Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Mărturisirea ortodoxă din Chicago

Nuvela "O fotografie veche de 14 ani " a lui Mircea Eliade este una dintre bijuteriile literaturii crestine laice.
Într-adevăr, Eliade reuseste în mai puțin de 15 foi să ne prezinte menajul dintre o bucurie si o dramă. Prin forța condeiului si cu complicitatea ficțiunii, ne sunt adusi în față doi oameni: vindecătorul si soțul vindecatei, venit să-i mulțumească.
Autorul, din rațiuni de complexitate, schimbă datele narației.

Da, Dumitru, soțul vindecatei, este acelasi țăran de la Dunăre căsătorit în State cu o yankee bolnavă de astm, vindecată de doctorul Martin de la distanță, prin simpla fotografie. Însă doctorul Martin, de acum patru ani, nu mai este acelasi. Acum este un simplu barman, pe nume Dugay, care a stat doi ani la închisoare, învinuit fiind de escrocherie. Iar Dugay a citit roabe de cărți la închisoare, toate de teologie. Concluzia?
„– Dar cum? Dar cum? întrebă Dugay, cuprins parcă de-o bruscă fervoare. Cum de se poate mântui cineva într-o biserică? Dumnezeu s-a retras din lume, a dispărut. Pentru noi, oamenii, e ca si mort. (…) S-a retras, s-a ascuns undeva. Acel undeva nu face parte din lumea noastră, e ceva pe care filosofii îl numesc transcendent. Dar pentru noi, oamenii, transcendența este o formă a morții. Deci, dacă Dumnezeu a murit pentru noi, cum de mai poate omul să se mântuiască într-o biserică?…” (Mircea Eliade, „Proză fantastică”, vol. II, Ed. Fundației Culturale Române, Bucuresti, 1991, p. 157).

Argumentele tăioase ale prezbiterului apostat nu-l tulburaseră defel pe românul venit de peste marea cea mare. Dumitru îsi păstrase credința neaosă, plimbându-si firesc ortodoxia printre munții de beton si sticlă. Pentru el, Dumnezeu exista pentru că era musai. Cum adică să moară? Cine-a mai văzut? Si, cu blândețea unchesului, rosti cu glas voios si compătimitor:
„- Să vă dea Dumnezeu noroc, doctore Martin, spuse. Noroc si sănătate. Dar degeaba încercați să mă speriați dumneavoastră, cum că Dumnezeu ar trage să moară. Nu mă las nici eu asa usor păcălit de o glumㅔ (p. 158). Da, eterna discreție a românului, care, pentru a nu supăra, numeste păcăleala glumă. Adică popa Martin s-a cam păcălit că Dumnezeu ar fi murit. Da, îsi au si țicnelile pitorescul lor…

Din acest moment, printre sticle si pahare, acolo, în barul „Three Hundred”, începe o luptă surdă între răspopit si învățăcel. Doctorul Martin se minunează de crezul nativ si îndărătnic al acestui imigrant dunărean. Mai mult, vede că trecutul, pe care dorea atât de mult să si-l steargă, revine cu o presiune si mai mare. Cine-o vindecase pe nevasta lui Dumitru? El sau Acela despre Care acum credea că zace într-un sicriu, pe undeva, prin ceruri? Exista o minune pe care Dumitru nu putea să n-o dea pe față. Acest țăran care mesteca inabil o engleză stâlcită îi demonstra că până în urmă cu patru ani Dumnezeu lucrase prin el ceva ce nu ține de normalitate, o minune, o răsturnare a realului. Între timp, cât fusese la răcoare, Dumnezeu dispăruse, lovit de moarte de cărțile aruncate de doctorul Martin după El. Era o antiteză imposibil de suportat care-i făcea tâmplele să-i zvâcnească de emoție si de regăsire. Dăm cuvântul autorului:
„Reflectorul se schimbă brusc si-l scăldă în lumină, dar Dugay nu se intimidă. Cu tava în mână, foarte palid, privea peste mese, parcă ar fi asteptat pe cineva să răsară deodată, acolo, lângă usă.

- …E vina noastră, care am stiut de Dumnezeul adevărat si nu l-am mărturisit. Asa cum Dumitru, cu credința lui naivă, idolatră si vană, e mai aproape de Dumnezeul adevărat, decât noi toți. Si tot el are să-l vadă cel dintâi, când Dumnezeul adevărat îsi va arăta din nou fața, nu în biserică, nici în universități, ci se va arăta pe neasteptate, deodată, aici, între noi, poate pe stradă, poate într-un bar, dar noi nu-l vom recunoaste si nu vom mărturisi pentru El…” (p. 170).

Această mostră de proză fantastică a fost numită de Nicolae Steinhardt în „Dăruind, vei dobândi” drept „Mărturisirea Ortodoxă, Chicago, 1959”. Un adevărat exercițiu de certitudine că Dumnezeu există. Este cel mai mare adevăr dintre cele pe care le stim.

(Octavian Dărmănescu, Convertirea prin literatură, Apologet,











Octavian Dărmănescu     11/5/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian