Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Povestea lui Martin Cârnaţarul (Marci a Kolbászos)

Uneori, misterele memoriei umane iau o întorsătură favorabilă, când cu trecerea timpului, amintirile în loc să se estompeze, devin de fapt mai vii, şi în loc să se scufunde încet şi leneş in adâncurile creierului, saltă zglobiu şi zgomotos pe cortex. Acesta e semnalul că povestea trebuie scrisă, precum şi basmele ne spun “că de n-ar fi, nu s-ar povesti !”

Recent, un servici important m-a ţinut mai mult de un an la London, un oraş foarte plăcut şi atrăgător din vestul provinciei canadiene Ontario. Stresul era o parte integrală din viaţa mea profesională de zi cu zi, dar spre marele meu noroc oraşul oferea o compensare excelentă prin frumuseţe naturală, viaţă culturală şi posibilităţi variate şi atractive de practicare a unei mulţimi de sporturi.
Oraş universitar de prestigiu, cu o populaţie de peste 300.000 de locuitori, Londonul se mândreşte şi cu un mozaic uman multicultural european, cu mulţi germani, italieni, greci, iugoslavi, unguri şi români. Restaurantele şi magazinele alimentare de specialite, trădează această prezenţă mult apreciată. În plus centrele culturale etnice organizează activităţi sociale foarte diverse şi interesante făcând şi publicitate pentru ele atât în ziarele locale cât şi prin afişe de perete în magazinele şi restaurantele etnice.
Într-o zi, făcând cumpărături într-un magazin italian, am văzut un anunţ elegant pe afişier, făcând reclamă pentru o serată culturală maghiară de neuitat, care urma să aibă loc a doua zi, laCentrul Cultural German, cu muzicieni, cântăreti şi umorişti de la Televiziunea Maghiară din Budapesta. Bineînţeles, aşa o ocazie nu putea fi ratată, aşa că mi-am rezervat imediat un bilet. Nu ştiam că ungurii n-au centrul lor propriu, dar bazat pe datele istorice
despre imperiul austro-ungar, şi mai ales pe cele din cel de al doilea război mondial, m-am auto liniştit că această co-operare germano-maghiară va funcţiona bine şi eficient.

După ziua de lucru am trecut repede pe acasă pentru un duş şi am plecat glonţ spre centrul cultural german. Pe drum, am început să mă întreb oare cine este audienţa pentru aşa un program, câţi oameni o să fie acolo, care-i natura şi durata programului, şi dacă voi avea probleme să înţeleg anumite expresii mai „neaoşe” sau poante de umor specific, că deşi maghiara este limba mea maternă, eu n-am făcut nici şcoală în limba maghiară şi nici n-am trăit în Ungaria. Un lucru era clar, şi anume că nu mă aşteptam să întâlnesc pe nimeni cunoscut şi probabil că ”vedetele” artistice de la Budapesta care s-au deplasat în Canada îmi vor fi la fel de necunoscute. Poate că tocmai asta făcea aventura mai atrăgătoare.
Când am sosit, adevărat puţin cam târziu, am fost destul de surprins să văd o sala ticsită cu vre-o 300 de oameni. Majoritatea şedeau la mese rotunde de 10 persoane, iar în spatele sălii , şedeau pe scaune în rânduri drepte şi paralele, ca la cinema.
La primul tur vizual, se părea că nu mai e nici un loc liber, plus că toată lumea părea să se cunoască între ei, aşa că mai înghesuind un scaun pe undeva, deşi fizic posibil, nu era prea tentant.
Simplu, m-am pus cu spatele la perete şi am continuat să observ semi discret feţele şi să trag cu urechea la conversaţii. Foarte evident că la un spectacol maghiar te aştepţi ca toţi să vorbească sau cel puţin să înţeleagă limba. Aşa şi era. Toţi vorbeau maghiara, dar cu diferenţe. Am identificat patru valuri şi patru generaţii. Întâi, cei mai vârstnici, care au plecat din Ungaria înainte sau în timpul celui de al doilea război mondial, apoi cei plecaţi în 1956 după invazia ruşilor, apoi cei veniţi în timpul comunismului înfloritor, şi cei veniţi în ultimii zece ani, după căderea comunismului. Cei născuţi în Canada, vorbeau maghiară cu accent hazliu, anglofon, iar unii cu copii foarte mici, care în mod normal trebuiau lăsaţi acasă, nu vorbeau maghiara de loc.
Spectacolul a început cu imnul maghiar transilvănean, care eu nici nu ştiam că a existat vre-o dată, dar toţi spectatorii nu numai că s-au sculat în picioare dar au ştiut şi toate cuvintele şi au cântat cu suflet, pasiune şi energie împreună cu orchestra. Am aflat mai târziu că acest imn nu a fost cunoscut şi adoptat doar de ungurii din Transilvania românească dar şi de ungurii din Ungaria, ca un semn de solidaritate cu fraţii lor temporar sub "ocupaţie" română. După aceasta a urmat imnul maghiar de dinainte de război, urmat de imnul de astăzi, practic cam acelaşi. Spectacolul care a urmat a fost de bună calitate, cu cântece, dansuri şi umor maghiar care cu rare excepţii, este întotdeauna grozav. Se pare că oaspeţii artişti au avut un renume bun şi acasă la ei şi nu erau ca de obicei, ciurucuri de mână a doua, care fac circuitul mondial al diasporei maghiare sentimentalizate de dor ţară, şi fără simţ critic artistic.
La prima pauză, s-a apropiat de mine un tip mai în vârstă, cam de vre-o 70 de ani, mai scund, rotofei, cu o burtică respectabilă, cam smead la faţă, cu ochi negrii pătrunzători, cu nas destul de pronunţat şi coroiat, şi mi s-a adresat cam zgomotos, dar prietenos şi politicos. Mi-a spus că eu probabil sunt nou pe aici, că nu m-a văzut niciodată la centrul cultural şi se pare că n-am găsit loc de şezut, aşa că m-a invitat să stau lângă el, şi a adus înca un scaun pe care l-a pus la perete, aproape de scenă.
Am fost impresionat de amabilitatea lui şi i-am mulţumit din suflet, dar el a început imediat o conversaţie înflăcărată orientată mai ales spre identificarea mea. A rezultat foarte repede că eu nu eram exact din Ungaria ci din Timişoara, din Banat, la care el a făcut ochii mari, şi-a destins braţele, le-a pus pe umerii mei şi m-a întrebat în ungureşte: „din Timişoara?” şi eu am zis „da, din Timişoara”.
Deodată zâmbetul lui s-a transformat într-o expresie de entuziasm şi fericire şi m-a îmbrăţişat şi m-a pupat pe obraji şi continua să repete de 5, 6 ori cuvântul Timişoara, întrerupt doar de sughiţe şi clipiri dese ale ochilor săi umeziţi. A rezultat că şi el era din Timişoara, că s-a născut şi a trăit acolo până în anii ’50 şi a început să descrie cu amănunte nişte persone care-mi erau complect necunoscute, să arunce tot felul de nume şi cunostiinţe comune posibile şi certe, apoi să amintească de clădiri importante şi magazine din periferia Frateliei şi nu se mai putea opri...
El mă privea cu atâta intensitate, speranţă şi anticipare ca eu să confirm ceva din ceea ce spunea, că aproape că mi-a fost jenă să-i spun până la urmă că de fapt diferenţa noastră de vârstă era de cel puţin 15 ani, că de fapt eu n-am trăit la Timişoara în anii ’50 ci la Praga, în Cehia, şi că de fapt Fratelia era un loc unde un Timişorean care locuia în centrul oraşului nu prea se aventura... Dar toate astea nu contau de loc, noi eram deja „fraţi de sânge”. În timpul scurt care a mai rămas până la terminarea pauzei şi reluarea spectacolului, el a mai apucat repede să se prezinte, spunea că-l cheamă Martin Farkas, şi toată comunitatea ungurească locală îl chema „Marci a kolbászos” adică Marţi-cârnăţarul” pentru că el era un măcelar amator, dar care prepara acasă cârnaţi la nivel profesionist, să-ţi lingi degetele, nu alta, şi era şi o lista lungă de aşteptare pentru comenzi... L-am felicitat şi m-am prezentat şi eu şi i-am spus că mă cheamă George (Gyuri) Kun.
La scurt timp, spectacolul a reînceput, cu o mulţime de cântece, dansuri, poezii şi umor bun dar foarte naţionalist. Astea au declanşat câteva momente de revizie a identităţii mele culturale şi naţionale, şi mi-am dat seama că probabil în ochii acestor oameni eu nu eram tocmai ungur get-beget, la fel ca şi în ochii evreilor religioşi nu eram mai mult decât un evreu de categoria a II-a. Oricum această criză de identitate nu era nici nouă şi nici rezolvabilă, aşa că m-am concentrat din nou la spectacol.
Între timp îl priveam pe noul meu prieten Marci, din semi profil şi am început să speculez. Nasul lui coroiat, ochii negrii, ţinuta şi gesticulaţia cu mâinile şi palmele cam stil de neguţător evreu din Lipscani, vocea şi intonaţia uşor cântată, dar mai ales numele: Farkas, Farkas. Stai un pic dom’le... Farkas (lup în limba maghiară). Asta-i sigur Farkas, la fel ca si evreii germani cu numele de Wolf, sau romanii "Lupu", fost Wolf... E clar dom’le, avem cel puţin ceva în comun şi putem să ne dăm farba pe faţă. Abia aşteptam să se termine spectacolul când după aplauze repetate, lumea a început să se disperseze şi noi am re-început conversaţia cu Marci. M-am uitat la el oarecum conspirativ şi i-am spus: Ascultă Marci, tu spuneai că numele tău de familie e Farkas, nu-i aşa? La care el zice: “da, da, ai reţinut bine”. La care eu: ”păi atunci de fapt tu eşti "ungur" ca şi mine, nu-i aşa?”
La care el : ”Nu tocmai prietene, pentru că tu eşti EVREU!”
A urmat o tăcere mortală pentru un scurt timp, şi un schimb de priviri nedumerite şi tensiune, mai ales din partea mea, după care l-am întrebat: „dar tu ce eşti ?” La care el, cu un zâmbet larg, şi cu sclipiri de mândrie in ochi a zis: ”eu sunt ŢIGAN!”

În viaţa mea n-am simţit o uşurare şi o bucuria mai mare decât în acel moment. Ne-am îmbrăţişat din nou şi ne-am bătut cu palmele pe spate ca doi prieteni din copilărie care s-au revăzut după mulţi ani... Şi în clipele acelea mi-au trecut prin cap gânduri foarte ciudate şi am fost recunscător lui Dumnezeu că Marci îmi va simţi căldura şi afecţiunea dar nu-mi va putea citi gândurile.... Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost că Marci mi-a spus cu sinceră mândrie că el era ţigan şi fiind plecat de foarte mult timp din România şi trăind în Canada, în mod cert şi-a însuşit identitea de vechi imigrant absolut identică în ochii legii şi a populaţiei cu orice alt imigrant. Apoi în timp ce-l îmbrăţişam, m-am gândit la cât de improbabil şi absurd ar fi fost ca la vremea sa, noi să fi fost vre-odată prieteni apropiaţi în România, chiar dacă am fi fost de vârste apropiate şi trăiam pe aceeaşi stradă. El ar fi fost în chii mei doar un ”Ţigan”, indiferent dacă era hoţ, dacă trăia în şatră sau la bloc, dacă era colector de sticle, tinichigiu sau miliţian. Era Ţigan, şi cu asta basta. Dar aici în Canada, noi sîntem ”Timişoreni” şi avem o limba maternă comună. Motiv de celebrare şi începutul unei prietenii noi.

Cealaltă absurditate era că dacă Marci ar fi fost de orice altă etnie decât ţigan, lămurirea originilor noastre etnice ar fi fost jenanta şi poate chiar ar fi avut un iz antisemit. Dar el fiind ţigan, a fost o mare uşurare pentru mine, puteam zâmbi relaxat, că doar in ochii mei de atunci el era de o rasă ”inferioară” mie. Chiar dacă întâmplător era antisemit, asta nu conta. Care antisemit dom’le, uite cine vorbeşte, un ţigan. Hai sictir!
Totusi, ceea ce am simţit de fapt pentru Marci a fost o sinceră căldura şi afecţiune. Prejudecăţile rămân dar simţurile nu mint.
Povestea însă nu se termină aici... Marci mi-a spus că eram invitat la el acasă, atunci, imediat după spectacol, la degustat supă de fasole cu cârnaţi „a la Marci” şi alte specialităţi cu mezeluri de casă. I-am mulţumit din inimă şi i-am spus imediat că era prea târziu pentru vizită, că era prea târziu pentru cină (era aproape 11 seara) şi că a doua zi trebuia să merg la servici. Cine nu-l cunoaştea pe Marci, ar fi crezut că aceste argumente au ceva valoare de convingere, dar asta e complet eronat. Marci avea atâta tristeţe în ochi şi atâta insistenţă, că era imposibil sa- refuz. Plus că mi-a spus că soţia lui era plecată la fiica lor în Toronto, aşa că el era singur. Şi apoi câţi Timişoreni cred eu că a întâlnit el în ultimii 30 de ani? Nici unul! Aşa că m-am suit frumos în maşina mea, şi l-am urmărit pe Marci în maşina lui. El mă vedea prin oglinda retrovizoare şi tot timpul scotea braţul prin geamul maşinii, şi-mi făcea cu mâna. Mesajul era clar: El îmi e prieten, eu îi voi fi musafir şi nu cumva să-mi treacă prin cap să mă dau „pierdut”.
Era aşa o situaţie stranie. Niciodată nu mi-am închipuit că pot fi ţinut în şah cu o maşină în faţa mea şi nu cu una din spate. Deodată am realizat că nu-mi era foame de loc, că eram obosit, că deşi tipul ăsta era excesiv de prietenos şi părea sincer, totuşi nu-l cunoşteam de loc, şi mergând în casa lui, singur, aproape de miezul nopţii, poate că nu era aşa o idee grozavă, după toate. Dar nu era scăpare... cu cât ne apropiam de casa lui, cu atât mai des îmi făcea cu mâna. Într-un gest reflex şi aproape iraţional, mi-am încordat muşchii... şi am răsuflat uşurat: ”da dom’le, încă erau tari şi pot conta pe auto-apărare. Apoi am pipăit prin buzunarul din faţă al sacoşei mele de nailon profilul unui briceag mare elveţian, pe care-l purtam întotdeauna cu mine. Nu, nu, mi-am zis, ce ridicol, sigur nu voi avea nevoie nici de forţă şi nici de cuţit, şi mi-am alungat repede aceste gânduri puerile.
În sfârşit am ajuns în faţa casei lui şi am parcat maşinile pe pavajul nou şi lucios din faţa garajului. Nu m-a surprins că trăia într-un cartier frumos şi avea o casă mare, că doar el făcea şi vindea... cârnaţi, nu?
Marci avea casa plină de covoare orientale, cu o mulţime de statuete din alabastru şi bronz, şi o groază de tablouri în ulei cu natură moartă şi nuduri de femei.
Mobila scumpă de epoca, era bine protejată cu foi de plastic care probabil au rămas aşa încă de la livrare. Această protecţie era suficient de transparentă ca să se vadă culoarea şi modelul tapiţeriei şi în acelaşi timp rezistentă la praful de pe hainele musafirilor. Nimic surprinzător...
Surpriza a venit însă direct în nări, de la această casă îmbibată de naftalină, cu un miros aşa de intens că nu mi-a ieşit din haine decât după două spălături, iar din memorie, niciodată. Viaţa moliilor în această casă trebuia să fi fost un coşmar.
Ultima dată când am văzut plastic pe mobilă a fost la o familie de vecini, italieni din Calabria, care şi ei locuiau la subsol, etajul principal fiind folosit pentru reuniuni şi sărbători de familie, iar etajul superior pentru mama sau mama soacră, care veneau din Calabria să stea pe 6 luni din an cu copii, nurorile şi ginerii din Canada. O deosbire importantă: Nici urmă de naftalină...
Marci m-a condus în bucătăria lui spaţioasă cu o masă mare cu 6 scaune şi s-a apucat imediat de gătit. În timp ce încălzea supa de fasole, a scos nişte cârnaţi impresionanţi dintr-o debara şi mi i-a arătat cu mândrie. Apoi a tăiat cu eleganţă o bucată de vre-o 20 de cm şi m-a pus să miros suprafaţa proaspăt tăiată şi să pipăi cârnatul pentru tărie şi calitate. M-am conformat politicos deşi tot ritualul ăsta îmi sugera în mod grotesc asociaţii obscene.

M-am abţinut de la orice comentarii dar am revenit cu o privire admirativă când Marci a pus cârnatul pe o placă de lemn, a tăiat totul repede în felii perfect egale şi cu dosul palmei le-a măturat în ciorba de fasole. Apoi a dispărut şi re-apărut într-o clipă cu o sticlă de ţuică şi după spusele lui ”n-am văzut şi n-am băut niciodată în viaţa mea aşa ceva”. Am ciocnit şi a trebuit să-i dau dreptate. A fost formidabilă. Pentru al doilea pahar, a fost puţină luptă, pentru că i-am spus că trebuie să conduc maşina acasă şi după multe văicăreli şi lamentări, a acceptat această scuză şi a mai tras o duşcă singur.
Întretimp, mi-am adus aminte că această vizită târzie a întrerupt ritualul meu aproape religios de a-i da un scurt telefon la mama mea din Toronto, pe care am obişnuit-o să-mi audă vocea zilnic, ca să vadă că totul era în regulă, că doar mama mea avea deja 86 de anişori şi trăia singură, iar feciorul ei, era singur-singurel şi departe de casă, şi poate că era frig, sau vânt sau zăpadă, sau prea mult soare sau poate că tuşeam şi mă prefaceam că nu...doar glumesc...mama mea nu era de loc mai exagerată decât credea ea că e necesar pentru o “yiddische mama”.

Faptul e că m-am scuzat şi i-am spus lui Marci că-mi voi suna mama de la telefonul meu mobil, pentru o scurtă conversaţie.
El a urmărit politicos discuţia în limba maghiară cu mama mea şi a auzit că am pomenit de vizită şi de un nou prieten „dinTimişoara” aşa că atunci când eram pe terminate mi-a cerut receptorul şi permisiunea să vorbească şi a preluat receptorul. A stat omul pe telefon vre-o zece minute, a început cu politeţuri şi complimente adresate mamei, apoi a spus cine era el şi cum a întâlnit un om deosebit şi mare Timişorean ca mine, şi nu mai înceta să mă laude, să-şi exprime fericirea şi norocul dat de Dumnezeu că m-a cunoscut, că ce minunat era ca Timişorenii să se întâlnească în lume, şi ce multe lucruri în comun avem de vorbit, ca foşti Timişoreni... că ce noroc avea mama mea cu un fiu atât de minunat şi ce doamnă deosebită era mama mea.. şi că absolut trebuie să ne întâlnim, şi când mama mea vine în vizită, va trebuuie să venim la ei, cu toţii. Deci tot ce e plăcut de auzit, deşi în cantitate cam triplă decât era necesar..dar asta era Marci.

Când am terminat de mâncat, sau cel puţin aşa am crezut, Marci zice: „ Na, acum sper că ţi-au plăcut aperitivele, hai să continuăm cina”. Deşi nu mai eram şocat de nimic în casa lui, mi-am dat seama că făcându-i pe plac, era drumul cel mai scurt ca burta mea să devină la fel de mare ca şi a lui, aşa că i-am spus : ”Marci dragă, eşti o gazdă minunată, dar acum trebuie să plec, că eu mâine lucrez şi n-o să pot să mă scol, şi oricum ne mai întâlnim, că ce naiba, doar stăm în acelaşi oraş şi suntem Timişoreni, nu-i aşa? Marci a înţeles că de data asta sunt serios, şi că presiuni sau manipulări sentimentale nu vor avea prea mult efect, aşa că mi-a zis: „Nu poţi pleca dragă prietene fără să-mi cunoşti familia!” La care l-am întrebat: ” N-ai zis că eşti singur şi familia e plecată ?” Ba da. Ba da, zice el, ” dar hai să-ţi arăt nişte poze”. ”O Doamne” mi-am zis, tocmai când speram că pot pleca civilizat şi încă prietenos, trebuie să mă uit la poze... Dar Marci deja a scos un album mare şi frumos, şi pe prima pagină, văd o femeie tânără, atractivă, blondă şi cu ochi albaştrii.”Asta cine e ?” întreb eu.

”Asta-i Amalia, fiica mea” zice el privindu-mă cu ochii mijiţi şi un zâmbet fin, plin de dragoste şi satisfacţie paternă.
Înainte de a-mi găsi cuvintele pentru a exprima cu tact nedumerirea legată de lipsa de asemănare ”cromatică”, el mi-a luat-o înaite şi mi-a arătat poza soţiei, o femeie cu trăsături distinct slavice. Amalia a fost plodul iubirii dintre o femeie de origine ukraineana şi acest bărbat rom, când cei doi s-au întâlnit cu 40 de ani in urmă şi s-au căsătorit. Am făcut rapid un exerciţiu mintal vizual de rejuvenare facială, corporală, dentară şi capilară pentru Marci, şi poza imaginară arăta on om destul de chipeş. Următoarea poză era Amalia cu soţul ei în faţa unei case foarte mari şi frumoase, înconjurată de alte case de acelaşi calibru.
”Vezi ?” zice Marci, asta-i casa fiicei mele, unde ei locuiesc cu soţul ei.”El e contabil, un tip evreu, dar foarte cumsecade” . Eu am pufnit în rîs când am auzit acest ”dar foarte cumsecade” şi nu m-am putut opri din râs... Mi-am dat repede seama că eu nu am nici un drept să mă supăr sau să-i dau o mică ”lecţie” pentru că de fapt, în adîncul sufletului meu şi pe baza prejudecăţilor moştenite şi consolidate de decenii, şi eu un gândeam la fel. ” Marci, tu de fapt eşti un ţigan get-beget, dar eşti foarte cumsecade, aşa că de data asta, trebuie să ”te iert şi să uit” cine eşti.

”Tu eşti din Toronto, nu-i aşa?” a continuat Marci, poate recunoşti acest cartier, e ”Forrest Hills” unde stau mai ales evreii bogaţi şi casele costă milioane”. ”Ştii, ginerele meu nu e bogat dar părinţii lui au bani şi i-au ajutat să-şi cumpere această casă”. ”După cum vezi, eu nu o duc rău, mă descurc cumva, dar eu nu sunt bogat şi nici nu sunt milionar”.
”Dar ştii George care e partea cea mai bună?” zice Marci şi ochii lui negrii si patrunzători care au luat o expresie conspirativă şi şmecheră. ”Partea cea mai bună şi importantă, repetă Marci, ridicând un deget arătător, este că eu arăt ca un evreu, că doar şi tu ai crezut-o, şi atunci când mă duc în vizită la fiica mea, toţi prietenii şi vecinii mă tratează cu respect, pentru că ei sunt convinşi că eu sunt un evreu bogat care a cumpărat această casă la fiica sa...Un tată adevărat, iubitor şi bun.. Şi crede-mă, dacă ar ştii adevărul, nici n-ar sta de vorba cu mine...” Şi ochii lui s-au umezit şi el m-a îmbrăţişat din nou.

Pentru următoarele câteva minute, ne-am privit, ne-am mai bătut unul pe altul pe umeri şi spate, ne-am mai îmbrăţişat de câteva ori şi eu am început să mă îndrept spre uşă.. Marci a insistat să mă conducă afară şi eu am deschis poarta în timp ce el a deschis un dulap de perete ca să-şi pună o şapcă. Curentul creat a împins din nou un val puternic de naftalină în adâncul nărilor mele, până sus în creier, unde s-a conservat pe veci.
Am păşit afara din casă si in timp ce mă urcam in maşină i-am mai facut un semn de adio cu mâna si dus am fost.
Cu asta, s-a terminat această întâlnire extraordinară şi povestea mea despre Marci Cârnăţarul.






de George Kun     10/17/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian