dinlăuntrul aurei scriitorului Marin Sorescu ori poate chiar mai din adânc, din Duhul său Sfânt -, transmițându-ți energia meridională, solară, soresciană, prin centrii săi energetici și prin canalele subtile.
Cei mai sensibili și mai deschiși comunicării, comuniunii cu Marin Sorescu puteau percepe acest șuvoi de lumină ca pe un frison germinând (cu o cutremurare lăuntrică, mai ușoară sau mai accentuată, îl puteau resimți), rodind noi și fascinante fructe ale spiritului: mere de aur străvezii, imateriale, din care se pârguiau ecourile din tainicul basm Prâslea cel Voinic și merele de aur. Căci el, Marin, a fost, din pruncie până la despărțirea de efemerul său trup de humă, un năzdrăvan Prâslea cel Voinic, ager și agil ca argintul viu, spirit neastâmpărat, neliniștit și tandru, de o velocitate cuceritoare.
A fost, totodată, un Greuceanu imbatabil, care rostea răspicat adevărurile esențiale, care spunea franc ceea ce gândea: „Forma mea cea mai bună este când sunt provocat. Mă simt bine în polemici, deși niciodată nu încep eu o polemică. Trebuie să mă-ntărâte cineva destul de tare, ca să-mi ies din țâțâni. (…) Fiind un om politicos, nu-mi spun părerile, în relațiile de zi cu zi, decât monosilabic; dar, când sunt obligat să le articulez, atunci o fac cu exactitate și, de cele mai multe ori, ele nu corespund cu ale altora” – i se destăinuia, la vârsta de 50 de ani, lui George Pruteanu.
Foarte tânărul poet sondase pulsul pieții - cu fler și antene de finețe înaltă îl sondase - și avea toate datele pentru a începe să acționeze, progresiv, aidoma unui specialist în marketing.
Pentru că, da, la mai bine de două decenii de la dispariția sa dintre noi, ne este foarte limpede că, în anii tinereții, ai deplinei maturități, ai apogeului creației sale, Marin Sorescu a acționat cu flerul lui Iosif Constantin Drăgan – atât pe piața literară românească, dar mai ales pe aceea din Europa, din Americi, din Extremul Orient: Singapore, India, China.
Impactul cu totul aparte al poeziei soresciene aveam să-l descopăr, la 11.000-12.000 km de România, când răstimp de 17 zile am hălăduit prin Țara Mandarinilor, acum un sfert de secol, însoțiți de o distinsă doamnă de la Radio China Internațional, care tradusese cu fervoare din autorul volumelor Ceramică, Norii, Apă vie, apă moartă… și m-am trezit că mă întreabă, aflând că sunt din Craiova, ce mai face Sorescu, ce mai știu despre el.
El, acest Ludovic al XIV-lea al poeziei și teatrului românesc din veacurile XX-XXI, El, Poetul Soare, autor al antologicelor poeme Eminescu n-a existat, Shakespeare, Ceramică, Muzeul satului, a gândit strategic, pe termen lung, cu bătaie peste secole, și a acționat ca un redutabil manager de marketing în ceea ce privește creațiile sale, pe care le-a susținut și promovat prin cvasi-totalitatea mijloacelor posibile din epocă.
Pornind în lume, ca orice oltean, dar îndeosebi aidoma lui Brâncuși, și-a luat rădăcinile cu el, în spinare, purtând pe umăr cobilița și în suflet Măiastra – cum, vizionar, se exprima scăpărătorul Petre Pandrea, omul feeric al culturii române, născut pe malurile Oltețului, în Balș.
Marin Sorescu nu avea cum să nu-și urmeze instinctul, care includea spiritul tranzacțional și calea deschisă pe tărâmul marketingului de Iosif Constantin Drăgan, care a recuperat zeci de mii de kilograme de filme naziste de propagandă (scoase din uz, după război), din care a „cernut”, prin procedee chimice, două tone de argint.
Autentic globe-trotter, el nota, în stilul său caracteristic, în poemul Ocol, din volumul Fântâni în mare: Am făcut ocolul Pământului,/ Pentru că tot îmi stătea în drum.
Unul dintre recordurile sale insolite este și acela că a străbătut Terra în lung și în lat, din Est în Vest, din Sud la Nord și viceversa, de atâtea ori încât a însumat cel puțin 100.000-200.000 de kilometri numai prin naveta între Europa și USA, Europa - America de Sud și salturile prin zeci de universități, biblioteci, muzee și catedrale de pe continentele amintite.
Dacă adunăm și celelalte drumuri - la congrese internaționale, festivaluri la care era încununat cu laurii cei mai prețioși, academii care îl declarau membru, la spectacole cu piesele sale, multe având premierele mondiale nu în România, ci peste fruntarii, la colocvii, simpozioane, lansări ale cărților proprii ori trimis cu burse (un an în SUA, 1970-1971, la Iowa City; șase luni în Berlinul de Vest, în 1972…) -, nu ar fi de mirare să constatăm că Marin Sorescu a depășit, dacă nu bariera celor un milion de kilometri, măcar pe aceea a vreo 500.000-700.000 km.
Cel ce, într-o epistolă datată 21.III.1959, îi propunerea fratelui său, George, profesor la Liceul Traian din Turnu-Severin: ,,Să luăm cu asalt literatura română”, în piesa Iona dădea glas convingerii irepresibile Răzbim noi cumva la lumină, iar altădată îi scria mamei sale, la Bulzești, reproșându-și Nu ți-am mai scris de o veșnicie, nimeni altul decât Marin Sorescu efectua, de fiecare dată, în încheierea programului, când era invitat în America, fie în cea de Nord, fie în aceea de Sud, turnee prin universitățile celebre (ca profesor visiting), turnee care, îndeobște, se întindeau de-a lungul unei întregi luni calendaristice.

Prof. dr. Ada Stuparu reliefează că tot din această perioadă datează PRIMELE SONETE, Sonet sonetului și Evul Mediu, „realizări perfecte sub raport prozodic, care anunță opțiunea poetului pentru această formă fixă de poezie.”. Din mediul marin sunt preluate imaginile prin care Marin Sorescu reînvie unul dintre chipurile precursorului și maestrului său, întru sonet, Dante: Din lacrimi năzărite – mici boabe de cristal/ Ce-au picurat întruna în sufletul lui Dante/ S-a închegat sonetul ca stânca de coral/ Pe fundul trist al mării, acoperit de plante.” (Sonet sonetului). Autoarea intuiește fără greș că, prin apelul la Dante, tânărul nostru poet, aflat la studii, în amfiteatrele Universității A.I. Cuza din Iași, își definea propriile creații prin raportare la modele universale. Era doar începutul. Însă unul sigur. Fără pic de inhibiții sau ezitări.
Despre cele șase Cronici fanteziste, pe care le consideră cu totul originale, autoarea ne încredințează că demontează, pe rând, motive și maniere consacrate. Își susține aserțiunea prin poemul Ursitoarele, în care „tema destinului nu este privită cu încrâncenare, ci ca o scenă în care cele trei ursitoare ajung la leagănul copilului care distrat peste măsură/ Cu gândul dus aiurea și c-un picior în gură, le aude menirea: Să-i crească nasul mare! (n.n. he-he-he, adică să fie viril), Să-i bată-n suflet vântul…, Să-și mâzgălească viața cu semne și cu buchii… Odată stabilit destinul de scriitor, ursitoarele hotărăsc Chiar gloria să-i fie târzie și postumă. Se reliefează aici modalitatea de a lua în râs problemele grave ale umanității, atitudine specific soresciană. Strecurat subtil, fiorul destinului implacabil rămâne.”.
În ceea ce ne privește, ținem să afirmăm că acesta este primul și cel mai izbutit portret/ autoportret pe care – cu zâmbetul pe buze și soarele în inimă, mereu pus pe șotii, pentru a nu se trezi în ipostaza de a-și lua soarta în tragic - și-l caligrafiază Marin Sorescu, făcând un șăgalnic și inspirat racursiu în timp, tocmai până în a treia zi de la venirea sa pe lume, adică atunci când sosesc ursitorile.
Ada Stuparu plantează noi jaloane în solul fertil al creației soresciene din anii studenției autorului la Iași, în municipiul Teiului lui Eminescu, de pe colina Copou. Survolând alte savuroase Cronici fanteziste: Contribuție la valorificarea Lunii, Contribuție la descoperirea viitorului, De vorbă cu posteritatea, Primăvara dragoste -, autoarea ajunge la un verdict limpede: „Trimiterea livrescă bate la poarta postmodernismului.”.
Compoziția cea mai frapantă din volumul Încoronare este Oamenii Măriei-sale, „poem în concepție originală, o sinteză tipologică a personajelor lumii scrierilor sadoveniene”, închinat lui Mihail Sadoveanu, la împlinirea vârstei de 80 de ani. „Construcția epică este ingenioasă și aduce în scenă numeroase personaje, fapte și locuri, dar și limbajul sadovenian, prelucrare omagială, de data aceasta.”
De la disecarea exersărilor lirice tot mai consistente din studenție, Ada Stuparu face saltul - în excursul său hermeneutic – „la celălalt capăt al perioadei creatoare a lui Marin Sorescu”, adică la volumele Efectul de piramidă (1998), Scrânteala vremii (2000), Poezii alese de cenzură (1991), Sonete (2016), ultimele două menționate constituind „expresia stărilor încercate de poetul care simte apăsarea regimului politic, a schimbărilor dramatice, dar și deteriorarea condițiilor de viață. Unele formulări sunt memorabile și spun multe trăitorilor din acea perioadă: Și vom certa cu morți pământul sterp/ Căci va seca și măduva din verb (Sfântul Andrei, cap de iarnă)…”.
Trecând la comentarea parodiilor, fabulelor și epigramelor lui Marin Sorescu (reunite în volume în anii 2002 și 2003) –, autoarea acestui ghid de navigare prin constelația scrierilor postume ale celui ce, la Craiova, a locuit, 17 ani, într-un apartament modest, de două camere, în blocul situat vizavi de Casa Albă (în care trăise și crease V.G. Paleolog, trăia și crea încă Ion D. Sîrbu) precizează că respectivele creații țin de perioada începuturilor literare, fiind o formă de delimitare de ceea ce s-a scris în obsedantul deceniu, desprindere de un mod de a crea pe care nu dorea să-l urmeze.
„Cunoscute și apreciate de publicul cititor (n.n. din reviste și ziare), aceste creații anunțau un scriitor original, dar și un spirit critic viu, capabil să discearnă calități și defecte. Era însă doar un moment de lansare în evoluția lui ulterioară, pe coordonate lirice nebănuite.” – susține Ada Stuparu, cu temeinicie.
Autoarea apreciază că: „dintre cele câteva parodii publicate în volumul postum se distinge cea realizată pornind de la poezia Mărul de lângă drum a lui Mihai Beniuc, poet idolatrizat al timpului. Scrisă pe vremea studenției, această parodie a fost afișată la gazeta de perete a facultății sub titlul Corcodușul, iar în urma unor reacții negative, afectate de politic, s-a pus problema exmatriculării autorului.”.
Alți poeți parodiați sunt Dimitrie Anghel, Violeta Zamfirescu, Romulus Vulpescu, Nichita Stănescu.
Două popasuri în zona fabulelor și epigramelor scrise de Marin Sorescu sunt urmate de observații critice pertinente din partea Adei Stuparu: „Jocul de cuvinte este de multe ori modalitatea de construcție a epigramei, dar ceea ce îi descoperă resursele este o inteligență vie și un simț ascuțit al valențelor ascunse ale limbajului. Readuse în atenție și cercetate valoric, parodiile, fabulele și epigramele vorbesc despre o perioadă de formare a unui creator condus de spirit critic, de o certă vocație artistică.”.
Una dintre secvențele cele mai consistente, doldora de analize aplicate asupra textului poetic, o constituie cea numerotată (după sistemul promovat de structuraliști) 1.6. : „Sonetele configurează o latură aparte a creației soresciene.”.
Într-o frază ușor ambiguă, din cauza topicii grăbit croite, Ada Stuparu vrea să susțină, mai departe, că – deși aparține modernismului prin structură și opțiunea pentru versul liber, neconstrâns de canonul prozodiei – „Marin Sorescu a rămas în contact permanent și cu poezia de factură clasică. Sonetul, glosa, rondelul, poemul istoric, fabula sau epigrama nu i-au rămas străine de-a lungul întregii sale activități creatoare.” (s.n.).
Făcând apel la cei mai redutabili critici literari după G. Călinescu și Al. Piru, autoarea menționează, cu justețe, că diversitatea modurilor în care poetul s-a manifestat a făcut dificilă integrarea sa într-o formulă (n.n. ceea ce Marin Sorescu nu și-a dorit niciodată!). Astfel, după ce, în ediția din 1978, Eugen Simion l-a inclus, în volumul I din vasta sa panoramă literară Scriitori români de azi, la capitolul „ironiști și fanteziști”, a revenit, la reeditare, completând cu apartenența și la postmodernism.
La rândul său, Nicolae Manolescu sesizează diferența față de poeții generației lui, interesați de cultivarea echivocului, constatând: „În fiecare poezie a lui Sorescu este în schimb un sâmbure etic, ca într-o fabulă cu morala implicită. Nici umorul, nici inteligența nu sunt printre caracteristicile neomodernismului nostru din anii 60. Meritul lui Sorescu este de a fi creat o formulă poetică.”
Pornind de la constatarea că sonetul este forma de poezie fixă cel mai consistent reprezentată în opera lui Marin Sorescu -, doamna Ada Stuparu realizează, cu măiestrie, o veritabilă operație pe cord deschis din analizarea, cu intuiție și grație feminină, a creațiilor din cele două volume postume: Sonete inedite (Ed. Scrisul Românesc, 2006) și Sonete (Ed. Art, 2016)., punctând ferm: „Constituite astfel într-un corpus bine închegat, cele două volume probează o neîntreruptă practicare a acestei forme fixe, activitatea de sonetist a poetului nefiind, practic, niciodată încheiată.” Aceasta se întinde în 40 de ani de creație, primul sonet, Iubirea, fiind scris în februarie 1954, la Predeal, iar ultimul, Stăm în ninsoare, fiind datat Craiova, 6 ianuarie 1994. Volumul al doilea cuprinde 239 sonete (incluzându-le și pe cele 182 din Sonete inedite).
Suntem întrutotul de acord cu Ada Stuparu în afirmația sa conform căreia: „Ceea ce interesează însă nu este numărul mare al creațiilor în care Marin Sorescu respectă schema prozodică a sonetului, ci faptul că acestea configurează un univers poetic specific. (…) Analizând mecanismul de producere a sonetului sorescian, se poate pune în evidență unitatea indisolubilă dintre fond și formă. Multe pornesc de la cele mai acute momente ale contemporaneității, interesând prin autenticitatea trăirilor, prin recursul la motive mitice, biblice sau la modele literare.”.
Ele se disting – așa după cum relevă George Sorescu în prefața volumului din 2006 - prin „reflecție gravă, neliniște, satiră, rostogolită în imagini (…), toate purtând pecetea unui eu novator.”.
În secvența 1.6.1. , autoarea trece la investigația din punct de vedere tematic, care pune în evidență categorii distincte, unele bine reprezentate, precum sonetul meditativ-filosofic sau cel de atitudine și revoltă.
Recursul la un citat consistent din Nicolae Manolescu este binevenit: „Facilitatea este înșelătoare și când ești mai convins că ai descoperit natura acestei lirici în aparență simplă și accesibilă, dai peste o poartă închisă. Aproape toți comentatorii s-au referit la realismul poeziei, în care cotidianul și-a regăsit loc împreună cu banalul existenței. Dar, dacă zgâriem cu unghia stratul de deasupra, constatăm că realitatea aceasta zilnică e un decor de carton montat grijuliu pe o scenă de teatru, pe care se desfășoară un spectacol demult cunoscut, cu personaje mitice, ale căror replici răsună de mii de ani în urechile culturii europene.”.
Pregătit în toate articulațiile - asemenea aluatului unui plan de lecție frământat îndelung, lăsat la dospit și apoi pus la copt, într-un cuptor el însuși bine rumenit -, subcapitolul privind sonetele lui Marin Sorescu este atât de riguros croit de Ada Stuparu, atât de sigur cusut/ asamblat și fasonat impecabil, încât te duce cu gândul la o lecție model, pregătită exemplar, cu elevi dintr-o clasă de excepție, pentru prezentarea, interactivă, în fața unei exigente și senioriale comisii de inspecție pentru susținerea probei finale menite să ducă la promovarea gradului didactic I. Ceea ce ne determină să-i acordăm atenție sporită: „Repere istorice, filosofice, mitologice sau literare funcționează ca ancore care fixează în experiența omenirii o ipostază căreia poetul îi instaurează valoarea de simbol. Iată o tensionată interogație asupra vieții și a singurătății: Aceasta-i Valea Plângerii în care/ Un singur călător a mai rămas? (Peisaj). Condiția umană este o căutare de sine, o veghe în care omul își pierde direcția: Adorm cu-n bec în ochi. Să văd în mine/ Prin labirinturi tainice, de horn (Adorm) sau o experiență temerară: Mă tot arunc în ape tulburi, repezi?/ Bolborosind la margine de vis (Fluvii).Realitate și vis se interferează, poetul ajungând la meditația despre propria condiție: Ce drog perfid! Și când se surpă malul,/ Ca-n elementul meu m-arunc de sus,/ Mă odihnește-atingerea cu valul,/ Oare-am călcat pe ape ca Iisus? (Fluvii). Dar existența poate fi și o aspirație spre perfecțiune, într-o viziune mai senină: Prin lume treci încins c-un curcubeu/ Și fiece culoare e o clapă/ În care poate cântă Dumnezeu. (Geometrie).”.
Suntem convinși că excerptul de mai sus v-a convins, stimați cititori, asupra tensiunii lirice de clasă celestă a sonetelor lui Marin Sorescu. Celor ce se lasă mai greu convinși, le mai oferim o mostră: „Forma concentrată a sonetului a impus o esențializare a ideii poetice. De aici, un lirism mai controlat, ca în sonetul Să ceri, sugestie a comuniunii în suferință a omului și a animalului: Să ceri un chibrit unui câine,/ Voi singuri pe drum rătăcind/ Și el să îți ceară o pâine? Cu câmpul în ea aburind. O viziune mai optimistă identifică unitatea lumii, sub semnul cercului: Este un cerc familiar toată zarea/ În care toate ființele se ating (Cu vârful degetelor).”.
În pătrunzătoarea sa analiză, Ada Stuparu ține să reliefeze, neapărat, că nici toposul rural nu poate fi ignorat, adnotând că atmosfera satului românesc din sonetul Ninge în Transilvania este încărcată de emoție: Închis e satu-n cercul lui de clăi/ La care sug făină zurgălăi (n.n. sugestie angelică a unei ninsori răsturnate).
Semnatara volumului Marin Sorescu în postume remarcă, în corelație, sonetul Iradiat de alb, care, și el, reface atmosfera rurală: Se sprijină pe sate arătura,/ Cu brazdele lipindu-se de gard,/ Semințele parc-ar cerși căldura/ La vreascurile care-n tine ard.”.
Survine o subtilă observație de ordin tehnic, demnă de ochiul avid, crescut la izvoarele culturii clasice universale, observație despre care bănuim că are în străfundurile sale spiritul de latinist și de italienist al Domnului prof. univ. dr. George Sorescu, mare iubitor al creațiilor de rafinament bizantin ale lui Dante, Petrarca și al comilitonilor acestora: „Conform exigențelor de construcție, odată cu al nouălea vers – volta sonetului, semnificația se deviază spre destinul omului: Iradiat de alb, te doare gândul,/ Ce-n cuibul lui se-ntoarce, cu ocol/ Și alte doruri vin din urmă stol… Cadrul hibernal apare ca o metaforă a vremurilor Cu viscoliri și țurțuri uriași, un timp al înghețului spiritual, al spaimei pe care poetul îl descrie și în sonetul Stăm în ninsoare: Stăm în ninsoare, ca sub faruri/ Iepuri hipnotizați în drum -/ Aruncă ura-n noi cu zaruri,/ Scrise cu negură și fum. Viziunea este întunecată, iar singura salvare pare fi cufundarea în sine: M-ascund în mine, mai afund.”
Nu putem pune stavilă în calea imboldului puternic de a mai cita din acest subcapitol dens, foarte bine proiectat și edificat de Ada Stuparu: „Notat ca primă variantă într-un jurnal de călătorie, sonetul Sunt eu – mereu este o definire a neliniștii, a căutărilor și imposibilității de împăcare cu sine însuși: Și-această depărtare, acest hram/ Ce-l port în mine, sâmbure de foc,/ Deopotrivă mi-e și băț și ham,// Mă-ndeamnă și strunește - și-i un joc/ Mai vicios ca jocul de noroc -/ Și eu, pe mine, cui să mă reclam?. Cele două terține din finalul sonetului condensează semnificația acestei metafore a existenței. Versul Ce-l port în mine, sâmbure de foc pare a fi centrul de greutate al sonetului, plasând la cezura mediană, în poziție de ictus forte, cuvintele mine și sâmbure.”. Parcă, parcă, din nou, în acest final de paragraf, umbra profesorului George Sorescu se străvede, ocrotitoare și la fel de grea de sensuri, ca Umbra lui Mircea la Cozia.
Adăstăm - și vom adăsta, în continuare – sub geana de lumină a sonetelor inconfundabilului Artist complex din Bulzești deoarece - reluăm, întărim și nuanțăm afirmația noastră de mai înainte - acest subcapitol este cel mai valoros, prin finețea investigației, analizei și sintezei, realizate de Ada Stuparu, din întregul volum Marin Sorescu în postume.
Calea cea mai scurtă de a releva liniile de forță din acest univers liric este aceea de a decupa, pe mai departe, cu acuratețe, noi secvențe: „Gravitatea situațiilor cu care omul se confruntă dictează și tonul grav al multora dintre sonete. Iată-l înmărmurit de propriul eșec: Cu toate bătăliile pierdute/ La capătul dezastrului stau mut (Cumpăna), derutat de neputința de a pricepe: La jumătatea dintre rău și bine/ Tu stai pierdut pe gânduri și buimac (Descoperiri prea mari) sau simulând mulțumirea, într-o antifrază: Eu stau la rând cu nătăfleții,/ Nu mă mai satur să mă-nșel (Profeții mincinoși).”
Versurile pe care Ada Stuparu le selectează și pe care își construiește demonstrația critică sunt de o expresivitate indimenticabilă, purtând sigiliul din ceară fierbinte al personalității lui Marin Sorescu și dând seamă despre dimensiunile demne de prețuire ale universului său liric, dar și despre abilitățile sale prozodice. Vă prezentăm, mai jos, noi eșantioane.
„Confruntat cu realități delirante, precum dispariția satelor, vetre de existență seculară ce devin Loc blestemat de oameni și de astre, poetul constată: Pe-aici umbla odată Sfântul Petre,/ Cu unul… cum îi zice? Luat cu pietre. (Elegie).”.
În ciclul de sonete Poliptic, monologuri ori dialoguri pe tema martiriului christic, Ada Stuparu reține: „Răzbat de aici spaima omului aflat în primejdie: Societatea vrea martiri. N-am chef/ Călăii ei să-mi facă-n cap cucuie (Cel din dreapta), dar și poziția torționarului de pe Golgota, în veci de sânge udă (Cel din stânga). Cel din mijloc este o umanizare a Mântuitorului răstignit: N-apucă lacrima-ți să se usuce// Că iar te-nțeapă…”.
Continuându-și periplul său încântător prin tărâmul sonetelor publicate postum în volum, autoarea concentrează noi valențe ale acestora: „În călătoria prin legende și mituri, Marin Sorescu propune și alte desfășurări, mai aproape de experiența de zi cu zi. Astfel, în peștera lui Polifem se aruncă un ghem/ de molii perfide, suspecte (Un ghem de molii), astfel încât tovarășii lui Ulise nu se mai pot agăța de lâna berbecilor „tunși” de molii. În Mulți pori deschiși are loc o întâlnire cu Venera „cea despuiată”. Un elogiu adus gândirii și cutezanței omenești este sonetul Aristotel, figura filosofului fiind adusă în actualitate prin adresare directă: Mai ai de scris, bătrâne histrion!/ De-atunci ne tot trimite cărți pe ruta/ Alexandria, Sparta, Babilon.”
Subcapitolul este continuat de autoare prin referirile la personaje reprezentative din teatrul lui Shakespeare, preluate ca simboluri și puncte de referință, exemplificând, mai întâi, prin citate din sonetele După perdea și Hamlet în căutare… - „o perspectivă dramatică asupra destinului căruia omul nu i se poate sustrage”, Ada Stuparu menționând apăsat că, fiind realizat excepțional sub raport prozodic, cel de-al doilea rămâne antologic: Dar el spre Danemarca-și poartă pașii,/ Pândind când Luna urcă dinspre mare.// Spre Elsinore-l cheamă-naintașii:/ Și-a răzbunat doar tatăl, dar mai are/ Un ev întreg de cruntă răzbunare.” Pretext pentru meditație pe tema vanității, a gloriei trecătoare, devine și Yorick: Sărmane Yorick, cât de bine știi/ Să dai cu tifla gloriei ce trece!/ În scăfârlia putredă și rece/ Stă rânjetul supremei ironii (Craniul Yorick).”
Subcapitolul 1.6.3. începe cu aplomb: „Cu o tonalitate specială sunt sonetele de atitudine și de revoltă, în condițiile în care poetul a găsit aici o supapă, o modalitate de opoziție și de condamnare a unor realități cu care s-a confruntat. Aceasta este și esența volumului Poezii alese de cenzură, a cărui apariție, posibilă numai după 1989, a stârnit anumite contradicții în critica timpului. Eugen Simion a observat încă că titlul volumului este unul metaforic, întrucât acesta constituie o imagine sumbră și grotescă a existenței într-o dictatură de tip balcanic.”.
Împărtășim opinia comentatoarei conform cărei sonetele cu această tematică nu sunt poezii politice, ci reflectarea poetică a unor trăiri generate de schimbările dramatice din viața individului, dar și a colectivității: „Noutatea tonului, alături de noutatea prozodică, versul clasic, practicarea sonetului, schimbări semnalate odată cu apariția volumului Apă vie, apă moartă, care cuprinde un mare număr de sonete, impresionează cititorul obișnuit (n.n. în ceea ce-l vizează pe Marin Sorescu) cu versul liber.”.
Judecata de valoare de mai înainte este susținută prin secvențe selectate din Sonet arhaic, Așa cum…, Sfântul Andrei, cap de iarnă, Zile otrăvite, Clopote.
Ada Stuparu apreciază că sonetul Și de atunci, pe garduri, datat 22 aprilie 1984, sub titlul De Paști, conține, sub masca detașării, un conținut dramatic: „Opresiunea se extinde și asupra unei găini ce făcea doar ouă roșii, care este interogată ce i-au fost strămoșii, iar apoi sunt luați la rând cocoșii. Urmările sunt formulate abrupt: Și de atunci, pe garduri eu ascult/ Doar toboșari ce cântă zorii roșii -/ Un cucurigu sumbru și incult. Acuzațiile sunt directe, căci poetul vorbește despre delirul ateist, de o vreme în care vine Anticrist/ Răbdări prăjite dând la fiecare.”.
Frazarea autoarei capătă o cadență anume, de galop străfulgerat de fulgurații pamfletare: „Nevoia defulării în face pe poet să renunțe la orice reținere. Totul este pus în sonet: privațiunile, frigul, foamea, frica, anihilarea identității și mistificarea realității. Copiilor li se pregătește un viitor cu hăț (Așteaptă toții), prietenii vorbesc cu câlți în gură (Experiment), poetul trăind într-o lume debusolată Ce n-are nici sud, nici nord (Însemnare). Condiția scriitorului este și ea dramatică. Poetul are conștiința menirii sale ca martor al timpului: Rămână doar și versurile-aceste/ Catarge fulgerate, dând de veste/ De-o epocă, în scufundări fecundă (Ah, unde-a fost Cartagina…), dar are și sentimentul inutilității: Mi-i versul vas, ce nu mai intră-n port (Sunt consultați tălmăcitori de vise). Își mărturisește spaimele: Vin manuscrisele-mi să le ridice (Casă sub observație), dar și înverșunarea de a rezista, din sentimentul apartenenței la neamul său: Legat mă simt de limba ta, popor,/ Destinele ne sunt îngemănate/ Cât va țipa, în zboru-i, un cocor (Năpasta).
Pe mai departe, Ada Stuparu constată că sunt mai puțin reprezentate sonetul erotic, cel al naturii sau cel ocazional, opțiunea poetului pentru temele majore fiind evidentă, după care conchide pertinent: „Aducând o schimbare de viziune și o mai mare libertate în construcția sonetului, poetul conduce experiența sonetului românesc spre modernitate. Realizate într-o mare varietate a structurilor prozodice, sonetele lui Marin Sorescu participă, în mod cert, la înnoirea prezenței în literatură a acestei specii lirice, fiind îndreptățite la o evaluare care să le stabilească locul în istoria sonetului românesc.”.
Printr-o observație cu halou/ cearcăn paradoxal debutează subcapitolul 1.7. : „Primul, în ordine cronologică, dintre volumele publicate postum, dar conținând ultimele creații poetice ale lui Marin Sorescu, Puntea (1997) închide traseul unei existențe dedicate scrisului.”
Definit ca un veritabil jurnal al agoniei (de Crenguța Gânscă), volumul se distinge – subliniază Ada Stuparu - prin capacitatea de a analiza și a privi cu luciditate procesul propriei dezintegrări: „Durerea despărțirii de lume este tema centrală, dar totul poate fi văzut cu naturalețe, chiar cu umor trist. Meditația este marcată de sentimentul inutilității existenței. Viața însăși este o trecere, ne spune poetul, o punte între nimic și nimic/ Pe care eu n-am cerut s-o trec (Puntea). Dar versurile sunt, mai ales, o monografie a suferinței. (…) Dramatismul își face loc, mai cu seamă când poetul se lasă copleșit și găsește calea spre Dumnezeu, ca singură salvare. Rugăciunea este cutremurătoare: Doamne, ajută-mă să trec cu bine/ Și noaptea asta (De ce eu?). Dar gândul său se întoarce și spre ceilalți aflați în suferință: Vino la căpătâiul bolnavului, soare,/ Mângâie-i obrazul/ Cu raza ta de rădăcină a vieții/ (…) Vino, Doamne și Tu, și plânge-mi de milă (Cineva).”
În consonanță cu trăirile crepusculare ale poetului și tonalitatea ultimelor versuri ale lui Marin Sorescu, exegeza doamnei Ada Stuparu capătă, pas cu pas, tonuri din ce în ce mai grave, de adevărat Recviem, de Mozart ori Verdi sau de Oratoriu bizantin de Paul Constantinescu: „Surprinzător, ca întotdeauna, Marin Sorescu își disimulează subiectivitatea tragică sub simplitatea și naturalețea limbajului comun. Sinceritatea merge până la ultimele consecințe. Ce mă doare cel mai tare, mărturisește el, e că nu voi mai putea fi/ în contact cu cărțile,/ să stau dimineața în fața bibliotecii/ca la țărmul mării/ mângâiat de briza tainică adiind/ de pe rafturi. Consolarea pare imposibilă.”.
Scrise sau dictate în momente dramatice – notează Ada Stuparu – poemele din Puntea „pulsează de un lirism amar care se acumulează deschis sau din sugestii și subînțelesuri. Datat la 5 noiembrie 1996, poemul Scară la cer reconstituie, la modul alegoric, drama despărțirii de viață, în momentul urcării spiritului la cer. Păianjenul este ființa care facilitează trecerea, aruncând de sus un fir, o scară incapabilă să susțină greutatea trupului, după cum se neliniștește poetul: Un fir de păianjen/ Atârnă de tavan/ Exact deasupra patului meu./ În fiecare zi observ/ Cum se lasă tot mai jos./ Mi se trimite și/ Scara la cer – zic,/ Mi se aruncă de sus!// Deși am slăbit îngrozitor de mult,/ Sunt doar fantoma celui ce am fost/ Mă gândesc că trupul meu/ Este totuși prea greu/ Pentru scara asta delicată.// - Suflete, ia-o tu înainte, Pâș! Pâș!. Discursul impresionează prin simplitate și naturalețe, e o convorbire cu sine însuși într-un moment în care mimeză o îngrijorare banală, menită să ascundă spaima morții”.
Autoarea consideră poemul Vești, din 7 decembrie 1996, cu o zi înaintea sfârșitului, drept ultima disimulare a lui Marin Sorescu. Deși este scris pe un ton cu totul detașat, discursul poetic se încarcă de dramatism, într-un crescendo liric. Reproduce poemul în întregime, apoi concluzionează: „Balanța între umorul amar și tragic este echilibrată. Apelul la un citat dintr-un spirit apropiat ca structură (n.n. Mark Twain: Știrile despre moartea mea/ Sunt exagerate) îi permite un nou răgaz pentru a râde de moarte (…) Analogiile cu atitudini din lumea animală sunt pline de înțelesuri.”
Afirmațiile din pasajul precedent le contrazic, parcă, pe acelea din cel anterior acestuia… Credem că nu e vorba de spaimă de moarte, ci - mai degrabă – Marin Sorescu ajunge la o percepție înțeleaptă, senină a morții, similară aceleia a ciobănașului din Balada Miorița.
Reconfortantă este informația din următorul paragraf, care confirmă – pentru a câta oară? – enorma audiență de care se bucura creația lui Marin Sorescu în lume, stârnind realmente reacții neașteptate de prețuire, respect și iubire: „Caz unic, după câte știm, în literatura română contemporană, ultimele poeme ale lui Marin Sorescu au stat la baza unei creații muzicale, opera compozitorului Michael Hersch On the Threshold of Winter, care a avut premiera la Brooklyn Academy of Music, traducerea în engleză a versurilor aparținând lui Adam J. Sorkin și Lidiei Vianu. Cu mare succes la public !”.
Subcapitolul 1.8. este dedicat celor șase volume La Lilieci, inspirate integral din viața satului natal, ciclu care „se distinge prin unitatea tematică și structurală, fiind o imagine a lumii Bulzeștiului, redată în limbajul pitoresc al locului”. Șapte pagini și jumătate din recenta apariție editorială Marin Sorescu în postume sunt rezervate disecării celor mai semnificative felii și falii din volumul al șaselea din La Lilieci, apărut postum, care întregește această monografie a satului oltenesc. Multe dintre datini, cutume, evenimente „sunt relatate din perspectiva amintirilor mamei, vocea narativă cea mai importantă, o adevărată memorie a satului”.
Citarea unor pasaje însemnate din poemele Veni bietul câine, vine și bietul tata, respectiv, Liniștea, se încheie cu concluzia: „Depășirea spaimelor în fața morții este posibilă în lumea venită din eternitate a satului” – despre care ne încumetăm să spunem că vine să confirme ceea ce susținusem mai înainte, anume că nu e vorba de spaima de moarte, ci de perceperea cu seninătate a acesteia, asemănătoare aceleia a ciobănașului din Balada Miorița, care știe și înțelege buna rânduială ancestrală a reintrării în circuitul cosmic.
Pline de pitoresc, de cele mai multe ori, sau cu evidentă încărcătură filosofică, alteori, sunt citate și „croșetate” de Ada Stuparu poeme precum Metoda ceaunului, Muieri în alb, Vere, Baba Nițu, Seceta, Vijelie, La nuntă, Primiți călușul?.
Concluzia autoarei, la capătul analizei acestor poeme, este în consens cu interpretarea noastră de mai înainte privind absența spaimei față de moarte: „Imortalizând numele cimitirului din Bulzești, La Lilieci acumulează, dincolo de manifestările cotidiene ale vieții, obiceiuri și credințe legate de momentul trecerii în cealaltă lume, pe care oamenii o percep ca pe o realitate vie. Vocea mamei este și aici purtătoarea unei experiențe seculare, a credinței nestrămutate că totul trebuie să fie îndeplinit conform obiceiurilor, ca o garanție că, în acest fel, spaima morții poate fi anulată.”.
Ale ieșirii sufletului, Sărindarul țărânii, Permutarea sunt poeme care vin în susținerea afirmațiilor de mai sus.
După un periplu edificator prin alte inscripții lirice de notație din al șaselea volum La Lilieci – Cine joacă mireasa?, Bărbatul, Aldămașul, Negustoria, Porcul, Nunta bunicii, Negustor cu cobilița, Biciușca fără întrebuințare, La nuntă, 30 de colaci, Manu propria, De-ai lui Năstase sin Petru -, Ada Stuparu reiterează un detaliu important asupra unei epoci premergătoare gestației acestei epopei în șase cânturi ample: „Ideea reconstituirii lumii de demult a Bulzeștiului l-a frecventat pe poet de timpuriu. Într-o notă, Marin Sorescu mărturisește că în timpul liceului se documenta pentru un roman cu întâmplări din vremea năvălirilor turcești.”.
În fapt, ciclul în șase volume La Lilieci este, fără doar și poate, un autentic roman puzzle, dată fiind discontinuitatea/ dislocarea timpului, dar și alte elemente specifice.
În finalul subcapitolului, autoarea face bivuac în interiorul poemului Baladă – proiectare absurd-fabuloasă a nucleului epic din Miorița -, conchizând, după o bogată ilustrare prin citarea de versuri, că: „Proiecția în baladă închide un cerc al destinului, al veșnicelor căutări.”.
Paginile dedicate prozei soresciene publicate postum – romanul Japița și volumul Proză scurtă, în care ne vine ușor să recunoaștem uneori structura lirică fundamentală -, analizate cu aplicație, bogate în conexiuni și judecăți de valoare, se încheie astfel: „Stilul prozatorului Marin Sorescu, plămădit din primii ani de creație literară, poate fi caracterizat de vervă, inteligență, dezinvoltură, ironie fină și umor subtil. Constatarea că această parte a creației lui Marin Sorescu nu egalează poezia nu îi scade cu nimic meritul și importanța în evoluția artistului.”.
Capitolul II. Critică literară. Cronici începe cu o suită de trimiteri la volumele de eseuri Insomnii (1971) și Ușor cu pianul pe scări, modelele sale critice fiind G. Călinescu, Eugen Simion, Eugen Simion, Șerban Cioculescu și chiar Eugen Ionescu cu al său Nu.
Ada Stuparu consideră cu „un volum care ar fi deschis drumul unei interesante istorii a poeziei românești este cel intitulat Bibliotecă de poezie românească. Comentarii și antologie” (ediție îngrijită, în 1997, la Ed. Creuzet din București, de Mihaela Constantinescu și Virginia Sorescu) – parte dintr-un proiect mai amplu al lui Marin Sorescu, conceput în trei volume: I. De la Ovidiu la Eminescu; II. De la Eminescu la Arghezi; III. De la Arghezi până în prezent.
Autoarea reține capitolul important dedicat poeziei populare, cu un studiu atent despre Miorița și pe acela privind „popasurile pe care le face în momente nebănuite din istorie”, poziția de pionier a lui Petre Cercel, poet rafinat, unul dintre „primii cărturari pribegi, ce se ilustrează în alte culturi”, autor al unui imn în italiană, inclus într-o carte apărută la Veneția în 1585, urmate de secvențe despre Dosoftei („Ion Botezătorul al versului românesc”), dinastia lirică a Poeților Văcărești, Ion Budai-Deleanu („prima pasăre măiastră a literaturii române culte”).
Studiul Eminescu și cartea lui, Eminescu și cartea noastră se află sub semnul unei apartenențe național: „Nu poți fi universal neavând casa ta – scrie Marin Sorescu. Instalat în casa sufletului românesc, el i-a deschis larg ferestrele. Să intre influențele. Să adie colosala cultură a umanității și să plece iarăși în lume, pe românește. (…) Adept al stratului nostru păgân și dacic, sau simțit mai degrabă nordic.”.
Ada Stuparu subliniază cu tărie: „Original în creația literară, Marin Sorescu se califică și ca un altfel de istoric literar”, care ocolește ceea ce s-a spus deja…
„Teoreticianul literar Marin Sorescu se evidențiază ca un fin și pretențios exeget în cronicile literare publicate în presă” – menționează autoarea, după care remarcă faptul că o parte au fost strânse în volumele postume Cronici literare (2004) și Cronici dramatice (2005).
Culegeri de folclor constituie materia celui de-al III-lea capitol al volumului Marin Sorescu în postume, numeroasele culegeri de folclor literar, începute de scriitor încă din anii de școală stând la temelia volumului postum Poezii populare (2012), alese din cele trei caiete găsite, două din perioada studiilor, iar al treilea, din 1977, „mult mai bogat și mai divers, ceea ce probează o preocupare susținută de-a lungul timpului. (…) Materialul cules este imens. Cele peste 550 de texte acoperă o largă arie: doine, balade, descântece, poezia obiceiurilor, jocuri de copii, strigături, ghicitori, toate mărturie a bogatei noastre vieți spirituale.”.
Capitolul IV. Corespondență. Documente este dedicat celor opt volume, cu acest profil, publicate până acum, din următoarele considerente: „Cunoscut în lumea întreagă pentru creația sa, Marin Sorescu este îndreptățit la o descriere aprofundată a evoluției sale, a resorturilor creatoare care l-au adus în ipostaza de scriitor total. Necesare unui studiu monografic, volumele cu documente sunt un instrument de lucru care oferă puncte de reper pentru a desluși structurile unei vocații artistice.”.
Acest capitol IV. Corespondență. Documente constituie, împreună cu capitolul V. Memorialistică. Jurnale tronsoanele cele mai substanțiale și cele mai captivante ale volumului Marin Sorescu în postume, totalizând 46 de pagini, cu doar două mai puțin decât acela închinat Creației literare.
Despre capitolul VI. Creația plastică ne-am referit la începutul acestui studiu. Este oportun să completăm cu un citat semnificativ din recenta carte a doamnei Ada Stuparu: „Pasiunea pentru artele plastice se materializează în cele peste 400 de lucrări de grafică, de desen și tot atâtea de pictură, majoritatea prezentate în expoziții din țară și de peste hotare. Un mare număr de schițe și lucrări grafice au rămas însă în arhiva artistului sau în păstrarea profesorului George Sorescu, care le-a prezentat în cele trei volume, excepțional redactate, Marin Sorescu. Configurări grafice. În arhiva poetului s-au găsit nenumărate desene, în afara picturilor care au apărut în expoziții.”.
Ada Stupare procedează foarte bine selectând mărturisiri ale artistului plastic, care se auto-explica astfel: „este vorba despre un adjuvant în tratamentul scriitorului care se droghează cu cuvinte. Pentru un aplecat peste litere, pictura înseamnă o evadare din cuvânt.„” Alteori, un mod complementar de exprimare: „În pictura mea se vădesc obsesiile din literatura mea. Pânzele mele au în cap brazda de poezie. Fatalitate de care nici nu vreau să scap. (…) Am vrut să fac din pictură ceva care să nu semene cu vorbirea. Ceva care să fie altceva și să-mi dea și mie sentimentul că mă odihnesc pe un câmp.”.
Binevenit este și segmentul Concluzii (trei pagini și jumătate din acest minunat volum) din care reținem:
a. autograful din 1965, pe volumul Poeme: „Un omagiu Fratelui meu, George Sorescu, ale cărui poezii m-au determinat să scriu, pentru a continua tradiția familiei… Marin Sorescu”;
b. mărturisirea celui mai tânăr dintre frați, Ionică Sorescu: „La Marin, actul creației era strict insolit. Când scria, nimeni nu trebuia să-i stea în preajmă, să nu-i sperie muzele, care, spunea el, se îmblânzeau greu. Singur și hotărât în fața colii de scris, scria, tăia, ștergea, înlocuia un cuvânt cu altul, ca mai apoi să-l vezi zâmbind și mulțumit.”;
c. microportretul realizat de criticul Alex Ștefănescu: „ Marin Sorescu a fost - și este și post-mortem – un poet important, un dramaturg important, un critic literar important, un traducător important, un prozator (destul de) important, un publicist important. Urmând exemplul lui G. Călinescu, s-a manifestat ca un scriitor complet, plimbându-și mâna de virtuoz pe întreaga claviatură a genurilor literare. Nici un alt autor român de azi nu mai are o asemenea mobilitate artistică și intelectuală. Nu întâmplător, chiar și în interiorul fiecărui gen și-a modificat felul de a scrie de la un volum la altul, sub impulsul unui demon al inventivității.”.

Găsim de cuviință să punem punct acestui amplu comentariu stârnit de volumul Marin Sorescu în postume, publicat de Ada Sorescu în pragul anului 2018 – când se împlinesc, la 27 octombrie, 80 de ani de la intrarea în circuitul public a Ansamblului Sfânt și Sfințitor, sculptural și arhitectonic, de la Târgu Jiu: Masa Tăcerii, Poarta Sărutului, Columna fără sfârșit… - nu înainte de a mai insera câteva idei nerostite de nimeni până acum.
1. Marin Sorescu a fost și rămâne în istorie ca o personalitate feerică a culturii române, europene și universale. Plin de har și de minune, asemenea Sf. Ștefan, primul martir al bisericii creștine, în tot ceea ce a creat ca artist complex -, el a fost, în egală măsură, un bărbat charismatic, grație Duhului Sfânt care-l locuia. Fapt puțin cunoscut și deloc evidențiat, Marin Sorescu, grație acestor calități, a avut un mare succes la femei, el jucând adesea rolul inocent al celui ce se lasă cucerit de frumoase doamne, din România și de prin continentele prin care a călătorit. Vedeți, vă rog, fie și numai cazul suedezei, care i-a scris epistole mai bine de un deceniu, inclusiv după ce soția poetului, Virginia Sorescu, furioasă/ geloasă i s-a adresat acesteia în termeni categorici, deloc decenți.
2. Destinul lui Marin Sorescu, comportamentul său uman, creația sa, înfiorată și ocrotită de aripa geniului, s-au aflat permanent sub semnul tainei, de sorginte divină. Vă rog să vă imaginați viața și opera lui Marin Sorescu aidoma unui Mărțișor, simbol milenar, dacic, zglobiu și nonșalant purtător de renaștere fizică și spirituală, prin împletirea celor două fire: de puritate (cel alb), de vitalitate (firul roșu). Umăr la umăr cu Nichita Stănescu și Adrian Păunescu -, Marin Sorescu a fost, este și rămâne, în spirit, în creație, ca om, unul dintre cei mai virili scriitori români din toate timpurile, vecini de cernoziom, sânge clocotitor și stea cu Mihai Eminescu, Al. Macedonski, Tudor Arghezi, Titu Maiorescu, I.L. Caragiale, mergând până la contemporanii noștri G. Călinescu, Tudor Vianu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Al. Piru, Dumitru Radu Popescu.
3. Indiferent dacă a văzut lumina zilei pe 19 februarie, adică în aceeași zi cu Brâncuși, ori în data de 11 sau 29, cum apare în alte înscrisuri -, destinul și creația lui Marin Sorescu sunt în rezonanță neîncetată cu acelea ale Titanului din Hobița, părintele sculpturii moderne mondiale: Constantin BRÂNCUȘI, despre care Henry de Montherlant scria, la Paris, în 1945, că este „un înainte mergător pe calea regală a Artei. Creator de artă cu caracter divin”, iar Sir Herbert Read dădea, la Londra, în 1969, sentința irevocabilă: „Trei pietre de hotar măsoară în Europa istoria sculpturii: Phidias, Michelangelo, Brâncuși”. Noaptea înfocată de iubire în care Dumnezeu a rânduit ca tatăl, Ștefan, și mama sa, Nicolina (fiica notarului George Ionescu) să-l zămislească pe Marin făcea parte din anul 1936, când Brâncuși, la Paris – deși trăia cu înfrigurare schimbarea prefixului său de vârstă, cu cifra șase înainte, veștile ce-i soseau din România despre prietenii care dispar deveneau tot mai frecvente (Panait Istrati murise în mizerie; colecționarul Anastase Simu lăsa în urma sa muzeul ce-i poartă numele, cu două sculpturi brâncușiene: Somnul și Portretul pictorului Nicolae Dărăscu), deși starea sănătății îi ridica semne de întrebare -, Brâncuși ostenea, zile și nopți, cu frenezie tinerească la croirea și definitivarea Ansamblului de la Târgu Jiu.
4. Pentru cine l-a cunoscut și a fost atent la privirea sa vie, neastâmpărată, însuflețită de heruvimul curiozității niciodată istovite, este imposibil să nu fi observat că – în momentele de libertate lăuntrică totală, când începea să deseneze, cu mâna stângă, portrete celor din preajmă, pe ce bucățică de hârtie îi era la îndemână, inclusiv pe șervețele de masă -, Marin Sorescu se lumina, instantaneu, ca Brâncuși, de fulgerul blând al zâmbirii cu bunătate. Asemenea genialului sculptor, nu a căzut niciodată în clupsa trufiei, străduindu-se, prin tot și prin toate, să dăruiască bucurie curată. Și, tot la fel ca Brâncuși, Marin Sorescu putea oricând rosti: Nu căutați formule mistice sau obscure în creațiile mele. Priviți-le (citiți-le) până când le veți vedea. Cei mai aproape de Dumnezeu le-au văzut.
5. Parafrazându-l pe V.G. Paleolog, putem susține că, născut sub același firmament ca Brâncuși, de februarie înghețat în gerurile sale existențiale, întocmai ca acesta a știut să aprofundeze, apoi să valorifice, în mod original și unic, legendarele și strămoșeștile tezaure spirituale, fiind „pontiful exponent și purtător al darurilor și harurilor poporului nostru aduse prinos culturii universale”. Rădăcinile și aluaturile din mintea și din inima lui Marin Sorescu sunt, ca și în cazul lui Brâncuși, „curate și numai românești”. Amândoi au trăit și au visat, au creat și au ostenit exclusiv sub lumina divină a verbului A FI -, nu sub norul neguros a avea, al existențelor malefice.
6. Reprezentantul de bază, național și universal, al familiei de creatori Ștefan I. Sorescu – pe care, cu ani în urmă, nu m-am sfiit să o numesc Dinastia Sorescu, întinsă pe trei generații – rămâne Marin, după cum recunoaște fratele său mai mare, prof. univ. dr. George Sorescu, conducător științific a 35 de doctorate, el însuși scriitor complex: critic și istoric literar, eseist, poet și prozator. Până în prezent, în acest topos literar por fi citate circa 100 de volume, publicate de Marin Sorescu, de George Sorescu, de Nicolae, Ion, Radu, Beatrice, Sorina Sorescu… Autorul monografiei G. Asachi, al volumelor Întoarcerea Euridicei, Neodihna vămilor, Neliniște esențelor, Colocvii în Grădina Hesperidelor, totodată editorul cvasi-totalității celor 30 de volume postume Marin Sorescu, nimeni altul decât „mentorul școlit”: George Sorescu precizează că scriitorii numiți mai sus (frați, fiu, nepoate) înseamnă ,,vocații literare inegale, dar cu individualități distincte în trunchiul aceleiași familii.”. DA, inegale, dar aceste vocații există, sunt reale, recognoscibile.

Cele enumerate mai înainte constituie tot atâtea temeiuri care au îngăduit ca doamna prof. dr. Ada Stuparu să scrie o carte atât de necesară, incitantă și oportună precum Marin Sorescu în postume, care m-a provocat, la modul creator, să dau viață unui inedit portret al Mondialului Sorescu, cel …ajutat să treacă de două ori pe lângă Premiul Nobel pentru Literatură.
O ultimă tușă de lumină putem adăuga acestui portret, făcând apel la judecățile de valoare concentrate de Marian Barbu în următoarele rânduri: „Marin Sorescu a închis triunghiul poeziei venite din Oltenia prin Macedonski și Arghezi. Spre deosebire de ei, Marin Sorescu rămâne singur printre dramaturgii, nu numai ai României, ci și ai Europei. Circulația unor piese – Iona, Matca, Paracliserul, Pluta Meduzei, Vărul Shakespeare ș.a. – îl apropie de Mircea Eliade și de Constantin Brâncuși.”.
Dacă avem în vedere că, la numai patru ani după Marin Sorescu, a plecat spre zările eternității și Adrian Păunescu, putem metamorfoza „triunghiul poeziei venite din Oltenia” într-un careu de ași, cu virtuți magice: Macedonski, Arghezi, Sorescu, Păunescu.
Să ne aducem aminte că, încă de la debutul editorial, din 1964, G. Călinescu aprecia că Marin Sorescu este, de pe acum, un liric plin de originalitate, perspectiva insolită devenind – în poezia soresciană – un regim normal: „Fraza poetului e țesută din mătase și țepi.”.
Doi ani mai târziu, în studiul Versificația modernă, Vladimir Streinu semnala că nuclee metaforice, atât de personale și atât de cristalizate, nu s-au emis, poate, de la Lucian Blaga al Poemelor luminii -, iar, în același an, Gelu Ionescu (în revista Amfiteatru, din 11 noiembrie 1966) scria despre „talentatul și unicul Marin Sorescu”, după care Alain Bosquet a afirmat tranșant: „El se înrudește pe alocuri cu Henri Michaux și cu poetul iugoslav Vasko Popa” (La Nouvelle Revue Francaise, ianuarie 1968).

Punem punct după un nou apel la luciditatea critică a profesorului Marian Barbu: „Numai Dante și Goethe, ori Eminescu, înaintea lui Marin Sorescu, au vorbit atât de competent cu propriul eu poetic, ca un Iona biblic.”.






Dan Lupescu    1/9/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian