Note de lectură la cartea " Brăila, orasul sperantelor" a scriitorului Ion C.Gociu
Scriitorul Ion Gociu plasează acţiunea câtorva dintre romanele sale exclusiv în lumea satului românesc, din zona de nord a Olteniei. Prin recentul roman, avem posibilitatea unei scurte, dar incitante evadări, din acelaşi mediu familiar, rural, în cel citadin, destinaţia fiind oraşul Brăila ( atât de drag scriitorilor Jean Bart, Panait Istrati, şi nu numai), toponim care dă şi titlul cărţii, „ Brăila, oraşul speranţelor”, apărute la Editura Pim, Iaşi, 2017.
Dedicaţia din deschiderea volumului, subtitlul ( „ Măria Gugioanii”), profunda legătură sufletească dintre scriitor şi înaintaşi, ataşamentul său faţă de valorile neamului din care se trage..., toate acestea ne îndreptăţesc să credem că avem în discuţie o scriere preponderent autobiografică, deşi e posibil ca numele unor personaje sau localităţi să fie modificate intenţionat.
Acţiunea, în sine, a cărţii, începe în primii ani ai secolului al XX-lea. Autorul insistă pe marile evenimente istorice, cu evidente repercusiuni asupra vieţii politice şi sociale, şi duce povestirea întâmplărilor până în preajma celui de-al doilea război mondial. Infuziunile unor fragmente de istorie în textul literar asigură cărţilor semnate de Ion Gociu valoare de document, de probă istorică. Ştim cu toţii că sunt aproape canonizate contradicţiile dintre istorie şi ficţiune, dar lucrul acesta nu împiedică o bună parte a prozei româneşti să se axeze pe această inserţie a evenimentului din trecut, trăit direct sau mijlocit, şi readus apoi în realitate cu ajutorul naraţiunii.
Fără să-şi facă simţită prezenţa în text, ca personaj, scriitorul este mereu aproape, şi, de aici, eul epic perceput din interior; sau, ca să folosesc o altă sintagmă, avem o scriitură cu un autor omniprezent, omniscient, omnipotent...
... Este primăvară în ţinutul Văianului. Familiile de ţărani olteni au ieşit, cum au putut, din iarnă. Se apropie sărbătorile creştineşti specifice sezonului ( Mucenicii, fiind una din ele), şi creştinul trebuie să le cinstească aşa cum se cuvine. Măria Gugioanii nu face excepţie, deşi sărăcia de după război este evidentă peste tot. Cei doi copii, Ghiorghiţa şi Costică, o ajută după puterile lor, băiatul având o statură firavă de copil „trăit în suferinţă sufletească şi lipsă de hrană”. Măria este o olteancă sănătoasă şi harnică, dar lovită de soartă, şi ca soţie ( îi murise omul abia revenit de pe front, şi, fiindcă acesta „nu căzuse la datorie, ci murise când s-a întors acasă”, ea n-a avut dreptul la pensie de pe urma lui), şi ca mamă ( pierduse pe cel de-al treilea copil). Vitregiile destinului trebuie să le înfrunte singură şi să le poarte în credinţă şi răbdare. Numai că Dumnezeu nu o părăseşte şi vine cu dreptatea Sa cerească: Măria moşteneşte partea de afacere pe care a avut-o Ion, bărbatul ei, în Brăila, înainte de a pleca pe front.
Mergând la Brăila, ca să intre legal în posesia moştenirii, Măria îi va lua cu ea şi pe cei doi copii şi vor rămâne acolo şapte-opt ani. Viaţa unei văduve, cu doi copii minori, într-un loc străin, nu este uşoară. Noroc că, pe vremea aceea, rudele erau cu adevărat rude şi se ajutau între ele absolut dezinteresat.
Considerată „ Veneţia României”, Brăila era şi „oraşul speranţei pentru destui olteni, unde, sezonier, deveneau târgoveţi”. Aici vor munci şi se vor forma ca oameni copiii Măriei Gugioanii. Brăila, oraşul-port, „ Europolis”, este surprinsă de autor în toată splendoarea pitorescului său balcanic, cu tot ce ţine de viaţa de zi şi de cea de noapte. Suntem introduşi în lumea negustorilor, ne familiarizăm cu specificul diverselor meserii, participăm alături de personaje la experienţele lor de viaţă... Întâlnim câteva descrieri superbe de natură, deşi preferinţa scriitorului nu bate în această direcţie, Domnia-sa mergând mai mult pe ideea construirii fără fisură a naraţiunii şi consolidării personajelor, unele dintre ele fiind de-a dreptul antologice. Personajele sunt realizate dintr-o perspectivă integrativă, socializantă, prin prisma comunicării trăirilor, gândurilor.
Oraşul îşi are, desigur, farmecul lui, dar viaţa autentică se trăieşte în toată poezia ei la ţară, mai ales când te-ai născut acolo. Măria încearcă să se adapteze vieţii citadine, dar legăturile cu locurile natale sunt sfinte şi o trag înapoi, în satul părăsit în urmă cu aproape un deceniu. Gospodăria dărăpănată, lăsată de izbelişte ( lucru care nu stă în firea ţăranului), trebuie pusă pe picioare. Cu averea de care dispune, îşi poate permite ridicarea unei case, mai ales că fiul, Costică, a ajuns la vârsta de însurătoare.
Dacă figura dominantă a primei părţi a cărţii este Măria Gugioanii, în a doua parte, atenţia autorului se îndreaptă către fiul ei, Constantin, urmărind reintegrarea acestuia în comunitate, căsătoria, viaţa de familie, simpatiile politice, participarea la evenimentele din viaţa satului. Episodic, apare şi Ghiorghiţa, sora lui Constantin, venită în vizită la ai săi şi care, neavând copii, face demersuri pe lângă frate, să-i dea unul din cei doi băieţi, preferinţa ei îndreptându-se către nepotul Neluţu, întâiul născut...
Acesta este, în mare parte, firul epic al romanului.
Ceea ce conferă originalitate, frumuseţe intrinsecă, acel ceva aparte care diferenţiază, este arta cu care scriitorul reuşeşte să creeze culoarea locală, atmosfera epocii. Sărbătorile religioase: Moş Nicolae, Crăciunul, Anul Nou şi obiceiurile legate de acestea sunt descrise cu multă căldură, încât ai sentimentul că te afli în mijlocul celor care participă la ele. Datinile străvechi continuă să trăiască alături de spiritul înnoitor al veacului. Lumea merge înainte, încearcă să se adapteze noului, dar nu iese din matca tradiţiei şi a prejudecăţilor: femeile vopsesc obiectele de îmbrăcăminte cu „ calaican şi coajă de anin fierte”, îşi afumă trupul şi acareturile din curte, „ că numai aşa, oamenii şi animalele erau feriţi de muşcătura şerpilor”. Din comunitatea sătească nu poate lipsi vrăjitoarea care „ dă în bobi” şi prezice întâmplările viitoare, nu lipsesc acele credinţe care au devenit o a doua natură. Dacă o mireasă, cu sau fără intenţie, îl calcă pe picior pe ginere, în timpul cununiei religioase, înseamnă că tot restul vieţii el va sta „sub papucul femeii”, lucru absolut de netolerat acum, ca şi în urmă cu două mii de ani...! Dacă o femeie are pielea albă şi ochi verzi, oamenii trebuie să se ferească de ea, fiindcă pot fi deocheaţi...
Întâlnim, în structura romanului, o lume veche, ilustrată atât prin obiceiuri, tradiţii, cutume, venite din adânc de veacuri, dar şi prin limbajul unor personaje, presărat cu arhaisme şi regionalisme lexicale, fonetice, morfologice, cu expresii populare, o mare parte dintre ele fiind explicate la subsolul paginii. Pentru pitorescul lor, voi enumera câteva: şocâţi, piţerei, boşomeţi, boroi, cocăleţi...
Prin inserarea unui grupaj de fotografii ale vremii, cu oraşul Brăila şi cu persoanele devenite personaje literare, în această memorabilă cronică de familie, scriitorul Ion Gociu conferă romanului său credibilitate, autenticitate, cu alte cuvinte, valoare documentară.
Înclin să cred că am parcurs doar primul volum dintr-o proiectată trilogie, pe care o aşteptăm cu interes, fiindcă Ion Gociu povesteşte frumos, incitant, captivant, fiindcă are ce povesti, atât spre bucuria celui care narează, dar şi a celui care lecturează.
|
Domniţa Neaga 8/17/2017 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.