Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Marginalii la volumul Steaua Zenovia de Mihai Sultana Vicol

Fulger înnodat într-o sferă de foc în vesnică fierbere, bici al Duhului Sfânt suierând amenintător-izbăvitor deasupra aurei din care se nasc, se înaltă apoi se năruiesc mii si milioane de tâlcuri – ascunse în Cuvântul care, Logos fiind, Dumnezeu este -, delicatul si aparent fragilul poet cu nume trinitar Mihai Sultana Vicol drapează, dincolo de un suflet clocotitor, tăria de granit a Muntelui Carpat, temeritatea si măiestria militară a Cavalerului Trac, întrupat din păstorul dac tâsnit în Împărat roman: Galerius, pe care Diocletian l-a desemnat, instantaneu, să-i fie urmas la tron, alegându-l, astfel, fără nici o ezitare, dintre sutele de generali ai săi, pe acela care se dovedise cel mai destoinic si neînfricat ostean, sef de stat major locuit de geniu, comandant vizionar, energic si hotărât.
Mihai Sultana Vicol nu-si are obârsiile pe malul drept al bătrânului Danubiu, pe maiestuoasa gură de rai numită Valea Timocului, aidoma lui Galerius, nici la nord de Dunăre, în Romanati, de unde era maica sa, a lui Galerius: preoteasa Romula, devenită zeită (nemurită inclusiv prin Municipiul Roman ROMULA, de pe vremea Împăratilor Filip Arabul si Hadrianus - sit arheologic pe raza comunei Doblosloveni, satul Resca, judetul Olt).
Ne referim la Galerius cel Bătrân, deoarece a existat si unul Tânăr, de fapt vreo două sute de urmasi, dintre care 40 au urcat pe vestitul tron imperial roman, 40 adică jumătate din numărul total (80) al împăratilor romani proveniti din rândul generalilor.
Unul si acelasi cu Galerius – cel rămas în colindele noastre, prin invocatia repetitivă: Lerui-Ler -, cel ce, printr-un gest de ctitor inspirat si nemuritor, a decis ca Felix Romuliana să fie numit locul în care avea să înalte Palatul său de poveste: Gamzigrad, ale cărui vestigii impresionante, care includ ziduri ciclopice, o poartă de intrare ca pentru titani, peste o mie de metri pătrati de mozaic impecabil păstrat, au supravietuit în apropiere de Zaicear, adică în Timocul românesc din Serbia.
Mihai Sultana Vicol nu-si are obârsiile nici în sudul Dunării, nici la sud de Carpatii Meridionali ori la nord de acestia - munti de la care a mostenit dârzenia incandescentă a martirilor Gheorghe Doja, încoronat de călăii săi, batjocoritori, cu o coroană înrosită în foc, sau, peste secole, Horea si Closca, trasi pe roată (la propriu), dar nu si pe sub rotile istoriei…
Ceva de stâncă, de stei si de cremene cântă în străfundurile sufletului, în neîncetată mistuire, al lui Mihai Sultana Vicol.
Muzicalitatea ideatică, aparent neîmblânzită, de armăsar sălbatic, cu dor de zăbală si dresor întelegător, dar ferm, este străfulgerată, uneori, de smaltul genuin al cântărilor psalmodiate, dincolo de care răzbate un melos numai al său, al lui Mihai Sultana Vicol, interiorizat, cu valente transcendentale.
În ritmuri prelungi si tânguite (dar niciodată lacrimogene!), mai greu de descifrat, poemele sale par să se întâlnească, inexplicabil, cu specificul horilor (doinelor) despre care glosează Grigore Lese, dând senzatia de curgere perpetuă, de înăltare si coborâre, de moarte si renastere, de despărtire si regăsire, de drum sinuos si zbor nesfârsit.
Dacă horea în grumaz este (după cum evidentiază remarcabilul muzicolog din Tara Lăpusului, adevărat filosof al muzicii tărănesti, în volumul Acum stiu cine sunt, publicat la Editura Humanitas, 2013, Bucuresti) dincolo de muzică -, poezia lui Mihai Sultana Vicol respiră, prin toate alveolele solare ale plămânilor săi, dincolo de versuri si, suntem tentati să afirmăm, fireste, dincolo de fruntariile copertilor cernite de suferintă ale cărtii sale de împăcare cu sine, cu iubirea si cu Dumnezeirea, căreia i-a pus titlul Steaua Zenovia.
Poemele sale au, însă, si rezonante de baladă si lemn sfânt, specifice viorii de la Stupca, a lui Ciprian Porumbescu, fulguratii ultra-concentrate de rapsodii române, tâsnind din altă vioară divină, aceea de la Liveni, a lui George Enescu, ori din harfa nestiută încă de nimeni, care cântă angelic si tainic din străfundurile lacului mirabil de la Ipotesti, unde se născu Mihai Eminescu, cel ce avea să devină Poetul nostru National, asasinat moral, într-un iunie 28, 1883, apoi si fizic, peste alti sase ani, în 13 iunie 1989, după ce abia scrisese capodopera care începe cu versurile Stelele-n cer,/ Deasupra mărilor,/ Ard depărtărilor,/ Până ce pier… - străduindu-se, apoi, să-l învete imnul Desteaptă-te, române, pe un apropiat al său, cu care se plimba prin curtea stabilimentului doctorului-călău Al. Sutu.
Desi poate să pară măruntel de stat, însă voinic-voinic, precum Făt Frumos din Lacrimă Sfântă, Mihai Sultana Vicol are, lăuntric, tinută voievodală, de întemeietor de Tară, abia descălecat de pe zimbrul cu care Dragos Vodă – în salt, în zbor razant – trecu Carpatii Orientali prin extremitatea lor nordică, sărută, din văzduh, obcinele bucovinene si întemeie falnica Moldova, ca stat feudal puternic si mândru, care, peste un secol jumătate-două, avea să strălucească orbitor (pentru dusmani) sub sceptrul lui Stefan cel Mare, răstimp de 47 de ani.
În fond, dacă scrutez mai bine, scriitorul nostru (născut la 5 octombrie 1948, în Iasi, cu stagii profesionale în Bârlad, Suceava, Bucuresti) are statura Voievodului Stefan cel Mare si Sfânt – numit, în ianuarie 1477, de Papa Sixt al IV-lea, Atletul lui Cristos.
Altfel nu ne putem explica – decât prin aceste retele genetice infailibile – de ce versurile lui Mihai Sultana Vicol sună atât de limpede si profund româneste, ca o tâmplă îmbrăcată în aur si sfinti serafici, cu chipuri ascetice, dar atât de blând-omenesti, din vestitele monastiri din Bucovina (câtă ne-a mai rămas neînstrăinată, neruptă de la pieptul Patriei Mame) si din Moldova de Sus.
Compus din două părti – asemenea unui diptic simfonic ori cameral, armonizând sonuri de oratoriu, cu ecouri de hore în grumaz (relict samanic) de prin tărâmul fabulos al lui Grigore Lese, bătăi de glotă înfiorătoare, doine de dor si jale, dar si cu licăriri de blesteme argheziene -, volumul Steaua Zenovia te înmărmureste, te lasă mut începând cu tinuta vesmântului său exterior (coperte drapate în negru absolut, în care se deschide câte o discretă, smerită fereastră-fotografie în policromie, si pe prima si pe coperta din urmă, numele tremurând al autorului, caligrafiat cu un fir de lumină si tibisir, apoi titlul cărtii, cules cu galben solar, sigla editurii - Opera Magna, Iasi, 2016), până la poema înscrisă, tot ca un izbuc de Lumină, în oceanul negru primordial, al copertii (autor Vasilian Dobos): Steaua Zenovia, adică exact aceea care dă titlul acestei culegeri de inscriptii cu scăpărări antologice.
Pulsurile si impulsurile lirice, tonul, aproape sacramental, si – în ansamblu – virtutile expresive ale poeziilor din acest volum sunt concentrate, aici, ca la o comandă astrală: Zenovia e numele unei stele/ Odinioară era un astru incandescent/ Cerul era luminat de razele ei// O priveam deseori si stiam/ Că de acolo din înăltimi celeste/ Ea îmi luminează calea spre apus.
Deloc ostentativ, dimpotrivă, firesc precum respiratia florilor de mac, de bujor, trandafir sau de cires – versul ultim (Ea îmi luminează calea spre apus), desi cade ca un zăvor implacabil, are ceva gratios si tainic, nu taie orizontul întelesurilor ascunse, din contră: deschide zările spre o cavalcadă de întrebări, îngrijorări si posibile angoase… Îi luminează calea poetului, dar nu spre răsărit, spre nord ori spre sud -, ci Calea spre Apus, punctul cardinal care se află la antipodul aceluia al altarului… Abia perceptibil, simti cum tresare fiorul dorului de ducă, clinchetul strident al gresiei care tocmai ascute Coasa, în timp ce fâneata nu stie dacă să chiuie de bucurie sau să plângă după pajistea de care va fi despărtită, prin cosire… Iar cosasul – proiectat magnific, ca o umbră titanică, legendară, pe cerul de peruzea - rămâne pierdut într-un ritual sacru, în cadente cosmice, mostenit de la bunii si străbunii săi, lăsând impresia că detine cheia multor secrete si rânduieli, încă de la Facerea Lumii, de la pelasgi si daci, …până mai încoace. Taina Timpului o stăpâneste Cosasul, ca si poetul ce scrie, cu buze crăpate de dor, totdeauna în criză de rouă.
Dedicat Doamnei Zenovia Florea (asadar, nu unei Galaxii ori stele oarecare), recentul volum al lui Mihai Sultana Vicol constituie, asa după cum autorul ne avertizează, din capul locului, un jurământ de iubire.
Se va dovedi, finalmente, că nu este vorba numai despre jurământul de iubire telurică, …răsturnat, din Luceafărul eminescian, dintre Cătălina (muritoare) si Hyperion (nemuritorul), ci – cu virtuti inversate - dintre nemuritoarea Zenovia si poetul Vicol, ca simplu muritor. Vedeti, în acest sens, poemul de la pag. 57-58: Mai lasă-mă o oră.
Desi capitolul prim se cheamă Suirea mea la cer a fost iubirea, autorul s-ar putea să-l fi numit asa oarecum la derută, întinzându-ne (întinzându-si?) o capcană, întrucât, în ansamblu, poemele demonstrează că este vorba mai ales de o coborâre în Sinele său uman străfund, în Sinea sa lirică, de adâncimi nebănuite, respectând, astfel, îndemnul initiatic Cunoaste-te pe tine însuti si-L vei cunoaste pe Dumnezeu – incizat cu litere uriesesti, litere de foc, litere de Foc Sacru, pe frontispiciul celei mai vechi Academii din lume: Andronicon, cum era numită de istoricii din antichitate, academie care aduna aici, în spatiul pelasgo-dac, învătăcei de pe tot cuprinsul planetei, printre ei numărându-se Pitagora.
Se întelege că temerara coborâre în Sine este conjugată cu urcarea, necontenită, a Scării la Cer, a Columnei Infinirii, spre treapta supremă a iubirii spirituale: Amor intellectualis Dei. Dar pe care autorul nu prea are vreme, cel putin deocamdată, să o mărturisească. Poate că nici nu a visat-o, necum să o descopere, să o trăiască, nevolnic si solitar pe drumurile fără pulbere ale cunoasterii de Sine.
Nu a descoperit-o nici prin revelatie, nici prin strădania mult răbdătoare si tenace, de Sisif-Ocnas, al cunoasterii de sine, în ani si ani de meditatie, rugăciune si ascultare, pentru că el mai are de parcurs lungul drum al noptii către zi, de la oftatul părelnic si efemer, de la cudalba lacrimă cu limpezimi de cristal, ce abia-abia mijeste, în coltul inimii, până la psalm si psalmodiere profund răscolitoare, renăscătoare întru Duh si Lumină, Iertare si Iubire Spirituală.
Litanie fulgurant soptită, alungând scrâsnetul unui blestem, cu greu tinut în lesă, este Poem pentru tine, cu care se deschide volumul: Am vrut să mor/ De atâtea ori/ Dar tot de atâtea ori/ M-am pedepsit/ Să trăiesc pentru tine.
Bântuit de trăiri crepusculare, poetul notează aproape telegrafic:
Te pot asemui cu Macbeth/ A lui Shakespeare/ Dar tu esti mai crudă decât ea// (…) Ai mâinile pătate de sufletul meu (p.18);
Moartea n-o mai pot împăca/ Cu vin si nici cu o icoană// Îi întind paharul poate, poate/ O să-mi arate chipul mamei (Poem simplu, p. 20);
Eu voi muri neîmpăcat/ Cu vitrega iubire// Nu mai stiu nimic de mine/ Am uitat chipul sperantei (Poemul asteptării, p. 21);
Ard în rugul de tine aprins/ Si renasc în flacăra nestinsului rug// Îmbrac cămasa lui Nessus/ Iubindu-te, din cenusă voi renaste (Poemul nelinistii, p. 22);
Iubito de voi muri strivit/ Sub rotile civilizatiei metalice/ Să nu uiti că te-am înăltat în mine/ Biserică la care adesea/ Am venit îngenuncheat în rugă/ Să-ti spun că te iubesc (De voi muri, p. 29)…

În spirit de haiku si în pasi de gheisă, îndelung polisată, sunt conturate poeme precum:
Iluzie (Pe ruina castelelor/ Din Spania/ Am ridicat palate/ Pentru tine);
Poemul iubirii (7) (Iubirea-i/ O fiară care/ Cu inimi se hrăneste);
Întrebare (Ce-i pasă pietrei/ Că lovitura ei/ Stârneste cumplite/ Dureri care leac/ Nu găseste/ Nici în lacrimi?);
Poem (Esti unica femeie/ Care mă poti înălta în paradis/ Dar care mă si poti zdrobi/ De stâncile iadului);
Poemul iubirii (15) (În iubirea mea pătimasă/ Nu este loc decât pentru tine).

În două poeme apare toposul corbului, consacrat în poezia lumii de Edgar Allan Poe, la care pasărea de culoarea antracitului, a beznei de nepătruns, repeta bulversant: Nevermore... Nevermore…/ Niciodată… Niciodată…
La Mihai Sultana Vicol, însă, e vorba de O stranie pasăre cu croncănit de corb (n.n. deci, e posibil să nu fie un corb propriu-zis, ci numai o hologramă a acestuia), care si-a făcut cuib în inima poetului, terifiat de faptul că i-a prorocit o blestemată pedeapsă, a cărei taină nu are cui să o spună.
În aceeasi tonalitate - si sub imperiul aceluiasi simbol malefic: corbul – este scrisă poezia de la p. 30, intitulată dezarmant de simplu Poem, în cinci distihuri dalbe, dintre care le cităm pe ultimele două: Aud bătaia aripii de corb/ Si teamă am că n-am să te mai văd// Acum când peste mine/ Se împrăstie amurgul, îti spun adio!.
La p. 49, în poema Să mă smulg din iubire nu mai pot, reapare toposul păsării lansate în nemurire de E.A. Poe. Numai că poetul de secol XXI, contemporan nouă, Mihai Sultana Vicol, în ipostază de protagonist liric, îsi închipuie că Zenovia îl va auzi strigat de întunecatul corb.
Într-o altă secventă lirică, întâlnim o altă pasăre, de astă-dată ca întruchipare a iubitei: Esti înăltătoarea pasăre Phoenix/ Cu strigăt de ecou celest/ Venit dintr-o eternitate (…) - versuri prin care autorul conferă concretete primei strofe a poemului: Esti edenica iubire/ Cu tine începe si sfârseste/ Raiul si viata mea.

Dorul de alintare, alinare si mângâiere transpare, dincolo de poza romantic-melodramatică, din poema scrisă, parcă, într-o stare de înfrigurare ultimă, gâfâind de spaima că nu mai are vreme să o incizeze nici măcar în fumul unei incantatii izbăvitoare: Viata mea – fotografie/ Aruncată pe foc/ Norocul nu mai este demult/ Lângă mine/ În inimă nu-i loc/ De iubire si lacrimi/ Tristetea-i mânioasă pe mine/ Nici o femeie nu mă mai iubeste.
La o temperatură de furnal, în care clocoteste lava germinării viitoarelor oteluri speciale, pare caligrafiat poemul cu titlu aproape torid Sunt femei calde, în care este iminentă satira devastatoare, poem pe care îl cităm integral, chit că este ceva mai lungut: Sunt femei calde ca miezul verii/ Ispititoare chemări poartă în priviri// În freamăt de mare în furtună/ Trupurile si le lasă pradă mâniei dorintei// În geamăt si în rugă chemările le sunt/ Când buzele în sărutări muscate le sunt// Poartă în fiinta lor minciuna/ Edenicului sarpe si mânia a zece blesteme// În priviri li se oglindeste singurătatea si tristetea/ Lacrimile lor sunt ruguri aprinse// Nu stiu de ce mă fac vinovat/ Pentru femeie, nevindecată îmi este iubirea// Îmi râde destinul în fată/ Vinovat sunt că iubesc femeia.
De o candoare aprigă, dar si de o rigoare tandră se dovedeste poemul de la pag. 41 – insertie cu titlu abia schitat cu briceagul, ca semn tainic, pe răbojul din lemn fraged de salcie, Poem simplu (4) : Altceva nu stiu a-ti spune/ Decât că te iubesc// Aceasta este cea mai sinceră/ Declaratie de dragoste pe care ti-o pot spune în/ fiecare zi. Simplu, profund si convingător ca o filă de jurnal de front, conturată rapid, în iuresul bătăliei la baionetă, gata-gata să izbucnească.
În altă declaratie erotică, Mi se întâmplă adeseori -, Mihai Sultana Vicol si-l ia ca reper pe un erou mitic si semizeu, cel care a văzut totul, al cincilea rege din prima dinastie postdiluviană, care a domnit în orasul Uruk 127 de ani (în secolul 28 înainte de Hristos): Te iubesc si-ti jur pe lumina/ Cerului de vară că pentru tine/ Sunt gata să înfrunt si moartea// Ca Ghilgames eu mă scufund în iad/ Pentru a mă salva de neiubire.
Pendulând, parcă, între tărâmul de ceată si tărâmul de foc, poetul sapă, cu disperare, pe tavanul Pesterii lui Zamolxe (în care nu credem a fi constient că se află) prima si ultima sa invocatie adresată Divinitătii: Mă iartă, Doamne, poemul cel mai lung din tot volumul, totalizând sapte catrene - sapte, cât zilele săptămânii. Sapte – cifră cu licăriri divine.
Această exclamatie încrezătoare, Mă iartă, Doamne, are ceva de leac misterios, primit de Mihai Sultana Vicol de la mosii lui, pe care-l manifestă si-l dăruieste contemporanilor săi iubitori de lumină, întocmai cum horitul – după cum observă Grigore Lese, rafinat degustător si hermeneut al acestei specii muzicale unice - are un efect tămăduitor. Asemenea horitorului, autorul volumului Steaua Zenovia, poate rosti, descătusat: ,,Am noroc că stiu cânta,/ că-mi astâmpăr inima,, .
Păcătos desăvârsit, dar încă necuprins de căintă, de pocăintă, eroul liric se mărturiseste: Eu i-am jurat pe nemurire/ Iubirea ce i-o port/ Si astăzi, Doamne, ca un păgân/ Ajung la ea (…).
Punctul paroxistic al invocatiei este atins în penultima strofă: Dă-mi linistea pustiului/ Si freamătul de mare în furtună/ Dar lasă-mi, Doamne, pătimirea/ Să sufăr pentru a mea femeie.
Cea de-a saptea strofă cuprinde o imprecatie, în cel mai neaos limbaj, de blasfemie sinucigasă, inconstientă, pe care refuzăm a o reproduce.
Poza de ultim romantic, de poet dezrădăcinat, rătăcit într-un secol barbar, este apăsat încastrată în fumul unui destin nefericit, pe care nu vi-l recomandăm nici în visurile dumneavoastră cele mai sumbre: Iubind, ajungi să înnebunesti - exclamă poetul.
Acest strigăt existentialist, ca si multe alte tronsoane ale volumului, ne trimit, volens-nolens, la o suită de caracterizări, făcute de-a lungul timpului de exegeti avizati, care-l numesc pe cel ce scrie o poezie de mare fortă si tragism, Mihai Sultana Vicol, drept un mare patriot român si poet tragic din stirpea lui Serghei Esenin (cf. Marcel Fandarac, în revista Scriitorul Român/ octombrie 2013), poet din categoria damnatilor, poet total, voce distinctă în poezia modernă si postmodernistă (Ioan Trif Plesa).

După ce, la p. 59, în inscriptia Zenoviei (10), îsi avertizează iubita: Moartea-mi răsfată numele, iar la p. 61, în poemul Scrisoare (6), îsi cere iertare că n-a mai avut răbdare să o astepte si a plecat asa devreme/ Pe un drum călcat de noapte -, prima parte a volumului Steaua Zenovia se încheie implacabil si neasteptat, prin poemul Nu eram sigur că vii: Moarte, cum de ai nimerit/ Prin întuneric până la mine? (…)// Sunt singur, nu te sfii si nu te grăbi/ Nimeni nu mi-a trecut pragul, doar tu.// Spune-mi de ce ai străbătut atâta drum/ Stii bine că de tine n-am teamă?// Usa ti-a fost deschisă mereu/ Nu ti-am trântit-o niciodată în fată!.

În ordinea capitolelor, al doilea jurământ de iubire este unul de factură voievodală si, în acelasi timp, jurământ de om al gliei, al tarinii - în sensul în care un strălucit exeget occidental îi numea seniori si voievozi ai pământului pe tăranii maramureseni, văzuti în Tara poetului si publicistului Gheorghe Pârja, adică acasă la ei, în jurul bisericilor de lemn de la Desesti, Surdesti, Bârsana si al Cimitirului vesel de la Săpânta…
Si, din nou, alte si alte detalii semnificative din viata si opera lui Mihai Sultana Vicol ne revin în memorie. Dintre distinctiile si premiile primite, amintim doar că a fost încununat cu:
- Medalia Dimitrie Cantemir, acordată de Academia de Stiinte din Moldova (2013),
- Premiul Pamfil Seicaru pentru publicistică la Festivalul International de Literatură Mihai EMINESCU de la Drobeta Turnu Severin (2015), premiu înmânat de acad. Mihai Cimpoi, presedintele juriului,
- Marele Premiu pentru poezie la editia a doua a Festivalului International Adrian Păunescu, de la Craiova,
- Premii la Festivalurile Mostenirea Văcărestilor (Târgoviste), George Cosbuc (Bistrita) si Grigore Vieru (Chisinău).

Capitolul secund din volumul Steaua Zenovia se numeste simplu, dar răscolitor, ca o lovitură de daltă în trunchiul stejarului nemurit în portile maramuresene, porti de cetate a dacilor liberi, porti între profan si sacru, porti ale apărării Identitătii familiei si neamului: Tara mea.
Sec.
Ca brazda reavănă, abia întoarsă de plug, brazdă-cernoziom, cu esenta-i de Mumă, vesnic roditoare, tintind direct spre Soare – asa sună acest titlu, avertisment-sentintă si rotitoare, rodnică sământă, peste milenii.
Ca vorba de duh sună acest titlu: Tara mea. Vorba de Duh a Mosului dintâi, a Stră-Mosului nemuritor, fără pereche. A Tatălui Ceresc…
Sec sună acest titlu: Tara mea, precum vorba sententioasă, dar blândă a tăranului român sfătos, trecut prin ciur si prin dârmon, adică prin Istorie. Având, asadar, …expertiză, cum s-ar exprima pretioasele ridicole din ziua de acum.
Si, iarăsi, nu avem cum să uităm că, după 1989, Mihai Sultana Vicol, el, cel ce fusese hărtuit, anterior, pentru că era foarte sever în afirmatiile despre regimul comunist, ,,a devenit unul dintre cei mai buni ziaristi de front. Transnistria a fost reduta lui… Toată energia lui a îndreptat-o spre cauza nobilă: Unirea Moldovei cu Tara! Un idealist mai mare decât acest poet autentic nu am prea întâlnit…,, - după cum puncta Marcel Fandarac, pe care l-am citat si ceva mai înainte.
De o concizie exemplară, scrierile lirice ale lui Mihai Sultana Vicol au ceva oracular, dincolo de coaja lor insolită, par inscriptii abia dăltuite în calcarul Pesterii Polovragi (acolo unde se retrăgea Zamolxe) ori scrise cu fumul cine mai stie cărui duh hieratic pe fruntea cutezătoare a Sfinxului din Bucegi, privind, meditativ, din Ne-timp până dincolo de Timp… Si peste Portile tuturor timpurilor, de ieri, de azi si de mâine… Privind în ochi, fix, cu puterea fulgerului, eternitătile de-o clipă, dar si clipele de vesnicii tainice, nenumărate, fără de sfârsit, din Tara Tineretii Fără Bătrânete si a Vietii fără Moarte.

Cele 15 poeme din acest al doilea ciclu din volumul Steaua Zenovia ne dezvăluie – în cadente uluitoare, stroboscopice – un cu totul alt chip al poetului Mihai Sultana Vicol, extrem de robust, tare ca piatra, iute ca săgeata.
O altă stare de spirit si, desigur, o cu totul altă stare de poezie.
Pendulând între satiră si pamflet, de cea mai înaltă consistentă si calitate, cu ochi de vultur, necrutător, si neînfricare dusă dincolo de orice putere de imaginatie, neînfricare definitorie pentru Marele Lup Alb, în care se metamorfozau războinicii daci, atunci când vatra strămosească le era atacată -, aceste poeme, în sonuri grave, ca de clopot de Catedrală a Mântuirii Neamului, ating, uneori, note de sarcasm strivitor.
Alteori, serenitatea, demnitatea si constiinta de a fi străbătut istoria ca bravi făurari ai ei se regăsesc în versuri pe cât de limpezi, pe atât de profunde, ca înselătoarea apă de izvor, care – cu cât este mai cristalină – cu atât pare mai putin adâncă, străfundurile ei fiind greu de anticipat.
În memoria bunicului său, Gheorghe Vicol -, poetul Mihai Sultana Vicol scrie poemul extrem de dens si răscolitor Tăran român, dincolo de care se întrezăreste rectitudinea morală, constiinta civică si legământul de urmas al dacilor, cei mai viteji dintre traci, care credeau în nemurire: Decât să-mi vând pământul/ Mai bine mă îngrop în el/ Pe cruce să-mi scrie numele tăran român// Aici în glia de acasă/ Sunt lacrimi care au udat-o/ Si-n bătătura ei crescuti îmi sunt copiii// Am plâns când pe părinti/ Boala si moartea i-a ajuns/ S-or răsuci în mormânt, pământul de l-as vinde// Sunt un tăran legat de Dumnezeu si casă/ Alt drum nu îl cunosc/ Decât din bătătură până la ogor// La târg când rar ajung/ Miroase târgovetul a lene si alcool/ Duhneste în el hotia si minciuna/ Pentru pământul meu/ De-ar fi să pătimesc, să mor/ Nu l-as da nici pentru nemurire.
După această strivitoare, dar reconfortantă, demonstratie de fervoare si fortă lirică de zimbru moldav, Mihai Sultana Vicol face, strengăreste, stânga-împrejur 180 de grade, schitându-si un autoportret sarcastic, debordant, intitulat socant La balamuc… - plesnet de bici pe obrazul zâmbind în soare: Nebunule, la balamuc cu tine/ Nu te mai hrăni cu spirit/ La ce-ti foloseste tie Heidegger?// Astâmpără-ti sticletii din colivie/ Nimeni nu mai crede în noptile cu Lună/ Medicii ti-au pregătit cămasa de fortă// Scapără spiritul în tine/ Dumnezeu te-a lovit în moalele capului/ Cu poezia.
Nu-ti mai rămâne decât să privesti, descumpănit, ori prea-bine cumpănit, în străfundurile fiintei tale, să te îndemni nătâng (fals nătâng): Nu te mai hrăni cu spirit, iar după ce sari pârleazul de foc al acestei exclamatii …diversioniste, să te întrebi, în aceeasi retorică pe dos: La ce-ti foloseste tie Heidegger?...
Chiar. La ce-ti foloseste, cititorule inocent, Heidegger? Sau dragostea supremă, de Dumnezeu?... Desigur, îti foloseste din foarte, foarte multe puncte de vedere, pentru fel de fel de nevointe, păcate si osândiri – leac universal, pentru inimă si minte, pentru suflet si duh. Că nu este alta si mai de folos zăbavă decât cititul cărtilor – zice cronicarul.
Sau, vorba lui Simion Stefan: Cuvintele trebuie să fie ca banii, că banii aceia sunt buni care îmblă în toate tările, asa si cuvintele acelea sunt bune carele înteleg toti. Noi drept aceea ne-am silit, de în cât am putut, să izvodim asa cum să înteleagă toti…
Tot asa a procedat, procedează, peste veacuri, si Mihai Sultana Vicol, care se face a-si reprosa mucalit, parcă în spiritul ălui mai mare povestas român din toate timpurile, Ion Creangă: Scapără spiritul în tine/ Dumnezeu te-a lovit în moalele capului/ Cu poezia.
Poemul de mai înainte îl prevesteste pe cel de la p. 72 – De ce pe Eminescu l-au ucis?, care începe cu aceste două strofe: Mereu avut-am nesansa să fiu viu/ Gândind că neamul românesc n-a înflorit/ Că am trăit din mila celor care nu ne stiu/ Că am rămas mereu datori lui Eminescu// Suntem popor născut pe cruce si dat/ Ne este să suferim scrâsnind din dinti/ Bat clopotele la Putna, ni-s lacrimile-n sânge/ De veacuri ne adună în poezie Eminescu.
Pentru a se încheia cu două …zăvoare ce …deschid băierile tainelor nerostite: L-au tras pe roată, l-au bătut în cuie/ Fără să stim de ce pe Eminescu l-au ucis?...
Partea a doua a volumului Steaua Zenovia valorează mai mult decât zece antologii din poeti fără acces la idee si, se întelege, fără scânteie lirică, pseudo-grefieri sclifositi, promovati în bandă, dezlăntuită, de cei ce-si bat joc de tezaurele inteligentei românesti si de banii nostri publici, fiind pusi în functii de decizie.
Dar …Mihai Sultana Vicol îsi vede, domol si sigur, de drum, de Calea sa cu fruntea în zenit. Iată alte câteva crâmpeie:
Nu am fost născut/ Să mostenesc imperii/ Si nici să mi se/ Scurteze chipul/ În piatră// (…)// În inchizitorialul rug/ Până la cenusă/ Am ars o viată (Poem, p. 76);
Cătusa brumei zornăie la încheietura/ Fragedelor brate de crin plăpânde// (…)// Eu, umbră singură prin lume,/ Mă pierd în tulburea lumină a vietii (Poem expresionist, p. 77-78);
Palmele mele-s sparte de cuiele întunericului/ Sângele îmi scrie numele tău Tară/ Privesc printre lacrimi peste Prut/ Si numele mamei scris pe alfabetul apelor// Privesc la Prut si-mi trec palmele peste/ Pieptul însângerat de cuiele întunericului (Sârmă ghimpată, poem închinat lui Grigore Vieru).
Copacul crucii sună grav si împietrit (împietritor/ înmărmuritor) ca o litanie în piatră: Câtă durere a încăput/ În copacul din lemnul/ Din care s-a făcut crucea/ Răstignirii lui Iisus/ Care sângerează si astăzi.
Volumul Steaua Zenovia – prin care Mihai Sultana Vicol izbuteste să urce până la capăt Scara iubirii, de la aceea telurică si ispititor carnală până la Iubirea Spirituală, Iubirea de Dumnezeu – se încheie cu o veritabilă Piatră de Hotar, în sensul sculpturii din urmă a lui BRÂNCUSI. Ne referim la Poem de toamnă, în care presimtirea diluviului nu este, dincolo de paradox, deloc teribilă: E vreme de potop si apocalipsă/ Lumina se sfarmă-n prăpastia întunericului// Plouă cum n-a mai plouat/ Din vremuri lacustre// Se năruie peste Pământ/ Balaurii de apă lăsând prăpăd în urma lor// Arca lui Noe e de negăsit/. Să se salveze firul de iarbă.
Spre norocul nostru, al cititorilor, sentimentul indus de volumul cu titlu celest, Steaua Zenovia, este exact la polul opus: firul de iarbă e salvat chiar de recenta culegere de poeme a lui Mihai Sultana Vicol. Arca lui Noe este însăsi Steaua Zenovia.
Si, astfel, poetul nostru ajunge la vorbele cu taine, mii, ale prof. univ. dr. Grigore Lese, horitorul nostru fără seamăn, care afirmă, în acelasi stil întelept: Horitorul trebuie să stâmpere. De aceea se spune că horea nu stă în orice trup. Nu se cuibăreste oriunde. Horitul este un dar spiritual, înseamnă inspiratie, măiestrie, este un prilej care îti aduce fericire si izbândă. Doamne, mândru-i a îti hori!. Horea te împlineste, te face om întreg. Când vietuim în duhul horilor (n.n. al cântărilor), traiul de zi cu zi este bucurie. Horind, sunt si nu sunt pe lumea asta, sunt ochiul nevăzut dintre strămosii mei si urmasii mei.
Este întocmai cu biruinta literară a lui Mihai Sultana Vicol - care, scriind poezie, este si nu este pe lumea aceasta. Devine ochiul nevăzut dintre strămosii săi (si ai nostri) si urmasii săi (si, din nou, ai nostri).
Putem considera volumul Steaua Zenovia si din cu totul alte perspective. Si anume ca o discretă metanoia – semn de remuscare, regret, căintă că a acordat prea mare însemnătate iubirii telurice, că omul, poetul si crestinul Mihai Sultana Vicol se află la o răspântie de purpură, poposeste în fata Troitei si îsi pune, cu toată seriozitatea, problema de a cugeta mult mai profund asupra treptei anastatice pe care se află, de a întelege că se situează deasupra situatiilor limită, că se impune să survoleze chiar etapa catabasică, pe care, deocamdată, si-o asumă doar ca aspiratie de a emana lumină, iertare, iubire – pentru a ajunge, în sfârsit, la treapta supremă, aceea de a fi mărturisitor al lui Dumnezeu, al Iubirii Spirituale pentru aproapele.
Urcând scara iubirii, Mihai Sultana Vicol trăieste toate etapele suferintei si consacrării sale.
Cu toate că ne lasă impresia a dori, deocamdată, să se cantoneze încă în galaxia rezistentei prin iubire terestră -, el nu are cum să nu constientizeze faptul că traversează, de prea multă vreme, un soi de pseudo-agnosticism si că a sosit clipa cea repede, în care trebuie să facă saltul la rezistenta prin Credintă.
Atu-urile sale sunt câstigătoare, deoarece relatiile cu Dumnezeu, cu Muza, cu Modelul si cu propriul Ideal traversează ceasul astral al unei depline îngăduiri – el cu ele (cu aceste repere)/ cu ei (cu acesti termeni), ele/ ei cu el si ele între ele însele, ei între ei: acesti piloni ai vietii interioare a poetului.
Mihai Sultana Vicol a debutat editorial în anul 1979, cu placheta de versuri Cândva fântâni (Ed. Litera), urmat de 15 volume lirice, precum: Amurgul si alte poeme, Sângele greierilor, Cucuta supremă, Nici un răspuns pentru lacrimi, Elegia suferintei, Melancolia mea cerească, Pragul plâns, Edenul disperării, Judecata noptii.
Semnătura sa a apărut, alternativ, pe opt cărti de publicistică virulentă, scrise cu verb de foc si pară, demn/ demne de Mihai Eminescu (genial poet, genial scriitor de proză politică), Tudor Arghezi, F. Brunea-Fox, Geo Bogza, Pamfil Seicaru…
Despre creatia lui Mihai Sultana Vicol au scris: Laurentiu Ulici, Marian Popa, Mihai Cimpoi, Nicolae Dabija, Grigore Vieru, Adrian Păunescu, Ana Blandiana, Cezar Ivănescu, Lucian Vasiliu, Mircea Radu Iacoban, Teodor Codreanu… El a publicat în peste 50 de ziare si reviste literare din România si din Canada, SUA, Franta, Ucraina, Italia, Republica Moldova.
Considerat, pe vremea cealaltă, un om periculos, Mihai Sultana Vicol are si în poezie un verb de temut. Iată un argument, din poemul Risc pe cont propriu: De teamă că vorba mea-i o secure/ Voi mă vreti orb, mut si surd// Mă vreti în piroane răstignit…
Dincolo de mode si timp, Sultana Vicol scrie deseori oracular, cu condei smuls din predictii de Sfinx ori sculptat direct în pisc de Olimp.








Dan Lupescu    6/22/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian