Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Poveste cu cai

Pt. Maria-Maya

In anii copilăriei mele,la începutul anilor cincizeci ai veacului trecut,drumul de la București la casa strămoșilor mei din Borlovenii-Vechi,Țara Almajului,era o adevărată aventura.
De la București plecam cu un tren accelerat aproximativ , de noapte ,care oprea cam prin toate stațiile,tras de o locomotive cu aburi.Trenul,București-Timișoara,oprea și în stația Iablanita,cea mai apropiată gara de Borloveni.
Drumul cu trenul dura cam zece ceasuri și oprirea în Iablanita era în jurul orei cinci dimineață.
Era o emoție și o agitație plină de spaima până ce reușeam să coboram din tren.

In acei ani,în gara Iablanita,ne aștepta o căruță, trimisă încă de cu seară de către Taica(bunicul meu) meu,Lt.Colonel K.u.K ,Romulus Boldea.Inițial el ne trimitea “berlina” cu covergă de piele a familiei,rămasă încă din vremea “imperială” dar,ulterior,pentru a nu atrage atenția autorităților noi orânduiri ne trimitea o mai democratica și mai incomodă căruță de munte.
Era o căruță simplă,cu loitre între care era așezat,totuși,un “sitz”(scaun) cu arcuri.
Apoi coșul căruței era umplut cu fan,care mirosea ca nimic altceva pe lume.Căruță era trasă de doi cai de munte,mici și vânjoși și cel mai adesea “cocisul” era Ion Isaac din Borloveni.Ne ingramadeam cu toți,două femei mature,patru copii și bagaje și porneam spre Borloveni.Un drum de peste treizeci de kilometrii și care dura cam cinci ceasuri.
Era un drum de munte foarte aproximativ,trebuia să trecem peste două brâie de deal premontan și străbăteam “Țara Crainei” spre a ajunge în cea a Almajului și acasă.Era cel mai aventuros eveniment al copilăriei mele și personajele principale erau caii.

Asa cum ziceam,erau mărunți,vânjoși,încăpățânați și totuși blânzi.Ne lăsau să îi atingem și o făceam cu voluptate în ciuda tuturor avertismentelor.Cea mai mare răsplată și dovadă de încredere era să fim lăsați să stăm pe “capra”,lângă “cociș” care,uneori,culmea onoarei,ne îngăduia să ținem hamurile.Nu există o cinste mai mare.Îmi plăcea să văd caii mergând, să le simt mirosul,să îi văd mâncând din traistele de ovăz și band apă,atunci când făceam popasul de la mijlocul drumului,la “crucea Parvovei”.Când ajungeam acolo,probabil în jur de șapte și opt dimineață,oamenii din Parvova,”parvovintii” se duceau la lucru.Ei treceau în căruțele lor trase de vestitii cai din Parvova,având “comotele”(jugul hamurilor) împodobite cu ciucuri roșii și cu par de lup contra deochiului.Mereu mă amăgeam că “ai noștri” erau,măcar,la fel de frumosi.
Aceste drumuri mi-au stârnit dorința arzătoare de a avea și eu un cal.

In una dintre Veri am început să cercetez unde ar putea fi adăpostit.Casă strămoșilor mei avea(și încă are) un enorm grajd și deci am socotit că această problema este rezolvată.Apoi am iscodit pe un vecin,Taica Gavrilă, cam cât fan îi trebuie unui cal pe durata Iernii(în restul anului,mă gândeam,ar putea să pască prin grădina).El mi-a spus și am făcut socoteală că fanul recoltat din grădinile casei ar fi suficient.În plus din bani primiți la Crăciun și în timpul anilor cred că aveam o rezervă de câteva zeci de lei. Înarmat cu aceste informații i-am spus Mamei mele că ar trebui să îmi îngăduie să cumpăr unul dintre cai lui Ion Isaac. Cred că induiosta de această dorința fierbine Mama mea mi-a spus ceva în genul,”nu este așa un gând rău,dar să ne mai socotim”.Aceste vorbe le-am primit ca pe o făgăduință și în mintea mea eram proprietarul unui cal.Era un sentiment de bucurie,de responsabilitate,de triumf.
Dar, către seară,pentru o mică abatere de la regula casei, Bunica mea,(Maica), nemțoaică fără multe delicatețuri,mi-a spus,”să ști că nici un cal de la Ion Isaac nu va veni dacă te porți așa”.
Brusc am înțeles că am fost amăgit și că trăisem o iluzie.
Știam că nu voi capătă un cal. Dar,cu toate acestea de atunci și până azi știu bine că o după amiază întreagă de fapt am avut un cal al meu.



Istoric
The Romanian American Heritage Center





Alexandru Nemoianu    11/12/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian