Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Nicolae Bălașa, și recenta sa carte, Cerșetor în iadul de la poarta raiului,

Scriitorul Nicolae Bălașa, în recenta sa carte, Cerșetor în iadul de la poarta raiului, Ed. Autograf MJM, Craiova, 2017, 214p., a urcat valoric până lângă Imposibila întoarcere (1971), Viața ca o pradă (1977), ale lui Marin Preda (1922 – 1980). Față de marele prozator, s-a apropiat și prin unele romane , de până acum – Blesteme (1995), Pe apa Sâmbetei (1998).
De la următorul roman – Puntea frântă și căderea spre niciunde (2007), a început să fie mai vitriolant, iar experiența de viață, de până atunci, a căpătat mai profund patină politică, egalabilă (pe anumite porțiuni) cu cea din Delirul (1975).
Cum scriitorii sunt trăitori în epoci diferite, avantajul de viață al lui Nicolae Bălașa (n. 4 martie 1951), fiind și după 1990, deci când spiritul democrației a instalat forma liberă a exprimării, astfel încât numai talentul și organizarea acestuia a rămas în bătaia puștii ...criticii literare!
Inciziile fără anestezie în carnea unui trecut becisnic, pe care Nicolae Bălașa l-a trăit, nu pot fi uitate niciodată. Tăria spuselor lui a mai avut-o „ieri” Ion Lăncrănjan (1928 – 1991), fie în Cordovanii (1963), fie în Suferința urmașilor (1978) sau Fiul secetei (1979).
Actuala creație se dezvoltă pe propria-i biografie – de la naștere, până la actuala vârstă – în jur de 60 de ani. S-ar spune că toate cele 26 de foiletoane sunt părți consistente ale unui puzzle biografic, inimitabil și irepetabil, ale unei memorii mereu în priză.
Din capul locului, trebuie precizat că toate, dar absolut toate, sunt în stăpânirea unui bărbat care gândește... filosofic. Raporturile sale cu lumea înconjurătoare sunt mereu luminate stilistic, în funcție de vârstele pe care le traversează ori le împlinește. De aceea și limbajul adecvat, autentismului lui până la formulări de libidou și alcov. Aș zice că întreaga operă este traversată de o filosofie a vieții unui intelectual – de ieri și de azi.
Cum foiletoanele sunt înțesate de o oralitate tranșantă, ele pot fi rostite la orice microfon, cu acoperire medie, scurtă sau lungă.
Scriitorul a atins,după apariția a 20 de opuri editoriale, știința lui déja vu și a lui dura lex, sed lex.
Deși om de televiziune, cu un doctorat în aria comunicării, Nicolae Bălașa, ca Darie odinioară,nu și-a uitat ... Satul. A colindat peste mări și țări, dar a revenit la sat, parcă să-și urmărească, din umbră, creșterea și descreșterea... timpului socială la țăranii lui. Politica nefastă de „ieri”, care a distrus satul românesc, este blamată, mai în majoritatea scrierilor sale. România cu greu va fi despărțită de satul care a și format-o.
Scriitorul nu s-a sfiit, ca lângă filosofi consacrați ai lumii – Platon, Aristotel, Heidegger, Sf. Augustin, Karl Poper, Nietsche, Marx să-l pună pe Hristos, și pe Nicu lui Mitroacă – atunci când se întreabă Ce este timpul ? Ba, mai mult, încercând să descifreze spusele lui Sigmund Freud, căutându-le încheietura textelor despre sex, elev fiind, mărturisește (confesiuni, na!) că a trăit cu Elena, profesoara de fizică.
Deși lumea satului îl vedea într-o partidă de căsnicie cu ... Ghița. (Este pentru prima dată când numele acesta apare în literatura noastră). Scriitorul, ca să scurteze povestirea ..., formă preferată a acestuia, a făcut-o pe Ghița să devină nevastă și să aibă și un copil. Într-un roman anterior, a zăbovit îndeajuns asupra speciei literare amintite, ca fiind apanajul întregii literaturi universale. Ba,că din primordii (cuvânt excedat de autor !), povestirea a surclasat pe celelalte sororale, devenind de sine stătătoare, în timpurile moderne (de la Renaștere încoace).
Pentru a nu se crea impresia independenței totale a foiletoanelor,Nicolae Bălașa recurge la apelative de intimitate colocvială – Dragii mei, Fraților, Oameni buni. Nu în puține cazuri, opera scriitorilor români – Ion Creangă, I.L.Caragiale, M. Sadoveanu – chiar a unchiului său Marin Sorescu – se arată binevoitoare, cu ziceri și imprecații, care mai de care a fi colorate și folosite la ...pont. Iau în discuție două foiletoane. Primul se intitulează Despre genialul – genialilor și contextul fără context(al 15-lea). Are ca motou un citat din Ion Creangă : Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc...
Începe cu o confesiune (cu dinți !) : Pentru toți cei ce stau cu ochii pe mine, ca pe fata mare, cu cumva să-mi provoc singur vreo desverginare, facem precizările de rigoare : am citat o jumătate de frază din Creangă și nu opera întreagă (sic ! M.B.) deși ar merita, câtă vreme mi-a umplut cu asupră de măsură viața și, în special, copilăria.
Urmează o performare hasdeană la adresa celor care, intrați în pușcărie , vor să scape cât mai repede, pentru că, vezi Doamne, au scris...Cărți. Legislația, fiindu-le permisivă, au profitat de ocazie ! Și atunci, vorba prozatorului invocat, dar ..., însă...,totuși..., orișicât... Și acum vine ghilotina ŕ la Hasdeu: „peste noapte, s-au licențiat toți mitocanii și, una - două, mai la mititica, mai în libertate, au devenit autori de cărți, deja prea mult discutate. Că ele pot fi folosite suport la tigaia cu ouă prăjite sau la oala cu lapte, de baba nu știu care, este o altă poveste. Bani să ai, că te fac to' arășii scriitor, cât ai zice pește. Mă rog, nu vrem să generalizăm și noi ca să zicem că am zis.
A se vedea – pentru cel interesat! - mușcătura (stilistică) de crocodil, aplicată...politic și social, unor asemenea specimene de troglodiți, care ne-au infestat viața și devenirea ca atare. Atât.
Următorul episod (al 16-lea) ia în derâdere, ŕ la Swift, însă ce fu până aci – lumea scriitorilor ... autentici, patronați de Niky, egalizați (cumva) cu ceilalți, pe unde se vor afla. De aceea, se și intitulează: Despre sutienul Ghiței și mersul cu plugușorul.
Capitolul se deschide cu un segment de proză realistă – tăierea porcului de Crăciun, obicei păstrat în satul Seculești, din comuna Bulzești, și moartea babei Rița (prin 1969). Cum tatăl, actant de bază al cărții, întrebând bătrâna despre ... viitorul ei, hotărăște sacrificare animalului, că n-are de gând să dea ortul popii. Muribunda dă un răspuns în doi peri, specific limbajului din zonă. Și prin extrapolare, specific țărănimii din această parte de țară.
-Mamaie, ia zii, mori sau ce faci? Că aș tăia porcul !(...)
- Taie-l, mamă, taie-l , că o să văd eu încotro !...
Când oamenii se ocupau de „aranjatul” animalului, baba murea în liniște, cu tot ceea ce își pregătise de cu seară.
Prozatorul Nicolae Bălașa acoperă, prin această scenă, simplitatea vieții de la țară, din satele de veche tradiție românească. Viața ... celorlalți își continuă ceremoniile sau ritualurile (vorba lui Marin Sorescu – hazu și necazu).
Cartea este împânzită la tot pasul de poncife politice – libertatea de a spune este imperturbabilă în toată scriitura. Personajele sunt de marcă, fie și atunci când,nu par inventate de autor ori poreclite de acesta. Oricum, fac deliciul ineditului: Rița lui Făsui, Ghioace, Foaca lui Focu,Jița lui Pătru, Cioacă, Chirțu, Fane al Dinii, Dragu din Drăguleasa, Iulica lui Făsui, Lulea (din Prejoi), Nicu lu'Mitroacă, Deșcă, Horhoană, Tropăneață, Marița de la Moară.(Despre ultimul personaj, avem un poem de la Marin Sorescu în vol. La Lilieci. De-ndată ce personajul apare la amândoi scriitorii, cu aceleași tabieturi, înseamnă că ea a existat ca atare și a intrat în analele satului ca un om sucit, ca o ființă de fast proverbial).
Contra unei asemenea autenticități personagiale, i-aș opune „personajele” inventate tendențios, cu bătaie sarcastică imediată: Scârță, Ștepârță, Lulescu, Ghecurcu, Mitulalitră, Prepuță (...), Turbați, Țârdei Joiține, Cacavele și alți rahați împăiați (mulți, nu glumă !), o să vorbim mai pe îndelete în viitor.
Un avertisment dur, imprescriptibil: Până atunci, nu uitați că ei sunt încă duhoarea timpului. Put din cap până-n picioare a bodegă și poșircă (...). Mai ales când umblă bățoși prin urbe, filosofând, acum și fără dinți, despre cum că ar fi fost la vremea lor ca telectualii desăvârșiți. Aiureli ! La un adică, ei(că doar la asta se pricep) și acum ar fi dispuși cu „să trăiți tovarășe Lenin, te slăvim, partid iubit...”.
Din când în când, îndrăgostitul din el, autorul, face tumbe poetice, vibrând de grație și originalitate. Lăsând astfel în urmă pe scriitorul sobru și ponciș, încât îți vine greu să crezi că în același ghem epic se află și un fir liric. (Mâine – poimâine vom citi și un volum de poezii al incitantului prozator Nicolae Bălașa).
Citește cu mare încordare biletul lăsat de Elena, în garsoniera ei după plecarea sa în Egipt: în baie, pe etajeră, lângă oglindă : Dragul meu, o să-mi fie tare dor de tine. Ai rămas singur în locul în care latră doar javrele. N-ai să poți rezista în aceste condiții. Să ai mare grijă ! A ta Elena.
Și acum, textul poetic :
A sfârâit iarăși inima în mine. Atunci am bănuit pentru prima dată că Elena a fugit din țară. Am ieșit în balcon și am cernut cerul. Jos, spre mine, un fel de fulgi de nea, în gândurile mele, doar urmele Elenei. În juru-mi , la tot pasul, Omul Nou – Supraom, nemernicul, miez al sculii, sulii !
Scriitorul , de acum școlit, și ajuns la oraș într-o anume funcție, trece la o proză memorialistică, în care viața țăranului ocupă principalul loc. Și iarăși un foileton al cărui titlu este de departe de sorginte filosofică: Despre nebunia vremurilor și pierderea de sine.
La urma - urmei, Nicolae Bălașa reiterează ipoteza blagiană că veșnicia s-a născut la sat. Lângă ideea lui Marin Sorescu, nu numai dn ciclul La Lilieci, că satul este păstrător al tezaurului folcloric, prozatorul de astăzi, prin întregul său discurs epic – aflat în atâtea repere narative de până acum – nu poate fi contrafăcut ori transformat în atâtea mutații orășenești. Țăranii au fost cei mai necăjiți și manipulați de toate regimurile și de toți activiștii, care slujeau cauza. Autorul , ca personaj constată nu prea târziu ca să răzbești, musai să te pui în jug cu dracu ! Elena spunea ca Marin Sorescu că „ieșirea-i prin cer”.
Uitându-se în oglinda timpului scurs și la meandrele timpului, Nicolae Bălașa mărturisește : Regimul îmi dăduse sentimentul de putere și mă înjugase fără să vreau. Conștient sau nu, eram la tot pasul , aceeași slugă ca oricare alta, în iadul de dinaintea raiului făgăduit de către Cel de Sus.
Vreme trece, vreme vine, vorba poetului.
Deși în mare măsură, acțiunea (atâta câtă este, slujind ideația desfășurată în respectivul foileton) este plasată în Bulzești și împrejurimi, rotindu-se după voia autorului și scopul pe care și l-a arborat, lipsesc regionalismele sau cuvintele neaoșe, vechi. Întâlnim totuși câteva, dar mă tem că sunt consemnate în vreun glosar regional : rânză, paliu, troacă, sadină, târș; plaivas și chichineață – deși cu o arie de circulație mai restrânsă, sunt prea bine cunoscute, fiind pe cale de dispariție, și de a intra în rândul arhaismelor.
Cum stă bine unei proze, cantonate în mediul sătesc, să existe și ziceri populare ori formulări în dungă. Iată câteva :
. averea poporului era averea lor, a activiștilor (...) pierdere de vreme și vânare de vânt.
. de astăzi până ieri.
. de aici, până dincolo.
. dă-o încolo de școală, s-o ungem cu untură și s-o mănânce câinii.
. [ieri] pogoanele și salbele măritau slutele.
O observație literară care induce un tragism stăpânit. Iat-o cum o formulează prozatorul ca un reporter de la fața locului : Țăranul stă cu coșciugul în pod sau pe capul prispei și își urează singur, drum bun.
Cartea în totalitatea ei este o frumoasă și antrenantă scriitură gen matroșcă, cu un stil oral ardent. O expunere de „n” motive din realitatea imediată care au legături nebănuite cu biografia autorului, căci întreg discursul este rostit la persoana întâi. Filosofic vorbind, doar autorul are și studii în domeniu! Și, extrapolând în consens, omul, ființă socială, cu voia sau fără voia lui, a devenit animal politic.
Scriitorul Nicolae Bălașa și-a asumat acest regim, fie și experimental, și ne-a dat un Bildungsroman de o mare frumusețe eseistică.







Marian Barbu    10/22/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian