Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
O intâlnire pe nevăzute cu Muntele Fuji

Mai bine regreți ceva ce ai făcut, decât ce nu ai făcut

Se spune ca nu învățăm din experiențele noastre, dar din refleția la experiențele noastre.
Când am plecat in excursia noastră in Japonia, Muntele Fuji avea un loc bine definitivat în intinerariul nostru. Insă, după urcatul Munților Stâncoși Canadieni, după cele 13 ore de schimbare de fus orar, și după zăbușeala din Tokyo, am început să ne îndoim că urcatul pe Fuji ar fi încă cea mai buna idee. Poate e o altă variantă să vedem frumusețea pecetei Japoneze.
Ne-am urcat la etajul 45 al clădirii Observatorului Biroului Guvernamental Metropolitan din Tokyo (Shinjuku-ku), de unde ni se spusese că se poate vedea muntele. In timp ce priveliștea panoramică era cu adevărat impresionantă, am aflat insă ca Fuji-San, asa cum îl mai numesc Japonezii, e foarte scump la vedere și necesită niște coordonate foarte precise (standarde Japoneze) de timp și de condiții atmosferice, ca să se lase vazut. Poate fi văzut numai in zilele însorite între decembrie și februarie, sau într-o zi după un vânt puternic. Chiar și urcușul pe el se poate face doar în iulie și august. Așa că în observator am văzut doar locul de unde s-ar fi putut vedea muntele.
Am avut o intâlnire de familie, disputând daca ar trebui să ii lăsăm Muntelui Fuji privilegiul de a-și păstra frumusețea secretă fată de noi. Spre surpriza noastră, amundoi copiii noștri, in vârsta de 9 si 12 ani, au insistat cu efervescență că experiența in Japonia ar fi “complet incompletă”, dat fiind ca Muntele Fuji nu doar ca are distincția de a fi emblema Japoniei, cel mai inalt munte din tara niponă, dar și cel mai urcat munte din lume.
Așadar, verdictul final a fost că trebuie să urcam pe Fuji; până în vârf; in timpul nopții; ca dupa 8 ore de urcuș abrupt, să fim pe vârf la răsăritul soarelui.
În acel moment am știut că, în procesul nostru de decizie, era cazul să aplic vechea mea filosofie, care nu a dat niciodată greș: “mai bine să regret ceva ce am facut, decât să regret ce nu am făcut”.
Cu toții am pecetluit decizia să avem o întâlnire romantic, în dimineața zilei de 16 august, 2017, la 5:04 am, cu Fuji-San , când soarele va răsări în toată splendoarea, revelând frumusețea muntelui sacru.

Prima întrevedere

După ce dimineața am vizitat Palatul Imperial din Tokyo, ne-am odihnit la prânz și seara la 7:30 pm am luat autobuzul spre Mt. Fuji. A fost o călătorie cam de 2 ore, comfortabilă și liniștită (înainte de furtună).
Am ajuns apropae de 10:00 pm, când ne-a lovit primul șoc. Afară ploua din greu, era întuneric beznă și frig. Foarte frig. Ultimul magazin din fața stației de autobuz se pregătea să inchidă. Peste tot în jur era beznă (și ploua, în caz că am uitat sa menționez ). Primul gând a fost, “Cum putem să facem cale întoarsă?!” Nu puteam; următorul autobuz era doar dimineața. Am fost ultimii care cu greu, ne-am dat coborați din autobuz.
Am dat buzna în magazine și ne-am îmbrăcat cât am putut de repede cu toate hainele pe care le aveam la noi. Am găsit și niște haine de ploaie de vânzare și le-am luat înainte să ne dea afară din magazin.
Cum nu aveam niciunde să ne adăpostim, a trebuit să pornim la pas. Singura alternativă era să înghețăm în ploaie, așteptând autobuzul de dimineață. Cel puțin mișcarea ne ținea corpurile calde. Și, nu era cel negru chiar atât de rău, că tot am mai gasit si un zâmbet pentru o fotografie.
Al doilea gând însă a fost, “Ce-a putut fi in mintea noastră să facem asta?!? A trebuit să nu imi uit întrebarea până a doua zi, când urma să apară răspunsul.

Speranța moare ultima

Ne-am pornit la drum pe la 10 seara. În încercarea mea de a ridica nivelul de optimism, a cărui cote scăzuse semnificativ, m-am gândit că nu e chiar atât de rău, am trecut noi prin situatii mult mai dificile decât asta. Acum numai vreo trei ani, am reușit eu și copiii să supraviețuim când ne-am pierdut noaptea, pe ploaie in Ceahlău și ne-a găsit salvamontul. Spre deosebire de atunci, de data asta eram într-o poziție mult mai bună: eram cu tati, nu eram incălțati cu sandale și aveam și lanterne. Deci nu aveam nimic de ce să ne îngrijorăm.

Tot in partea pozitivă, mai erau și alți drumeți pe traseu. Începeam deja să simt că era mai mult decât normal să fim unde eram la momentul acela, în loc să fi dormit liniștiți într-un pat uscat și comfortabil în Tokyo.
Destul de curând însă ne-am dat seama că nu fusese cea mai buna idee să ne îmbrăcăm cu toate hainele pe care le aveam la noi. Ne-am udat până la piele, din exterior de la ploaie, iar din interior de la transpirat. Tati a fost singurul care a apucat să salveze o bluză cu care a înlocuit toate celelalte haine ude. A fost însă prea tarziu când a realizat că luase de fapt bluza lui celui mic, care arăta exact la fel, doar cu prea multe mărimi mai mici decât a lui. În timp ce, cel mai mic era fericit cu o bluza mai mare, cel mai mare a trebuit să se resemneze cu un stil de modă mai puțin comun, cu bluza deasupra buricului, și mânecile trei sferturi. Însă tot frumos ca în ziua nunții era.

Întrebarea “De Ce?” cu Litere Mari

Băiatu nostru părea să meargă înainte cu hotărâre și energie (a fost visul lui să facem călătoria în Japonia), așa ca i-am spus soțului că rămân eu în urmă cu cea mică.
Da, era timpul de culcare, și noi umblam hai-hui prin noapte și ploaie, deci era timpul cel mai potrivit pentru întrebări existențiale.
“De ce trebuie să facem asta?!? mă intreba cea mică (o dată, și încă o dată, și încă o dată).
Ei bine, nu aveam un răspuns foarte clar nici pentru mine însămi, însă pe masură ce tot încercam să schimb subiectul, mi-a devenit foarte clar că niciodată nu e bine să subestimezi întrebarea “de ce?”, nici măcar când ți-o pui tu însuți.
Micuța era hotărâtă nu doar să aibă un răspuns clar și direct, însă un răspuns care să aibă atât de mult sens încat să ii dea sentimentul de înțeles profund și misiune înaltă în a face ceea ce făcea. Nu ar fi acceptat nimic mai prejos de asta. Și, oricine o cunoaște pe fetița noastră știe că, ea o data ce are adevăratul răspuns la întrebarea “de ce?”, doar cerul îi este limita.
Unde însa să găsesc un astfel de răspuns la o ora atat de târzie în noapte, când peste tot în jur era intunecat, ud și frig?!? Înainte să îmi pierd însă speranța, răspunsul a apărut, de dincolo de noaptea întunecată, udă ș friguroasă.
Dintr-o dată am realizat ca înca eram in 15 august, sărbătoarea Sfintei Marii. Cu mulți ani in urmă, am învățat de la mama că, dacă în Ajunul Crăciunului (24 decembrie) sau de Sfânta Marie, spui de 1000 de ori rugăciunea “Bucură-te Marie”, ți se împlinește o dorință. Mulți ani am spus rugăciunile și au fost ascultate.

Bucură-te Marie, cea plină de har, Domnul este cu tine; binecuvântată ești tu, între femei, și binecuvântat este rodul trupului tău, Isus. Sfânta Marie, Maica lui Dumnezeu, roagă-te pentru noi, păcătoșii, acum și în ceasul morții noastre. Amin.

I-am spus fetiței despre rugacine și de faptul că Muntele Fuji este considerat de japonezi ca și Muntele Sacru. Mai tarziu am citit de calugării budiști care îl consideră ca și poartă de trecere către o altă lume.
Urcușul pe Muntele Fuji, i-am spus Micuței, e ca și cum am merge la o mănăstire. E cel mai bun mod de a sărbători această zi; eforturile de a urca fiecare pas, împreună cu rugăciunile, cu siguranță vor face orice dorință să fie auzită.

Un scop dincolo de tine însăți

Chiar și după criteriile cele mai severe ale Micuței, ăsta era un raspuns care avea sens, până la punctul de misiune sau înțeles mai înalt.
Însă în acel moment nu exista nimic pe care să își dorească mai mult pentru ea însăși, decât să fie într-un pat cald și uscat și să se scufunde într-un somn adânc, în care eventual să visese cum urcă pe Muntele Fuji.
Nimic din ceea ce își dorea pentru ea însăși nu putea justifica dificultățile cu care făcea fiecare pas. Era prea mult pentru Micuța de 9 ani.
Avea nevoie de un scop dincolo de ea însăși. Orice dorință pe care o avea pentru ea însăși era ușor spălată de ploaie la următorul pas alunecos pe rocile muntelui.
De data asta ea a fost cea care și-a găsit scopul înalt care să justifice în totalitate urcușul pe Muntele Sacru în noaptea ploioasa și rece din 15 august 2017. A decis să spună rugăciunile și să accepte urcușul abrupt nu pentru ea însăși, dar pentru bunicuța ei dragă din România, care se lupta cu afurisitul de cancer.
Mi-a cerut să mă rog cu ea cu glas tare, ca să își poată ține mintea în ordine. Și așa am făcut. Am auzit pe cineva care a trecut zicând despre noi, “Cred că încantează ceva…”
Cu siguranță, tot la fel cum urcând prin munții din Peru, până la o altitudine de 4560m, când avea doar 7 ani, Micuta noastră a numărat 5314 rânduri de la șinele de tren și încă 2886 trepte pe munte ca să își țină mintea în frâu și să ajungă pe Matchu Piccu, și de data asta, rugăciunile de “Bucură-te Marie” au ajutat-o să își țină mintea, corpul, emoțiile și sufletul în perfectă ordine ca să își îndeplinească misiunea ei înaltă.
În timp ce se întalnea cu alți drumeți care plângeau, vomitau din cauza altitudinii sau pur și simplu făceau cale întoarsă, acesta a fost răspunsul la întrebarea Micutei, “De ce trebuie să facem asta?”, care i-a dat voința, scopul, calea și puterea de a atinge în dimineața următoare vârful muntelui Fuji-San, la o altitudine de 3776 m.
În drum către vârf, am avut și privilegiul locurilor rezervate dincolo de nori, de unde să privim cel mai frumos spectacol de stele strălucind în plină glorie.


Ca sa ajungi cel mai usor și mai repede, ține pasul înainte

Cu siguranță aș minți dacă aș zice că numai Micuței i-a fost greu să ajungă în vârf.
Muntele este împărțit în 10 zone, cu prima zona la bază și a 10-a la vârf. După zona a-8 –a (Taishi-Kan), care părea, din motive necunoscute să se tot repete, mi-am atins și eu limitele.
Era cam 3:30 dimineața, eram extenuată după urcatul continuu din timpul nopții. Dacă ne opream să ne odihnim mai mult de 2-3 minute, frigul, care continua să se întețească o dată cu altitudinea, ar fi trecut imiediat prin hainele ude, ajungând pană la oase. Și pentru mine, mai rău decât o noapte ploioasă, este o noapte ploioasă și friguroasă.
I-am înmânat lui Tati treaba de a păstra vie misiunea Micuței, băiatul nostru temerar continua să fie inaintea tuturor, perseverența si puterea lui parând atât de naturală, iar eu am rămas să mă confrunt cu propriile-mi limite.
Am realizat însă destul de repede că limitele mele erau mult mai mari decât mine, așa că am început să contemplez serios ideea de a lua o “decizie ințeleaptă” și a renunța înainte să colapsez. Din motive necunoscute, fiecare pas părea să ceara o cantitate enormă de energie. Numai de-aș fi putut să ațipesc câteva minute, chiar și în picioare… însa frigul era un zmeu strașnic.
A fost de data asta soțul, care în înțelepciunea lui a realizat că… cel mai scurt și mai rapid drum ca să ajungi unde ți-ai propus este să îți continui drumul.
Renunțarea nu este cu adevărat o opțiune.
La fel ca atunci când am pornit urcușul, am avut opțiunea să înghetăm în ploaie peste noapte, așteptând dimineața, sau să continuăm drumul și să ne păstram căldura (si în același timp să ne ducem la îndeplinire misiunea).
Acum, dacă mă opream aici, înghetam, sau ar fi trebuit să fac cale întoarsă și fiecare piatră alunecoasă pe care am urcat-o, trebuia acum să o cobor.
Asta nu părea deloc a fi o cale ușoară.
Mi-am amintit și vorbele cuiva spunând că, o dată ajunși în vârf, este un alt traseu special de coborâre, care nu are atâtea stânci.

Dintr-o dată mi s-a părut mult mai ușoară opțiunea de a continua să urc. Aveam mai puțin de două ore să ajungem la timp pentru întâlnirea de la răsăritul soarelui cu Fuji-San. Asta părea o opțiune mult mai ușoară și mai plină de inspirație decât calea întoarsă.
Ca și cu alte lucruri în viată, calea cea mai rapidă si mai ușoara de a ajunge unde ne-am propus, este să ne continuăm drumul.

Vă rugăm păziți-vă capul!

Vârful muntelui urma să imi rezerve o altă surpriză și în același timp o lecție valoroasă de viață.
Puiul nostru ajunsese deja și l-am găsit ghemuit într-un colt, adormit, precum “Fetița Cu Chibrituri” din povestea lui Andersen.
El a fost primul care a pus piciorul pe vârful muntelui, și singurul care nu s-a plâns măcar o dată în tot timpul calatoriei. O dată ce și-a pus în minte să ajungă în vârf, nu a mai stat pe gânduri, nu s-a mai uitat înapoi și până nu a ajuns, nimic nu a mai contat. Chiar nu știu de unde și-a adunat toată puterea și determinarea. În plus, el era și cel ce împărțea cu generozitate în jur calm și energie bună, oricui avea nevoie de ea.
Când l-am întrebat cum a reusit să facă asta, în stilul lui natural, mi-a împărtășit formula lui simplă, “Când simțeam că nu mai puteam, am început să imi repet continuu în minte: Continuă.. Continuă… Continuă”.

Mi-am amintit de o altă formulă simplă de-a lui, care l-a ajutat să urce pe Muntele Salkantay, “Pas cu pas”. Pare să dea rezultate întotdeauna. Sau cum e vorba unui proverb japonez, “Oceanul apreciază și contribuția celor mai mici râuri. “

In timp ce eu si Micuța incantam “Bucură-te Marie”, rugându-ne pentru sănătatea bunicii, Puiul si-a gasit felul lui de a-și ține gândurile și mintea în ordine.

Ma duce deasemenea gandul la avertizarea pe care am observat-o cel mai des in Japonia: “Vă rugăm feriți-vă capul” (Please mind your head!). Când mintea și capul sunt în bună ordine, nu e nici un munte care să fie prea greu de cucerit.
Excursia aceasta in Japonia a fost visul băiatului nostru de ani de zile. Inainte și in timpul caălătoriei, continuam să fiu fascinată de cât natural folosofia și felul de a fi japonez, pareau să fie pentru el. Cu toata aprecierea asupra lor, trebuie in acelasi timp să recunosc ca politetea, calmul, auto-disciplina, determinarea si simțul lui de ordine nu au nimic de-a face cu genele mele. Nu e de mirare că, din toate tarile pe care le-am vizitat, el a simtit așa o conexie puternică tocmai cu Japonia, chiar inainte să o viziteze.

Cea Mai Mare Recompensă este Experiența în Sine

Am reusit să ajungem la timp! Ne-am ținut partea noastra de înțelegere și, dupa mai bine de 7 ore de urcuș continuu, eram în vârful Muntelui Fuji la 5:04 dimineața, pe 16 august 2017.
Marea promisiune a magnificului răsărit de soare pe vârful Muntelui Fuji era legendară. Se spune ca e una din acele experiențe de viața care cu siguranța adauga valoare timpului petrecut in această viață.
Asa ar fi trebuit Muntele Fuji (Fuji-San), mandria Japoniei, cu porecla “Konohana-Sakuahime” , ce inseamna “ cel ce face ca bobocul sa infloreasca stralucitor”, sa ni se arate in dimineata intalnirii noastre:

Ok, poate ca nu o imagine cu copaci infloriti, dat fiind ca eram in luna august, dar macar ceva in genul asta:













Da, recunosc. Intr-adevar par sa sfidez legile fizicii in dorinta mea, dat fiind ca nu poti vedea muntele de la distanta in timp ce esti pe varful lui, dar totusi…
In loc de astfel de imagini, asta este cu ce ne-am ales noi: nimic.
Am reusit sa vedem un mare si gri… nimic.
Asta se intampla cand te duci la intalnire avand incredere in fotografiile de pe internet .
Soarele era prea adormit in acea dimineata si cumva iritat ca ne asteptam sa se trezeasca asa de devreme (ca si cum numai cine nu doarme deloc se poate trezi asa de devreme), iar norii faceau o dezordine de nedescris pe tot cerul (proverbiala ordine Japoneza nu avea nici un efect asupra norilor).
Cat despre Muntele Fuji… ei bine, maiestosul Fuji-San si-a propus sa imi dea o valoroasa lectie de viata.
Orice munte respectabil vrea sa isi arate frumusetile pline de inspiratie celor care dovedesc curaj si muncesc din greu sa le atinga piscurile. Parcurgi fiecare pas abrupt al urcusului, stiind ca varful iti va revela frumuseti pe care nu ai nici o sansa sa le vezi de la picioarele masivului. Varful muntelui ne reda perspectiva la cat de marunte si uneori triviale sunt lucrurile, odata ce le poti vedea de la inaltime.
Toate astea insa nu s-au aplicat experientei noastre pe Muntele Fuji.
Ridicandu-si capul dincolo de nori (si el stiam cum sa aiba grija de capul lui!), inteleptul Fuji-San parea sa imi spuna:

“Te astepti sa primesti o recompensa pentru ca ai muncit din greu?
Ei bine, nu am o recompensa mai mare pentru tine, decat propria-ti ta experienta de a reusi sa ajungi aici.
Daca frumusetea era cea pe care o cautai, multi ar spune ca ei au avut o vedere mult mai buna de oriunde altundeva decat fiind unde esti tu acum (incluzand imaginile din fata televizorului).
Cu toate astea, nici o imagine, oricat de perfecta, nu ti-ar fi putut lasa cee ace va fi intotdeauna parte din tine de acum incolo.”

Ce mai puteam sa spun?!? Bine-zis, Domnule Fuji-San. Nu mai putea disputa cu nimic in plus, mai ales ca dumnealui avea cu mult mai multa experienta de viata decat mine.
In loc, puteam doar sa simt recunostinta de a fi acolo si de a ma umple cu inca o farama de divinitate…

Ca sa nu fiu nedreapta, maiestosul Fuji-San ne-a revelat in cele din urma slendoarea.
Nu numai ca am putut vedea spiritul simbolului japonez exprimat in toate formele artistice naturale si umane (cum ar fi in gradina Zen), insa in ultima zi a calatoriei noastre, cand ne asteptam mai putin, batranul munte intelept ne-a facut cu mana de “La Revedere”, in timp ce calatoream cu trenul Shinkansen si ne-a mai zambit inca o data cand ne-am luat zborul cu avionul sa ne intoarcem acasa.



Uneori cand incerci prea din greu sa vezi sau sa intelegi lucrurile, el ear sa dispara de sub privirile si intelegerea ta… iar cand le lasi sa fie, ele se lasa vazute precum soarele dupa spulberarea norilor.
Frumusetea nu se poate revela cu forta si nici chiar prin munca grea- in felul in care vrei tu, cand vrei tu, cum vrei tu. Ti se releva pur si simplu cand ochii iti sunt deschisi catre ea.
Cand hoinaream prin Muntii Stancosi Canadieni, am intalnit un domn de 73 de ani, o adevarata inspiratie de putere, tineretea siritului si usurinta inimii, care tocmai facuse un tur de ciclism inainte sa bata muntii la pas. Din vorba-n vorba, cand mi-am exprimat fascinatia cu multitudinea frumusetilor din jur, el mi-a raspuns simplu:
“Peste tot este frumusete, daca ai ochii sa o vezi”.
Intr-adevar, frumusetea, intelepciunea, inspiratia nise revela cand suntem in starea potrivita de spirit sa le primim. Daca starea noastra nu e potrivita, este ca si cum am incerca sa auzim o melodie la radio pe un canal gresit. Trebuie sa ne ajustam interiorul ca sa ne putem conecta la frecventa naturii.
Unele lucruri sunt mai bine appreciate cand laum un pic de distanta fata de ele; altele ne soresc intelepciunea privindu-le de la inaltimea lor.
Maretul Fuji-San ne-a oferit cu mult mai mult decat am cautat noi initial. Daca cineva mi-ar fi spus cum ar fi fost calatoria acesta pe munte, cu toate detaliile pe care le-am povestit aici, despre conditiile si dificultatile pe care le vom confrunta, as fi refuzat politicos experienta, fiind ferma convinsa ca felul acesta de experienta nu e de mine; si chair daca ar fi fost, cu siguranta nu as fi fost in stare sa o fac. “Nu sunt in stare”, ar fi fost primul meu gand (si nimeni nu ar fi reusit sa ma convinga altfel).
Numai dupa ce am facut-o, fara sa trebuiasca sa stiu de la inceput cum va fi, ca sa nu am de ce sa ma impiedic, pot sa vad ca… am facut-o! Nu as fi crezut niciodata inainte ca am fi reusit! Si totusi am facut-o!
Dupa cum a pus-o insusi Muntele , cea mai mare recompense pe care ne-o poate da este impactul pe care insasi experienta asta o va avea asupra capitolelor urmatoare din viata noastra. Ne-a dat putere, ne-a impins mai departe limitele potentialului fiecaruia din noi si ne-a dat credinta in cee ace suntem capabili sa facem, dincolo se limitele noastre auto-impuse.
Acum, ca am urcat pe timpul unei nopti ploioase si friguroase si am ajuns la timp pentru rasaritul soarelui, in pofida tuturor dificultatilor, ne face sa ne intrebam:
“Daca am putut face asta, de ce nu as fi in stare sa fac si oricare din toate celelalte lucruri din viata mea pe care inainte credeam ca nu le pot face?”
“Cum ar fi daca de fapt pot, doar ca nu o stiu inca?!”

Cu toate acestea insa, exista un cunoscut proverb japonez care spune ca un intelept urca pe Muntele Fiji o data; insa doar un fraier o face si a doua oara”. Noi am urcat doar o data .

Toronto Oct 2017





Sophia Barna    10/8/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian