Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Nostalgii bucurestene

La vârsta majoratului am resimtit contactul cu Bucurestiul ca pe o puternică lovitură în plexul solar, după care nu m-am recuperat nici până astăzi. Cred că în primul an de studentie nu concepeam să stau acolo nici o secundă mai mult decât timpul strict necesar pentru încheierea studiilor. Abia după absolvire am realizat că orasul mi se strecurase în sânge, devenind singurul loc în care simteam că trăiesc, fără să mă plictisesc (prea tare).

Stiam, fireste că nu se compara idila urbei noastre transilvane cu forfota metropolei balcanice. Chiar îmi dorisem schimbarea; aveam nevoie de o deschidere mai mare, de o iesire din cercul în care începusem să mă sufoc. Cu toate acestea, cu putina mea experientă de liceană la început de drum nu puteam să-mi închipui cât de socantă avea să fie realitatea.
Nu mărimea orasului era problema, ci miscarea haotică, viteza cu care se derula totul. Locuitorii capitalei erau veseli si săritori, dar ardelencei din mine îi păreau usor superficiali. Priveau regulile mai cu indulgentă, le considerau făcute pentru a fi încălcate, nu ca pe un ideal de atins, cum le priveam noi, sibienii. Erau ingeniosi, impulsivi, inovatori. „Sportul” unanim practicat la Bucuresti în anii optzeci era de fapt un slalom permanent, o luptă continuă pentru supravietuire, un lant de delicte mai mult sau mai putin cavaleresti. Obisnuită fiind cu ordinea nemtească din burgul natal, îmi venea greu să mă adaptez traiului pe muchie de cutit.

Sunt constientă că s-au scris destule despre farmecul Bucurestiului de ieri si de azi. Mă abtin asadar din start să iau la rând cartierele si locurile dragi, pentru că numai cei care le cunosc le-ar gusta la fel ca mine. E însă interesant de stiut că, odată ce ai depăsit clipele de nesigurantă generate de starea de alertă continuă din marile orase, te molipsesti de la elanul generalizat si începi să te simti acasă, ca-ntr-o familie hiperbolic multiplicată. Zic, deci că ar fi mare păcat să nu cunoască si cei care n-au fost pe acolo senzatia pe care ti-o dă acea dizolvare în traiul fluid, metropolitan, „miticesc” – cum zic unii, mai răutăciosi. Renunt la enumerarea searbădă a unor repere spatiale concrete si mă axez pe momentele de revelatie cotidiană incidentală. Sunt primele care dispar din memorie, pe nedrept, nefiind legate de o dată calendaristică anume sau de vreo adresă de pe harta orasului.

Tin minte că odată, după ce începusem să mă simt mai în largul meu, am luat un troleibuz din Piata Romană, care m-a dus de la un cap la altul al orasului. Cred că era linia 79, până în Drumul Taberei, cu întoarcere hăt, spre Dristor. Spre stupoarea mea am descoperit colturi pe care nu le stiam, cartiere prin care viata părea să se scurgă într-un ritm mult mai uman, aproape ca-n patria mea transilvană.
De atunci m-am obisnuit să nu judec pripit localitătile prin care trec, realizând că toate au mai multe fete, care uneori se chiar pot contrazice între ele. Totusi, un lucru îl au în comun toti locuitorii de capitale: sunt toleranti si deschisi, probabil din cauză că sunt obisnuiti să convietuiască în bună pace pe un spatiu relativ restrâns. De pildă, în mijloacele de transport în comun nu se sfiesc să se înghesuie, reusind însă, în acelasi timp să păstreze o mină demnă, de nezdruncinat.

Stiu că acum, privită din afară, viata noastră din anii optzeci se compunea ca un tablou sumbru, sufocant. Nu-mi propun să redau starea aceea de luptă continuă în care ne agitam în tinerete, condamnati parcă la un statut subuman, vinovati din start pentru simplul fapt că ne născusem întro „epocă de aur”. Pe atunci nu percepeam dramatismul asa de acut. Umoarea apăsătoare nu avea o densitate constantă; printre picături trăiam momente de bucurie, exaltări spirituale, desprinderi din cotidian. Trăiam debusolati, într-un iures nebun, „fojgăind”, cum ziceam noi ardelenii, printre nuante de gri.

Dar orasul era doar decorul, nu si responsabilul actiunii. E o mare usurare să constat că imaginea sa nu se suprapune în memorie peste acea starea de angoasă. Temerea mea cu privire la revederea cu capitala fantasmagoricei Republici Socialiste Române – acel stat halucinant care nu se mai desprindea de stadiul „în curs de dezvoltare” - nu s-a adeverit. Revederea străzilor si clădirilor, multe din ele renovate, mirosurile familiare de prin pietele de cartier sau de prin librării, unghiul neschimbat sub care cade lumina solară de-a lungul Bulevardului Magheru, gustul prăjiturilor de la laboratorul de patiserie, la fel ca si reteta mititeilor de la „Carul cu Bere” au rămas aceleasi. Nimic nu egalează comfortul unei simple plimbări printre studentii de azi, ale căror fizionomii seamănă leit cu cele din generatia noastră. Adevărata baie în supa antropică de oameni cu cod genetic înrudit cu al nostru, plimbarea pe străzile Bucurestiului confirmă si azi ceea ce stiam dintotdeauna: nu există distante. Nu sunt si nu au existat.

Consistenta treptelor de marmură si travertin ale faculătii, tocite si rotunjite, se simte la fel de bine si prin pantofii nostri „Made Not in Romania”. Talpa noastră pare să soarbă febrilă energiile cu care se încarcă static ex-staticul nestatornic din noi, care a plecat putin în lume, să mai vadă ce si cum. E momentul în care nu mai putem spune că ne aflăm la Bucuresti.
Corectă ar fi mai degrabă formularea: Bucurestiul e în noi.
Eu una l-am luat cu mine; călcâiele îmi vibrează imperceptibil la gândul viitoarelor incursiuni în orasul care mă asteaptă, fără pretentii si fără ranchiună.
Ati mai pomenit călcâie zâmbind?

Bennisa









Gabriela Călutiu Sonnenberg     7/8/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian