Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Poveste de iarnă - Frumusetea lui Dumnezeu

Ilinca era atât de fericită, în sfârsit singură , departe de lume, în munti, în seara de ajun, fără servici, fără colegi, fără masini si tramvaie. Numai mănăstirea cu zăpada care a cuprins-o în lumina noptii. Numai ea si cerul, ea si copacii, ea si albul zăpezii. Asta îsi dorise din totdeauna să facă, să zboare, să râdă, să alerge de una singură prin noaptea asta , prin ninsoarea asta care-i inunda ochii de atâta sclipire. Nicăieri nu mai văzuse atâta strălucire de culori aruncate pe zapada care devenea purpurie, rosie,violet,roz, albastru ceresc, albastru azuriu, alb noptatec. Asta se întâmplase cu mult în urmă, atunci când era copil, numai atunci de anul nou sau de Crăciun sau iarna, avea puterea aceea de prunc, să se bucure de ceva atât de frumos, de minunat, de miraculous, ca zăpada care nu se mai termina să-i inunde ochii, chipul, hainele si sufletul într-o stare de bcurie fără sfărsit. Acum devenise pentru prima dată copil în adevăratul sens al cuvântului. Parcă lumea în care trăise o făcuse să fie bătrână , să îmbătrânească pur si simplu înainte de vreme si nu era vorba de o bătrânte a trupului ci de o bătrânete a sufletului ei, o bătrânete periculoasă.
Era asa de aproape de zăpadă, încât, ajunsă în pădure, îsi dori să dispară pur si simplu în albul acela care nu putea să fie decât puritatea lui Dumnezeu, atunci când El a făurit lumea aceasta cu tot ceea ce este pe ea. Îi venea să chiuie, îi venea să râdă, dar nu putea cu glas tare, era singură si atunci râse cu sufletul ei de fecioară îndrăgostită de cer,de univers, ce glorii, de măretii fără seamăn, cu sufletul ei de mireasă fără mire.
Zăpada asta o îmbrăca pe ea si tot sufletul ei într-o rochie albă a nuntii fără sfârsit, de care nu mai putea si nu mai voia să se dezbrace, pentru că ea se simtea acuma într-o lume fantastică. Cerul era pe pământ, era ajunul, ceva se întâmplase în sufletul ei. Minunea asta de zi pe care o trăise, pe care o asteptase să răsară, să se nască, să vină ca să o poată trăi, îi schimbase existenta si avea acum acea putere în ea, care nu-i mai dădea voie să mai sufere inutil. Copacii erau fratii ei si cerul pe care voia să-l atingă cu mâna, universul în care ar fi vrut să zboare. Văzu niste flori care nu mai apucaseră să înflorească, erau de-a dreptul înghetate si se întristă putin pentru că ea, se simtea asemenea lor, si în inima ei nu mai apucaseră să înflorească multe alte lucruri, stări, idei, sentimente. Lumea în care trăia ea era asa de ciudată, oamenii aveau relatii nu mai aveau sentimente.
Acum era într-o altă lume fantastică, frumoasă, era lumea visului ei si voia ca un miracol să i se întâmple din nou, să nu mai fie niciodată tristă, oricare ar fi fost viata ei, orice s-ar întâmpla pe lumea asta. Voia să aibă acest legâmânt cu ea însăsi, că oricât de mare i-ar fi durerea, să-si aducă aminte de noaptea aceasta trăită acum, înainte de marea zi a universului, când ceva miraculos s-a întâmplat, s-au schimbat coordonatele acestei lumi si omenirea aceasta a putut să fie gândită din altă perspectivă, decât aceea a mortii si a autodistrugerii.
Dincolo de tot ceea ce trăim si gândim zilnic, frumusetea asta de acum are un sens, trimite la ceva cu totul si cu totul unic, la această puritate pe care noi o putem trăi si o putem simti pentru că suntem vesnici, pentru că El a vrut asta. O, cât de mult ar fi vrut să înteleagă acest miracol al nasterii, al întrupării, dar mai ales al nasterii din nou, la o viată si la o existentă fără margini, care e una lăuntrică, ascunsă, tainică, si numai întreaga tăcere a lumii o poate ascunde si o poate descoperi.
Stând asa în noapte, rezemată de copacul care nu putea să fie decât martorul a ceea ce a fost, ceea ce va veni si nu a fost încă, voia parcă mai mult să întelagă, să stie, să simtă, să fie mai aproape de acel ceva nestiut care se ascunde nouă cu un alt înteles al lumii. Puse urechea pe scoata copacului, voia să audă atunci în noaptea aceea când stelele si luna erau lumânările aprinse care făceau zăpada să strălucească în mii de culori, voia să audă ceva să înteleagă ceva miraculos, ceva cu totul si cu totul nou în viata ei.
Stând asa cu urechea lipită de copac, mai întâi îi fuse frig, pentru că scoarta era rece dar apoi începu să se încălzească si parcă să fie mai bine, auzi o zbatere, ca un puls , ca o zvâcnire în trunchiul copacului, parcă ceva urca de jos în sus si voia să tâsnească în vârtejuri de neînteles si îsi auzi, îsi simti cum inima îi bate foarte tare. O emotie a cuprins-o, simtea cum ceva de nepătruns în această lume trece prin tot ceea ce înseamnă copac, zăpadă, zi , noapte, soare, lună. Prinse copacul în brate, copacul acesta era la fel de singur ca si ea, în această pădure plină de copaci. Si ea trăia într-o lume plină de oameni si în felul acesta singurătatea îi era pe zi ce trece si mai mare. De ce, pentru ce ? Voia atunci să fie asa ca si copacul acesta pe care îl luase în brate, apoi se sprijini de el, se lăsă să alunece până ce se rostogoli în zăpadă si stătu asa cu fata în sus să privească cerul în noapte, luna si stelele cum se rostogolesc pe el într-o miscare statică. Dar pentru ea toate astea erau într-un dans, pentru că toate în felul lor încercau să strălucească mai tare pentru Cel Care le-au creat si le-a făcut asa de frumoase. Îsi aduse aminte de sfântul Francisc care vorbea de fratele meu soare si de sora mea lună, dar ea voia să spună si mai mult:” fratele meu cer si fratele meu univers, luati-mă cu voi si arătati-mi ce este dincolo de voi , dincolo de starea aceasta a mea. Vă dati seama, în noaptea asta de Crăciun ceva miraculos se întâmplă pentru toată această ordine, pentru toată această măretie pe care eu nu o pot întelege”. Zăpada era asa de moale , dar pe Ilinca o prinse frigul si simti nevoia să se scoale de jos, se rezemă din nou de tulpina copacului care o primise asa de tăcut, să mediteze lângă el si-si zise:” aici este starea mea cea mai înaltă, în forma asta eu pot să înteleg ce este acest miracol al lumii care-l cupride în mărginirera ei pe Cel Care a creat această lume”.
Ilinca se uită din nou la cer si la stele si i se păru că o stea este si mai mare si mai mare si mai aproape de ea , parcă vine spre ea, îi veni sâ râdă de propria ei închipuire pentru că ea îsi întredeschise ochii intentionat ca să poată să simtă această iluzie si cum se juca asa cu această lumină tainică a noptii si a stelelor, si a zăpezii, deodată auzi un fosnet deosebit de lin. O tresărire si un înghet o electrocutară de sus până jos si un gând o făcu să se cutremure:”un om!!” Parcă cineva îi pătrunse taina, îi intrase cu brutalitate în sanctuarul ei, în labirintul ei, în ceea ce ea avea mai bun si mai sfânt pe lumea asta, în taina asta în care ea cugeta la ceea ce este cel mai greu de înteles, si de neînteles pe această lume, nasterea Lui, nasterea Lui care este asa de tăcut, asa de trist, asa de măret, asa de magnific, asaaa de …nu întoarse capul, stătea lipită de copac, parcă ar fi vrut să se facă mică, mică de tot, să nu fie văzută, să nu fie simtită, îi era frică, fosnetul acela se mai auzi încă o dată asa de lin în singurătatea ei mare, apoi tăcere, si încă o dată…Ilinca privi înainte fără să clipească si o văzu…cu capul înclinat spre ea, cu urechile mici, cu picioarele zvelte, cu trupul unduindu-se , cu blana perfectă, căprioara…se uita la Ilinca, si Ilinca se uita la ea, erau amândouă la fel de speriate, si la fel de libere, la fel de libereeeee…să primească si să privească frumusetea pădurii, frumusetea lui Dumnezeu. Ilinca nu mai putea nici măcar să respire …nu voia să se miste ca să o facă pe căprioară să se sperie, si să fugă.…mai durară câteva secunde în care Ilincăi îi era frică să facă un singur gest, căprioara întoarse capul în directia opusă, făcu un pas, mai făcu unul, si încă unul, după care dispăru printre copaci tot asa de repede cum apăru.
Ilinca putu în sfârsit să tragă aer în piept si rămase mută de bucurie si de atâta frumusete. Stătu asa un timp fără să se gândească la nimic, voia pur si simplu să fie la fel ca zăpada, urmele lăsate de căprioară, copacul de care stătea rezemată, frunzele care nu mai căzuseră si erau acoperite de albul acela proaspăt nins, ca stelele si luna , ca ninsoarea care cădea peste ea asa de lin, ca acest frig, ca această căldură pe care o trăia, ca acaeastă noapte, ca acest firesc care se naste, care există, în această frumusete a Lui, care a creat tot si în care El a venit să existe la fel cu noi.
Ilinca voia să fugă după caprioara aceea, voia să ia cu ea si zăpada, si stelele si tot, tot, si le luă, pentru că atunci în noaptea aceea a înteles că frumusetea aceasta de aici si de acum nu va putea fi nicodată distrusă, si dacă sufletul poate să cuprindă în el această frumusete si dacă El, cel nespus de minunat, a venit să locuiască în această minune a creatiei sale, noi avem în noi ceva atât de măret, încât măretia aceasta trebuie căutată de-a pururi pentru că este vesnică. Repetă asa , într-una:”Dumnezeule, esti magnific!”asta îi venea să spună mereu, mereu, si pentru că stătuse atât de mult în ninsoare, în noapte, o cuprinse dintr-o dată frigul si cu aceste cuvinte în gând se îndreptă către interiorul mănăstiri cu fericirea că trăise un înteles asa de mare, încât avea să se hrănească din el toată viata. Stia că frumusetea aceasta nu va putea să o uite nicodată.
Ilinca zbura cu sufletul si plutea cu trupul prin zăpada care îi îmbrăca pasii si gândurile în culorile ei transparente, spre mănăstirea de unde venise. Intră în biserică în haină de nuntă, pentru că începuse vecernia.


fragment din roman ILINCA NATHANAEL -CĂPRIOARA










Victoria Dutu     1/2/2018


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian