Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Despre profesorul Sorin Ullea, istoric al artei medievale moldovenesti

„Cunoasterea trecutului, a istoriei, este o necesitate
pentru constiinta umană” Nicolae Iorga

Profesorul Sorin Ullea a fost un strălucit si autentic medievist, care a pus bazele, împreună cu Ion Frunzetti si Mircea Popescu, Institutului de Istoria Artei, la Bucuresti în anul 1949. Avea doar 24 de ani, fiind proaspăt absolvent al Facultătii de Litere din Bucuresti, unde a studiat istoria artei la catedra profesorului George Oprescu. Despre această mare personalitate a istoriei artei medievale românesti am onoarea să discut cu doamna Simona Ioanovici.

– Întemeietorul Institutului de Istoria Artei al Academiei, profesorul George Oprescu – academician, titlu pe care-l folosea doar pentru Comitetul Central al P.C.R., cum ar fi sustinerea unui cercetător capabil dar cu dosar „prost” – si-a ales ca primi colaboratori trei fosti studenti, sefi de promotie, absolventi la distantă de patru ani unul de celălalt: Ion Frunzetti, Mircea Popescu si, ultimul, Sorin Ullea. Si-a dorit să creeze un institut de înaltă specializare în cercetarea istoriei artei, să închege o scoală, N-a reusit din cauza comunismului care asa cum bine stim punea pret pe „originea sănătoasă” nu pe eruditie, pe elite. Pentru a putea sprijini totusi elitele – Sorin Ullea pentru Orientul crestin (nepotul maresalului Palatului, Octav Ullea, sub regii Carol al – II-lea si Mihai, care a părăsit tara odată cu regele Mihai), a fost sfătuit de profesor să renunte la al doilea l din numele de familie pentru a preveni alăturarea imediată a numelui său cu palatul regal. Si-a reluat grafia corectă abia după 1989. Remus Niculescu specializat în arta europeană a sec. XVIII- XIX (fiu de colonel cu mosie, arestat pentru simpatizarea cu grupul Noica) si Theodor Enescu pentru secolul XX (doar mic burghez, dar tot fără dosar „sănătos”) – a fost nevoit să accepte oameni de partid care nu aveau legătură cu cercetarea, cu cultura, dar care, ocrotiti si impusi de Partid, mimau specializarea. Arta populară, foarte dragă profesorului Oprescu, era reprezentată de Paul Petrescu care, întocmai ca Sorin Ullea, de cum venea vremea favorabilă se „muta” pe teren. Si astfel, datorită nucleului de specialisti recunoscuti, Institutul de Istoria Artei sub conducerea personalitătii directorului său (până în 1969), era apreciat si peste hotare. După moartea profesorului a urmat inevitabila destrămare treptată a institutului. Sustinerea de care s-au bucurat cercetătorii seriosi, pasionati, din Institut din partea profesorului Oprescu a fost continuu, el insistând si obtinând aprobarea deplasării lor în străinătate, deplasări absolut necesare completării planului de cercetare al fiecărui specialist sau participarea la congresele importante, întâlniri cu somitătile care ne vizitau tara.

– Practic, viata dumneavoastră si a profesorului Ullea s-au împletit pe o perioadă de peste 50 de ani. Cum v-ati cunoscut?

– Ne-am cunoscut la Institutul de Istoria Artei.

– Veniti dintr-un mediu intelectual, povestiti-ne despre familia dvs…

– Încă din liceu m-a atras în mod deosebit istoria si istoria artei, de aceea doream să urmez la universitate limbile străine si evident istoria artei. Însă în 1948, anul în care am intrat în facultate, s-a desfiintat catedra profesorului George Oprescu si din cele două limbi străine admise rusa a devenit obligatorie. Cu toate acestea generatia mea s-a putut bucura de cursurile ultimilor mari profesori: Vianu, Bick, Rosetti, Călinescu, la engleză doamna Cartianu.
Mama mea, al cărui tată plecase de răul ungurilor din Săcele stabilindu-se la Ploiesti, a vrut să urmeze la Viena Facultatea de Belle Arte, însă bunicul meu, potrivit mentalitătii vremii, a socotit că o fată n-are ce căuta la facultate locul ei fiind în gospodărie. Peste ani, tablourile mamei, executate fără nici o pregătire de specialitate, au impresionat pe pictorul Costin Petrescu, cel care a realizat fresca de la Ateneul Român. Socotesc interesant să vă spun că aflându-mă odată la Ploiesti, locul de nastere al mamei mele, am cunoscut un domn în vârstă a cărui familie venise în tară cu Carol I. Cu înclinatie specific germană si doritor de activitate, s-a hotărât să afle cine sunt locuitorii orasului în care trăia. A constatat, nu fără uimire, că aproape 90 la sută din familiile vechi coborâseră, ca si bunicul meu, din Transilvania din cauza persecutiilor la care erau supusi românii de către unguri până la Marea Unire din 1918 .
Întrebarea dvs. privitoare la familia mea îmi dă prilejul să fac o dureroasă comparatie între cinstea si serioasa pregătire profesională a functionarului, angajat al statului, înainte de război si al celui total diferit creat de comunism si dezvoltat după 1989 de fostii activisti de partid si urmasii lor, până azi. Adică o comparatie între două sisteme: capitalist si comunist – si nu comparatia care, fără exceptie, se face azi între două etape ale aceluiasi sistem: etapa 1944-1989, comunistă, si cea după 1989 până azi, perioadă dominată tot de fostii activisti P.C.R. sub abila conducere comunistă a presedintelui Ion Iliescu. Această a doua etapă, după 1989, reprezintă democratia „originală” al cărei lucid creator e fostul presedinte Ion Iliescu, democratie care asigură „simpatizantilor”, întocmai ca în comunism, functii importante, fără pregătirea profesională corespunzătoare postului ocupat. Cu trecerea anilor vechii activisti au fost înlocuiti de copiii si nepotii lor la conducerea tării si ei, fără cultură si fără meserie, dar avizi de posturi înalte si îmbogătire, cu doctorate plagiate. Aceasta este – cu rarisime exceptii – noua noastră clasă politică, indiferent de partidul politic din care face azi parte. Firesc, parlamentarii si membrii guvernului ocupă primul loc în „originala” si necinstita orânduire total neinteresată de prosperitatea tării. Scăpati de relativa constrângere din perioada comunistă noii nostri conducători s-au specializat în spolierea tării devenind peste noapte miliardari, chiar multimiliardari, si, prevăzători, si-au făurit degrabă legi ambigue care să nu-i poată pedepsi dar care pot băga în închisoare pe cel care fură câtiva cartofi. Exemplul lor contagios a transformat tara într-un popor de oameni majoritar necinstiti, inculti, fără meserii, cu diplome si doctorate false, obtinute cu bani, detinerea unui doctorat devenind astfel, în majoritatea cazurilor, o minciună. Coruptia generalizată a blocat afirmarea elitelor, atâtea câte mai sunt, a dus la prăbusirea tării si la plecarea în masă din tară a tineretului capabil (peste 4 milioane) dornic de realizare. E cu totul ilustrativ răspunsul unui parlamentar la întrebarea pusă de un ziarist: „Ce meserie aveti?” Prompt: „Auto”!!! Acest „auto” se află în parlament pentru a face legi care să conducă tara spre bunăstare! Mai mult: parlamentarii sustin cu mare infatuare că sunt altfel decât restul românilor, sunt deasupra lor; din care cauză nu li se poate ridica imunitatea spre a fi judecati pentru infractiunile pe care le fac si socotesc firesc să aibă salarii de zeci de mii de lei pe lună, fără să le pese că sunt români cu pensii si sub 500 de lei. Asa au grijă „alesii” nostri de români si de România.
Iată acum si opusul acestei situatii: felul în care se ajungea în capitalismul românesc în functii de răspundere. Dau de exemplu pe tatăl meu. Absolvent a două facultăti, cea de litere si a celei de drept, a detinut functia de director general al finantelor, datoriei publice si contabilitătii generale a statului (titulatura oficială a postului) sub ministeriatul lui Vintilă Brătianu, post în care a ajuns însă numai după ce a trecut, în Ministerul de Finante, prin toate functiile ierarhice obligatorii, fiecare functie având la rândul său câte trei grade de parcurs! Salariul îi asigura un trai potrivit obligatiilor sale sociale însă averea, după o viată ca functionar al statului, a fost o casă (parter, etaj si pod) construită de fratele său, deci, firesc, în pretul de cost. Si cu toate acestea, la moartea tatălui meu împrumutul ipotecar nu era încă achitat. Atâta avere se putea realiza la stat în mod cinstit, chiar ca înalt functionar, înainte de comunism, într-o societate în care domina cinstea si nu jefuirea tării!

– Ce ne puteti spune despre anii tineretii lui Sorin Ullea?

– Soarta a vrut ca de copil să meargă, cu regularitate, în fiecare duminecă la biserică. Era luat de o foarte religioasă mătusă: „să nu mă plictisesc mă tinea putin în biserică… ceea ce făcea ea făceam si eu. Nu-mi spunea cum să fac.” După Liturghie mergeau la „o foarte bună cofetărie din centrul orasului” unde mânca doi „senatori” de care-si amintea cu plăcere. „În felul ăsta a intrat în mine obiceiul de a o urma la Liturghie.”
Interesul acut pentru cunoastere, pentru cultură, s-a manifestat de timpuriu la Sorin Ullea.
La 13 ani, în 1938, se pasionează de aparitiile săptămânale ale „Doxului” (seriile Aventurile submarinului DOX si Aventurile echipajului DOX de H. Warren), o mică brosură cu aventurile unui echipaj de vas în zona Pacificului, cu descrieri exacte ale locurilor si obiceiurilor. Doritor să cunoască acele meleaguri, împreună cu încă doi colegi de scoală hotărăsc să se antreneze pentru a pleca în locurile descrise cu atât de mare precizie în DOX: India, Africa, Insulele Sunde si alte insule din Oceanul Pacific. Unul din antrenamentele pentru această călătorie a fost coborârea cu lanterne si frânghii prin ferestrele bisericii Trei Ierarhi aflate la nivelul solului. Sorin Ullea a coborât primul. Au dat de un pârâias mai lat de un metru pe care l-au trecut punând lemne peste el si au ajuns într-un culoar cu o usă mică ce dădea într-o înfundătură în care au găsit o sticlă de vin cu cămasă. Au luat-o apoi pe culoar la stânga, apoi dreapta unde n-au putut pătrunde decât târându-se circa 5 metri. Alt antrenament: aruncarea, noaptea, de pe un pod ce trecea peste calea ferată, pe un morman de cărbuni; prinsi de pază, au fost dusi la biroul de serviciu CFR. Din economiile strânse si-au cumpărat veselă de aluminiu, echipamente, hărti si alte obiecte necesare expeditiei. Ajuns la maturitate, Sorin Ullea, socotea că aceste lecturi au contribuit la dezvoltarea personalitătii sale, afirmatie pe care a făcut-o o dată si în consiliul stiintific al Institutului. Lăuda si frumoasa limbă română a traducătoarei Lia Hârsu în contrast cu adânca stricare a limbii române de azi.
La 14 ani, pentru a putea pleca pe urma Doxului, a învătat engleza, exclusiv de la radio BBC, lipind urechea de difuzor spre a percepe exact respiratia vorbitorului. A dobândit astfel cea mai autentică si perfectă Oxford English. (Mult mai târziu, la o receptie dată de Ambasada Britanică, ambasadorul, de curând venit în tară, l-a întrebat de când se află în România, nedându-si seama că nu e englez.)
La 15 ani citeste cu aviditate Shakespeare care va rămâne unul din marii săi favoriti, bustul lui străjuindu-i biroul. Recita cu plăcere sonetele si fragmente din piese. ( La Capsa, Ion Barbu îl ruga să-i recite Ulalume de Edgar Poe pentru că el graseia si strica pronuntia englezei.)
Pătrunde cu pasiune în cultură, studiază greaca si-si face tabele mari cu gramatica limbii, pe care le prinde pe pereti. Abia mai târziu s-a adâncit în studierea literaturii române: cronicarii moldoveni, Ion Creangă: „un unicat, căci literatura mondială nu cunoaste un alt tăran cu o asemenea operă” , E. Lovinescu – „marele artist al limbii” si al felului cum folosea neologismele – l-au însotit apoi de-a lungul întregii existente. Recitea cu plăcere cărtile lui Freud dar mai ales pe cele ale lui Jung; era atras de filosofia budistă.

– Ce preocupări comune aveati cu viitorul cercetător si profesor Sorin Ullea, ce trăsături de caracter, pasiuni v-au atras unul pentru celălalt?

– Îmi citea cu regularitate ceea ce scria dimineata socotind că sunt „omul de pe stradă” care-l citeste. După pensionarea sa i-am scris la masină, apoi la calculator textele. Timp de opt ani m-am luptat cu mare perseverentă să-mi obtin casa, o mică parte nu am căpătat-o nici până azi. E la CEDO – evident fără sperante, desi se încadra în Legea 112/1995: apartament locuit de fostul proprietar!

– Povestiti-ne despre omul Sorin Ullea si rădăcinile sale, familia si genealogia sa…

– Descendent după tată din boierimea moldavă înrudită cu cea transilvană prin Dumitrie Stoika de Also-Venitze (Venetia de Jos), stabilit la Iasi. Profesor de greacă si latină la Academia Mihăileană, D. Stoika a publicat în 1852 Gramatica latină pentru clasele gimnasiale din Principatul Moldaviei, Jassi, în Tipografia româno-francese. Cu totul neasteptat, în 1965 Sorin Ullea primea în dar un exemplar din această istorică gramatică, impecabil păstrată în frumoasa-i legătură originară. Dar la fel de important este si cui a apartinut acest volum. Discret, într-o scriere foarte măruntă si frumoasă, la extremitatea de sus a paginei albe de început din stânga, stă scris:
„Ex libris meis elevú din classa Va gimn. T.T. Burada”.
Iată si dedicatia din 1965, după mai mult de 100 de ani:
,,30.I. 1965. Bucuresti.
Lui Sorin Tr. Ulea – distins descendent al autorului acestei valoroase opere, de rară existentă, păstrată în biblioteca lui T.T. Burada.
Cu drag si cu urări de prosperitate în domeniul fructuoaselor sale cercetări stiintifice.
Al.T. Burada
Una din fetele lui Dumitru Stoika – Iulia – s-a căsătorit cu Dumitru Ullea, sef de gară la Ungheni, fiul postelnicului Ullea, si au avut trei băieti si trei fete. Unul din fii, Traian, cavalerist, colonel, apoi magistrat militar, presedintele Tribunalului Militar din Iasi, si din 1945 seful Cenzurii Presei în Bucuresti, a fost tatăl lui Sorin Ullea. E ilustrativ pentru acea epocă răspunsul dat de unul din fratii lui Traian Ullea, generalul Octav Ullea, maestru de ceremonii al Casei regale atât în timpul regelui Carol II cât si al regelui Mihai: când a fost rugat de regele Carol să-i tină de urât doamnei Lupescu, refuzul generalului a fost categoric: „Majestate eu servesc o institutie nu o persoană”. A părăsit tara odată cu regele Mihai, a murit la Paris.
Din partea mamei ascendenta merge până la Maria, fiica lui Petru Rares si coboară la fiica voievodului Nicolae Mavrogheni, Sultana Mavrogheni, căsătorită cu marele hatman Manoil Manu, al căror fiu, Manolache Manu, mare vornic, s-a căsătorit cu Elena Luca, fiica vornicului Ioan Luca. Fiica lor, Aglaia Manu, este străbunica lui Sorin Ullea, în a cărei casă a locuit la Iasi familia Traian Ullea, pe strada Eminescu nr.1, colt cu Sărăriei. Elisa, unica fiică a Aglaei Manu din căsătoria cu Constantin Diamandy, s-a căsătorit cu colonelul Nicolae Vasilescu si au avut o singură fiică: Margareta, mama lui Sorin Ullea din căsătoria cu colonelul Traian Ullea.
Familii înrudite: Lucretiu Pătrăscanu, adăpostit de tatăl lui Sorin Ullea când era urmărit de politia politică burgheză pentru convingerile sale comuniste, si Grigore Gafencu.
Mi-ati cerut să vă vorbesc despre omul Sorin Ullea. Asa cum am spus, încă de la 13 ani era temerar, dominat de o irepresibilă dorintă de cunoastere. Desăvârsit tintas, după prima victimă, un pui de lup, i-a spus tatălui său că nu poate fi vânător, rupând astfel firul pasionatilor vânători din familie – tatăl si bunicul.
Avea o dragoste infinită pentru câini, urmare a convietuirii încă din copilărie cu cei 12 câini de vânătoare ai tatălui său. În plimbarea zilnică în jurul parcului Herăstrău sau la vreme rea pe străzile din zona casei trecea anume pe la curtile cu câini care deveniseră prietenii lui. Nu se temea când era atacat de câini căci răspundea prin atac însotit de vociferări si avea câstig de cauză. Nu se temea în genere de nici un animal, era însă foarte atent. În muntii Apuseni dezmierda botul „catifelat” al unui măgar care păstea aproape zilnic într-o mică poiană la jumătatea drumului dintre cătunul Plopi unde locuiam si Valea Ierii; urmărea cu interes zborul păsărilor…Era interesat de orice vietate si se bucura de orice priveliste.
La facultate a urmat simultan Filosofia, Istoria artelor si Dreptul.
Cu o memorie exceptională, constatată de timpuriu si de pediatrul iesean Gratoschi, a învătat cu mare usurintă limbile străine prinzând îndată muzicalitatea specifică fiecăreia. Din cele 11 limbi, învătate fără profesor, engleza a dobândit-o de la BBC lipindu-si urechea de difuzor pentru a prinde respiratia vorbitorului, cum am spus mai sus. Limbile slave au fost instrumentele obligatorii muncii de cercetare. „Manualul” pentru limba rusă, prima limbă slavă învătată, a fost Istoria artei bizantine a savantului V.N. Lazarev. Sustinea, pe bună dreptate, că nu poti face cercetare autentică folosind cărtile de specialitate în traducere pentru că ele nu întotdeauna exprimă cu fidelitate textul originar.
Dotat cu mare putere de muncă, dusă până la exces dar perfect organizată, a dobândit o remarcabilă eruditie; mare contemplativ, dublat de o la fel de mare imaginatie, a ajuns la conexiuni si rezultate neasteptate în munca de cercetare. Profund cinstit si neiertător cu minciuna si incompetenta dădea replici usturătoare care supărau.
Mare povestitor, dublat de mare humor si talent de actor, cucerea asistenta.
Foarte punctual. Încă de la prima oră cu studentii, după ce a asteptat, mut, aproape o jumătate de oră până s-a terminat venirea întârziatilor, le-a spus că pe viitor cine întârzie să nu mai intre, iar cine nu este interesat de cursurile sale să nu vină, asigurându-i că la finele anului vor primi nota 5, de trecere. Rezultatul: la prelegerile lui veneau si persoane din exterior.
Modest în viata zilnică, când era însă vorba de meserie nimic nu-i stătea în cale pentru a obtine documentatia necesară (deplasări, cumpărări de cărti) indiferent de efort si de costuri. Studierea monumentului o începea în zori, pentru a putea urmări întrarea treptată a soarelui prin ferestre. În anii `50-`60, deplasarea la monumente nu se putea face decât pe jos sau cu „ocazii”: cărută sau camion căci nu existau cursele cu autobuze. La biserici nu erau reflectoare si ca să poată citi inscriptiile din scenele aflate la înăltime, întindea pe podea, acolo unde cădea soarele, un cearceaf alb împrumutat de la tărani, proiectând astfel lumina în sus, sau capta soarele în oglindă dirijându-l apoi pe peretii monumentului. La Voronet, în timp ce analiza pictura din turlă cu o scară lungită cu o a doua si tinută de doi tărani, una din legături s-a desprins iar scara a început să se rotească sub ochii îngroziti ai tăranilor. A evitat prăbusirea prinzând lantul candelabrului, pe care a coborât. În Bulgaria pentru că nu a putut descuia usa unei biserici dezafectate a intrat pe fereastră, sărind peste santul de sub fereastră, iar la o biserică dintr-un sat părăsit aflat la oarecare distantă de oras, pentru a nu pierde din timpul zilei, a rămas peste noapte într-o casă, în pofida protestelor însotitorului. La miezul noptii, unul din cercetătorii institutului venit pentru a nu-l lăsa singur, l-a găsit baricadat. Răspundeau de soarta străinului! În Salonic era cunoscut drept „Omul cu scara” pentru că îsi căra în fiecare dimineată scara, deloc usoară, la monumentul pe care-l cerceta. La Athos, unde a lucrat timp de o lună, la Mănăstirea Sf. Pavel, la două noaptea i-a bătut în usă un călugăr întrebându-l „Domnule doriti Liturghia?” A răspuns că ar participa cu drag dar e foarte obosit de munca zilei. A doua zi nu si-a putut continua lucrul la biserica respectivă pentru că nu s-a găsit cheia de la intrare. În noaptea următoare, tot la ora două, i s-a repetat întrebarea. Evident, a răspuns afirmativ. Rămânând aproape de iesirea din biserică a fost poftit foarte politicos tot mai în fată până a ajuns să cânte alături de călugări. Cum era de asteptat, dimineata s-a găsit cheia bisericii.
Datorită unei scrisori din partea Patriarhului Constantinopolului a fost bine primit la Athos, a putut cerceta si fotografia. La biblioteci si la fonduri mai speciale unde sunt multe odoare românesti, a ajuns, cu toată recomandarea patriarhală de la Constantinopol, cu oarecare greutate. În schimb la mănăstirea Iviron s-a bucurat de o cercetare neîngrădită deoarece staretul si secretarul erau macedoneni, aromâni.
Athosul e condus de Sfânta Comunitate alcătuită din patru stareti alesi pe rând din cele 20 mănăstiri cu statut de lavre mari. Vin astfel la rând grecii, rusii, sârbii, bulgarii. Românii nu vin niciodată la conducere din cauza delăsării românilor: nimeni nu s-a interesat ca cel putin unul din schituri să fie recunoscut ca mare lavră cu toate că atât moldovenii, cât si muntenii, e foarte bine cunoscut, au contribuit cu mare dărnicie de-a lungul timpului la înzestrarea asezămintelor de la Athos încă din secolul XV; avem numai schituri, cel mai cunoscut fiind schitul Prodromu, mare si frumos, întemeiat în 1820 în vremea păstoririi lui Veniamin Costachi, foarte potrivit să fie mare lavră. Consecinta: românii nu au nici un cuvânt de spus în conducerea Athosului, nu pot cerceta tezaurele din celelalte asezări, nu pot studia arhivele de documente! Dar aceasta, afirmă Sorin Ullea, „e o discutie la nivel de state, nu la nivel patriarhal”. (Interviu cu Sorin Ullea „Omul cu scara”, în Cotidianul, 8 iulie 2002, Litere, Arte, Idei, p.4).
Sistematica prelungire a deplasărilor în străinătate cu bursa primită de la Academie, se datora conservelor cumpărate din tară pentru a nu cheltui cu mâncarea si gazdelor cu chirii modeste. În Italia a mâncat o singură dată o friptură. În Grecia la prânz, pe teren, mânca două banane pentru că hotărâse să ajungă si la Constantinopol cu banii primiti pentru trei luni în Grecia. S-a întors în tară după sase luni, istovit dar cu „planul” îndeplinit.
Invitat în 1974 la Padova să preda un curs despre marile probleme ale artei bizantine, a fost cazat la un hotel de lux. A doua zi a rugat să i se dea banii corespunzători restului cazării urmând a se muta la o gazdă ieftină ca să-si prelungească astfel sederea.

– Dragostea de limba română, pasiunea pentru limbile slave au fost o adevărată acribie pentru ilustrul profesor… un mare iubitor al limbii române – pe care a onorat-o în toate scrierile domniei sale – o personalitate emblematică…

– Asa este, a fost un mare iubitor al limbii române, slefuind fiecare cuvânt si fiecare frază, din care cauză, cu doar câteva exceptii, toate articolele si cărtile sale sunt în română desi nu putini specialisti străini au deplâns acest lucru. Exigent stilist, nu permitea nici o modificare în textele date publicării, evident nici interventii în ortografie.
Mare observator al oamenilor, urmărea cu multă atentie graiul lor, specificul lui, deosebirea sau asemănarea acestuia în diversele zone ale tării. Doritor să stea de vorbă cu tăranii, se simtea bine în tovărăsia lor, urmărea să le cunoască felul de a gândi, de a povesti, viata lor.
Suferea văzând prăbusirea nu numai a tării dar si a limbii ei. Socotesc de aceea potrivit să redau aici un pasaj al său despre limba română: „I-au trebuit 400 de ani să se formeze marea literatură română, creatie nobilă si care înnobilează mintea; 400 de ani de continuă si consecventă dezvoltare a limbii si literaturii române pentru a ajunge la perfectia si bogătia mijloacelor lor de exprimare, care sunt cuvintele precum si diversele modalităti de a le aseza în propozitii si fraze, diferite de la scriitor la scriitor. Vorbim, evident, de marii scriitori, dar e de observat, că încă de la începutul secolului 20 marele si extrem de pretentiosul Ion Luca Caragiale aprecia că limba românească e ‘extraordinar de frumoasă si de… grea’ . ‘ Trăiască frumoasa […] limbă română! Fie în veci păstrată cu sfintenie această scumpă Carte-de-boierie.’ (Ideea Unirii…, p.190-191).
La cursurile si seminariile tinute la Institutul Nicolae Grigorescu – „ca om de litere, nu ca lingvist” – le vorbea studentilor despre îmbogătirea, si apoi, sărăcirea si stricarea limbii contemporane, insistând asupra obligatiei specialistului de a folosi o limbă literară îngrijită, „simtul limbii asigurându-le o busolă infailibilă”.
„Inteligenta omului, sustinea Sorin Ullea, se exprimă prin cuvinte, si idei. Cu cât o limbă e mai bogată în cuvinte de tot felul si bine alese, si plină de nuante, stimulează si îmbogăteste gândirea si, invers, cu cât limba e mai sărăcăcioasă si redusă total în fondul ei de cuvinte elevate, decade si ajunge la nivelul mizer de azi, în care nu se mai pot închega idei înalte. La care se mai adăugă si oribila vulgaritate care e inerentă unei societăti în degradare” si dă câteva exemple de vorbire contemporană între care: „Nu se mai spune „eu ca ministru”, „eu ca profesor” ci eu ca si ministru, eu ca si profesor. Acest „ca si” e un agramatism de necrezut care s-a generalizat!” Dar cum a apărut această formă? Iată cum: pentru evitarea în vorbire a cacafoniei – desi cuvântul cacao nu am auzit să fi rănit cândva auzul cuiva! – din comoditate mentală dar mai ales din dezinteres pentru limbă datorită cumplitei inculturi, s-a inventat intercalarea cuvântului virgulă, cum ar fi: „ca virgulă capră”. Acest cuvânt s-a dovedit probabil lung si a fost curând înlocuit cu scurtul si „mai comodul” si: „ca si capră” si asa e păstrat si astăzi dar cu o „mică” schimbare: nu mai este folosit numai pentru evitarea unei cacofonii ci zburdă voios si liber prin limba română de sine stătător: ca si om; ca si mâncare; ca si stiintă, ca si prim ministru, în total dispret pentru regulile gramaticale datorită profundei inculturi de astăzi, fiind folosit de „intelectualii” contemporani si devenind astfel „eticheta” inculturii lor începând, evident, chiar cu conducătorii bolsevici ai tării. Altă expresie: „pe hol” în loc de în hol (caută în hol), căci atunci ar trebui să caut pe sufragerie sau pe dormitor si iată cum limba devine ilogică si nu mai exprimă gândirea, realitatea: cum poti sta pe hol sau pe sufragerie?!
Amărăciunea pentru stricarea limbii si-a exprimat-o si prin scoaterea în evidentă cu (sic) a „limbii de lemn” folosită si în textele de specialitate: „Pe această linie (sic) a căutărilor se înscrie (sic) si pictura bisericii din…” .

– Am avut fericirea să îl cunosc pe profesorul Sorin Ullea la mănăstirea Agapia, cu 30 de ani în urmă. O prietenie care m-a făcut să înteleg frumusetea si adâncimea sufletului oamenilor. O prietenie care mi-a dat forta să îmi definesc drumul si atinge visul. Acolo, la Agapia am înteles că rolul meu nu poate fi dinainte hotărât iar rolul său cu atât mai putin… definit. La Agapia domnul profesor se simtea ca la el acasă. Toate măicutele l-au adoptat cu multă dragoste si respect. Până într-o zi, când cu sufletul frânt a părăsit Agapia si s-a mutat la Văratec. Povestiti-ne vă rog despre acea perioadă dureroasă din viata sa.

– Într-adevăr, v-a apreciat în chip deosebit, a fost preocupat de viitorul dvs. si multumit când ati ajuns la liman.
Mutarea de la Agapia la Văratec este o poveste mai lungă. Încerc s-o sintetizez. Sorin Ullea era deosebit de legat de acest loc încă din copilărie căci familia sa îsi petrecea aici verile. Povestea că străbunica lui obisnuia să facă în fiecare an acest drum, după obicei, cu carul cu boi. Revin. În 1991 în prima zi de concediu la Agapia la maica Anisoara Smeu am iesit, ca întotdeauna, mai întâi prin mănăstire. Livada casei memoriale Vlahută, pe dealul din spatele casei, nu mai exista: era transformată într-o groapă imensă, în fund plină cu apă. Întrebati, muncitorii au răspuns că acolo se va ridica un seminar cu 3 etaje. La observatia că pământul este îmbibat cu apă si nu permite o asemenea constructie, lucru care era evident pentru oricine pentru că în poiană crestea iarba porcului, răspunsul a fost: „Noi lucrăm zi lumină.” Sub ochii nostri se desprindeau din munte si cădeau în groapă mari bucăti de pământ plin de apă. A doua zi Sorin Ullea a plecat la Iasi să vorbească cu mitropolitul de curând înscăunat, însotit fiind de două somităti universitare iesene. În lipsa din tară a mitropolitului loctiitorul său s-a mărginit să spună: „Acolo s-a băgat un sac de bani”. Întors în Bucuresti, a scris articolul „Salvati Agapia” pe care l-a dat spre publicare la România Liberă. După două săptămâni văzând că nu are nici o veste de la ziar s-a dus la redactie si a aflat că Patriarhia! cere modificarea articolului. Revoltat de cenzura impusă, a retras textul si l-a publicat la Cotidianul unde a apărut în luna martie 1992 în trei numere consecutive. Curând după aparitia articolului a fost înstiintat de redactie că s-a primit o scrisoare de la Patriarhie cu proteste pentru publicarea acestuia. Au apărut si alte reactii: la Iasi, în articolul „Solidari cu Sorin Ulea în salvarea Agapiei” publicat în ziarul Monitorul (6 august 1992) 25 de oameni de cultură, majoritatea universitari, au cerut sprijinul ministrului culturii Ludovic Spiess pentru aplicarea solutiilor propuse de Sorin Ullea în prevenirea inerentelor alunecări de teren. Apelul a fost preluat a doua zi si de Cotidianul din Bucuresti. Ministrul culturii Ludovic Spiess nu a luat însă în seamă avertizările universitarilor.
Redactia ziarului Cotidianul a primit o scrisoare si de la fostul consilier al patriarhului Iustinian, preotul Dumitru Stancu, în vârstă de 92 de ani, care dorea să-l cunoască pe autorul articolului pentru a-i da unele informatii „din interiorul” Bisericii, între care si informatii în legătură cu biserica Enei socotită de Sorin Ullea „o perlă în mijlocul Bucurestiului… cea mai zveltă si mai elegantă… izbea ochii prin verticalismul ei poruncitor, mai accentuat decât la surata ei Kretulescu” si pe care o examinase imediat după cutremurul din 1977. Biserica nu suferise nici un fel de deteriorări, nici măcar mărunte, asa cum de altfel constataseră si specialistii de la Directia Monumentelor Istorice. Cu toate acestea, potrivit versiunii oficiale, comuniste, necinstite, biserica Enei a fost demolată pentru că fusese prea grav deteriorată de cutremur. În timpul patriarhului Iustinian, spune părintele Stancu, nici Gheorghiu-Dej si nici Nicolae Ceausescu nu au demolat biserici pentru că atunci când Gheorghiu- Dej a vrut să dărâme biserica
Slobozia răspunsul patriarhului dat delegatiei trimisă pentru a-i obtine asentimentul a fost categoric: „Spuneti-i domnului Presedinte că are puterea să le demoleze pe toate dar nu cu consimtământul meu. Dacă o face eu depun cârja si plec la mănăstire. Spuneti-i că Patriarhul nu este un functionar oarecare în Republică si acest lucru va fi cunoscut în toată lumea.” Demolările au început numai după moartea patriarhului Iustinian (26 martie 1977, la numai trei săptămâni după cutremur!) cu consimtământul „Patriarhul- ateu – Iustin”. În campania de distrugere a bisericilor initiată de Nicolae Ceausescu în vremea patriarhului Iustin Moisescu, preotul Calciu, într-o cuvântare la Europa Liberă a dat ca exemplu de verticalitate răspunsul patriarhului Iustinian dat lui Gheorghiu-Dej, citat mai sus.
Părintele Dumitru Stancu, pomeneste în Scrisoarea deschisă adresată lui Sorin Ullea, si despre gestul de recunostintă făcut de Gheorghiu-Dej, ajuns seful statului, fată de preotul Ion Marina, preot cu mare prestigiu la Râmnicul Vâlcea: pentru că acesta îi întinsese cândva o mână de ajutor la nevoie, i-a oferit Ministerul Cultelor dar preotul l-a refuzat dorind să rămână în slujba Bisericii. Asa a ajuns preotul Marina, colegul de seminar al autorului Scrisorii deschise, patriarhul Iustinian, rol pe care „l-a îndeplinit cu deosebită râvnă” ajutând nu rare ori pe cei în mare nevoie, dovedindu-se totodată si un bun diplomat. Desi era numit la postul de radio BBC de preotul Florian Galdău „Patriarhul Rosu” iar Patriarhia „Sovrompatriarhia”, tatăl acestui preot, în România, era angajatul unei întreprinderi a Patriarhiei ca paznic de noapte pentru a-si putea întretine familia deportată din Teleorman si cu averea confiscată. Pe autorul Scrisorii deschise patriarhul l-a scos de sub urmărirea securitătii si l-a numit consilierul său. Cu aprobarea guvernului a organizat ample manifestatii religioase la care luau parte prelati crestini din toată lumea; asa a fost si canonizarea sfântului Calinic de la Cernica când „Mănăstirea a fost inundată de crestini si prelati străini”. Prin măsurile luate a redresat situatia economică a mănăstirilor, evitând astfel înfometarea acestora initiată de conducerea comunistă a tării.
Revin la Agapia. În anul următor, după primele zile de concediu Sorin Ullea a văzut-o pe gazda noastră, maica Anisoara Smeu, vorbind în poartă cu un politist. Intrigat, s-a dus să vadă ce se întâmplă. A aflat că politistul îi spusese maicii că tine în gazdă pe „dusmanul mănăstirii”; pe Sorin Ullea l-a întrebat dacă s-a înregistrat la stăretie si i-a cerut buletinul de identitate. Profesorul a fost de acord să se legitimeze însă numai după ce vor merge împreună la toate casele pentru a legitima pe toti străinii de mănăstire. Desi maica Anisoara ne-a rugat să nu plecăm, pentru a nu-i crea neplăceri, am părăsit Agapia peste câteva zile, pentru totdeauna.
Urmarea inevitabilă a distrugerii echilibrului freatic nu s-a lăsat asteptată: întreaga asezare mănăstirească de sub deal a fost grav afectată, biserica inundată, pictura lui Nicolae Grigorescu deteriorată, iar din santul creat în jurul bisericii apa trebuia continuu scoasă cu găletile. Datorită „agravării avariilor si degradărilor la complexul mănăstiresc, stavrofora Olimpiada Chiriac, stareta mănăstirii, a intervenit în anul 1995 pentru introducerea Ansamblului monument istoric Mănăstirea Agapia (biserica mare, clădirile de incintă, casele chilii din satul monahal, celelalte edificii de cult) în programul national de restaurare. Studiile de specialitate din anul 1995 au constatat că ansamblul mănăstirii Agapia se află „într-o stare gravă de avarie. Aceasta se manifestă prin reducerea nivelului apei freatice fată de sol,…inundarea fundatiilor (la adâncimea de circa 0,90 m)… degradarea zidurilor si evolutia progresivă a igrasiei în peretii bisericii si a clădirilor din incintă, alunecări de teren. Biserica „Sf. Voievozi” prezenta degradări importante la turlă, precum si fisuri si crăpături în zidărie… clădirile de pe latura de sud au fost grav avariate în partea centrală, fiind prăbusită zona în care functionase trapeza mănăstirii si beciurile din subsolurile aferente (1) ”. Pentru împiedicarea alunecărilor de teren în gospodăriile maicilor ale căror case erau sub casa Vlahută au fost necesare lucrări de consolidare a terenului. Lucrările de restaurare au durat 12 ani, până la sfârsitul anului 2008.
În 1997 Sorin Ullea în ziarul Dreptatea din 15-21 octombrie a publicat articolul intitulat „Cer demiterea mitropolitului Daniel”.

– La Văratec, în casa maicii Ripsimia si Dionisia, a scris o parte din cărtile pe care le-a încredintat tiparului mai târziu. Linistea si pacea din acel loc erau ca un balsam pentru domnul profesor. Acolo domnul profesor se refugia pentru a scrie si a medita ..acolo am avut sansa să o cunosc si eu pe maica Benedicta. Vorbiti-ne vă rog de această prietenie…

– Concediul era întotdeauna dedicat exclusiv odihnei, contemplării naturii miscătoare si nemiscătoare, drumetiilor zilnice. În ce o priveste pe maica Benedicta – Zoe Dumitrescu Busulenga – au fost colegi de an la facultate, au rămas prieteni. Sorin Ullea avea însă mai multe „nelămuriri” în evolutia ei ulterioară: membră a C.C. al P.C.R.; atitudinea fată de Dinu Pillat în calitatea ei de directoare a Institutului de Istorie si Teorie Literară „G. Călinescu” al cărui membru era si Dinu Pillat; discursul de bun venit în cinstea presedintelui Ion Iliescu la venirea acestuia la mănăstirea Văratic… Aflând că Sorin este la Văratec dna Busulenga a dat o masă cu multi oaspeti în cinstea revederii lor, prilej cu care a tinut să-si motiveze atitudinea fată de Dinu Pillat.

– Pasiunea si studiul intens în Arta medievală românească i-a oferit perspectiva de a scoate la lumină comori nebănuite de cultură si gândire. Domnia sa, considera că toate aceste descoperiri sunt mărturia creatoare, caracteristică, a poporului român. La vârsta de 29 ani deja studiase pe marii cronicari: Grigore Ureche, Ion Neculce, Miron Costin. Descoperiri importante din veacurile al – XIV – lea – al – XVI-lea l-au încurajat si hotărât să-si continue munca, nu lipsită de obstacole…Stiu că a existat scris, la un moment dat un scenariu despre cronicarul Miron Costin…

– Da, asa este. A avut intentia să scrie un scenariu pentru un film dedicat vietii si mortii marelui cărturar Miron Costin (1633-1691) si, ca urmare, a simtit imperios nevoia să se documenteze asupra epocii; s-a adâncit tot mai mult în istoria, viata si cultura acelei vremi, dominată în secolul XV de Alexandru cel Bun, apoi de marele Stefan si urmasii săi si până în secolul XVII cu bogata si influenta familie a Movilestilor cu care se înrudea Miron Costin. Interesat la început de originala arhitectură a bisericilor vremii asa cum a găsit-o descrisă în savantele cărti ale lui Gh. Bals, mult admirat de el, a ajuns inevitabil să fie interesat si de pictura acestor biserici, pictură care era însă foarte diferit datată, acelasi monument având nu rareori diversele datări la distantă chiar de un secol, în vreme ce pictorii erau socotiti a fi străini. Firesc, a apărut dorinta irepresibilă de cunoastere aprofundată a acelei epoci. Asa a ajuns Sorin Ullea medievist. Si, incitat de concluziile predecesorilor săi si cu precădere de afirmatia categorică a marelui specialist André Grabar că nu se poate distinge o continuitate, o evolutie, o scoală moldovenească de pictură în această epocă pictura fiind dominată de forte „statice” si nu de „cele câteva urme de evolutie pe care, din obisnuintă, credem a le recunoaste”, Sorin Ullea a hotărât să constate „cu ochii mei”, spune el, dacă înaintasii avuseseră dreptate sau nu si să poată demonstra adevărul fără replică, oricare ar fi fost el, si nu doar prin simple impresii. Cum specialistii studiaseră numai monumentele foarte bine sau bine păstrate, ignorând numeroasele biserici cu pictură mai prost sau chiar prost păstrate, Sorin Ullea a socotit că numai o cercetare exhaustivă a tuturor monumentelor din turlă până la podea, poate duce la concluzii ferme. Ca urmare, timp de doi ani – 1955-1957 – a cercetat toate ansamblurile bine sau rău păstrate din Moldova secolelor XV-XVI, arhitectură si pictură deopotrivă, ceea ce, cum am spus, nu făcuse nici un specialist înaintea sa. Numai asa, datorită acestei cercetări exhaustive, a iesit la iveală cronologia picturii moldave din epoca de aur (sec.XV-XVI), dovedind totodată că pictura, atât cea interioară cât si cea exterioară, nu a apartinut mesterilor străini, cum se afirmase până la el, ci unei mari scoli moldovenesti de pictură al cărei efortul novator s-a sprijinit întotdeauna pe traditia anterioară, iar cei opt pictori, ale căror semnături le-a descoperit, au fost toti români. Treptat, începând din anul 1959, a consacrat câte un articol datării fiecărui monument în parte.
Dar „revelatia” că pictura exterioară care îmbracă complet monumentele de la turlă până la soclu „ascunde” un mesaj a avut-o abia în 1959. „… a fost începutul noii mele metode de cercetare prin exegeza teologică a întregului program iconografic al picturii exterioare moldovenesti, – metodă ce mărturisesc că nu stiam la ce mă va duce”.
Însă „revelatia” a fost posibilă „numai după ce am ajuns să punem ordine în datarea monumentelor” căci nici unul dintre înaintasi nu a urmărit problema datărilor, adică nu a cercetat toate ansamblurile de pictură murală, căpătând din această cauză o imagine foarte neclară si plină de contradictii cu privire la evolutia picturii medievale moldovenesti. E de retinut că pictura murală din sec.XV-XVI, împreună cu pictura exterioară, reprezintă „cea mai vastă întindere de suprafată murală pictată din câte se cunosc în lumea ortodoxă.”
Si, astfel, de-a lungul a peste două decenii (1959-1984) Sorin Ullea a dedicat o mare parte a activitătii sale cercetării iconografiei acestei picturii, demonstrând că pictura exterioară moldovenească reprezintă o „Mare Rugăciune” pentru victoria militară împotriva turcilor imaginată de Petru Rares în numele poporului Moldovei, exprimată într-o vastă si erudită gândire teologică de episcopul Macarie: „o ectenie, si anume ectenia a sasea, exclusiv militară din Marea ectenie cu care începe slujba Liturghiei”, repetată – cu aceiasi schemă iconografică – „cu o tenacitate fără egal din monument în monument – fenomen unic în istoria ideilor”.
Prima biserică total îmbrăcată cu pictură exterioară din Moldova si din lume a fost biserica domnească din Hârlău zugrăvită în 1530 al cărei program îl găsim în formă embrionară cu un an înainte, 1529, în pictura pronaosului de la Dobrovăt unde sunt invocati toti sfintii pentru victoria militară a Moldovei. Scoaterea invocării de la Dobrovăt în exterior a permis exprimarea ei într-o vastă si erudită gândire teologică. Această cercetare este mentionată încă din 1972, în Encyclopaedia Universalis (vol.14) publicată în Franta. Important de retinut: punctul de plecare al ideii lui Rares a fost actualitatea politică si militară reflectată în pictura interioară a vremii lui Stefan cel Mare, adică legătura cu trecutul. Această legătură cu trecutul, cu traditia, o caracteristică importantă a societătii moldovenesti din secolele XV si XVI, o va evidentia Sorin Ullea cu mare grijă în lucrările sale, până la Sucevita si Dragomirna, ultimele mari monumente ale epocii de aur a picturii moldovenesti.
Dar stabilirea cronologiei picturii murale, evolutia ei, precum si constatarea scrierii foarte unitare stilistic din această pictură, inevitabil, l-au făcut să privească în urmă, să studieze manifestările artistice ce au precedat epoca lui Stefan cel Mare. Si, în 1964, a publicat studiul Gavril Uric primul artist român cunoscut, autorul binecunoscutului de specialisti Tetraevaghel din 1429, manuscris realizat la Mănăstirea Neamt, în timpul domniei lui Alexandru cel Bun, pentru domn si sotia sa doamna Marina, aflat azi în renumita Bibliotecă Bodleiană a Universitătii din Oxford si expus ca piesă importantă. În studiul său Sorin Ullea constată că Tetraevaghelul a fost doar admirat dar nestudiat de înaintasi, apreciat doar ca realizare artistică fără analizarea din punct de vedere estetic nici a celor patru imagini ale evanghelistilor, pomenite doar prin simple descrieri iconografice sau aprecieri stilistice cu caracter general, si nici punerea în pagină a textului. Nu a fost inclus nici în istoria picturii moldovenesti ci mentionat doar în capitole secundare. În realitate acest Tetraevanghel, demonstrează Sorin Ullea, „constituie introducerea firească si necesară în istoria picturii medievale moldovenesti”, căci Uric nu a făcut operă de copist, „procesul de românizare” fiind prezent si „în interpretarea liniei si a conturului ondulând lin si armonios… de o mare elegantă formală… interpretare ce va constitui una din trăsăturile stilistice specifice secolelor XV-XVI moldovenesti”, precum si în „optimismul si rafinamentul coloristic”, în reprezentarea imaginii omului si constructia compozitională a miniaturilor.
Saptesprezece ani mai târziu, în 1981, după o aprofundată documentare, publică Gavril Uric. Studiu paleografic, dovedindu-l nu numai un mare artist ci si un om de aleasă cultură, un bibliofil ce studiase la Constantinopol scrierile bizantine, scrieri din care a iesit si alfabetul chirilic. Rafinamentul estetic al frontispiciilor sale precum si ornamentatia primei litere cu care începe fiecare Evanghelie dar si textul deosebit de elaborat – asa-numita scriere uncială de lux în care literele sunt „desenate”; efortul de rafinare si reproportionare; înăltimea literelor, cu mici inovatii; eleganta liniilor curbe si ductul lor specific; toate acestea sunt dovezi de cerebralitate care dovedesc cu hotărâre vechime: nou nu era poporul, el avea un lung recul la 1400, nouă era statalitatea. Din Uric se trage scoala moldovenească de artă a cărtii cu scrierea moldovenească – unanim recunoscută de specialisti încă din secolul XIX. Imaginile evanghelistilor vor fi reluate cu fidelitate în arta cărtii până la Petru Rares si, lucru nestiut până la Sorin Ullea, reprodusi si în pictura bisericilor, tot până la Petru Rares, iar scrierea lui Uric este păstrată cu fidelitate în toate formele de artă ulterioare: pisanii, pietre de mormânt, pictură murală, broderii, orfevrărie, lemn. Gavril Uric reprezintă apogeul scrierii moldave, cercetarea ulterioară va trebui să descopere scrierea copistilor anteriori. Si tocmai de aceea constata cu amărăciune Sorin Ullea că bulgarii au scos o editie de lux, tipărită în străinătate, a Tetraevanghelului lui Ivan Alexandru din 1356 iar noi românii n-am fost în stare să avem o astfel de reproducere a atât de importantului Tetraevanghel al lui Uric!! Ne facem singuri rău, nu ne preocupă să fie cunoscute realizările de valoare ale acestui neam nici cele din trecut, nici cele de azi!!
Descifrarea mesajului picturii exterioare, l-a condus în mod firesc la cercetarea operei celui care alcătuise programul Marii rugăciuni: călugărul cronicar Macarie. Grav subestimat de istoriografia românească, Macarie a fost socotit ca unul din cei trei modesti cronicari ai vremii alături de Eftimie si Azarie. Analizarea operei sale în amplul studiu din 1985, intitulat O surprinzătoare personalitate a evului mediu românesc: cronicarul Macarie, l-a dus pe Sorin Ullea, în contrast cu predecesorii, la concluzii neasteptate. Astfel, Petru Rares i-a cerut lui Macarie să-i scrie Cronica domniei pentru că îl socotea „cel mai vestit literat al tării”; stilul cronicii este strălucitor, „înalt”, adică isihast, cu cadente speciale, chiar cu versuri, Macarie dovedindu-se astfel „primul poet din istoria literaturii române”; traducerea, la cererea lui Alexandru Lăpusneanu, din greacă în slavonă a codului de legi al lui Vlastares pe care l-a reorganizat în ordinea alfabetului slavon l-a dovedit pe Macarie a fi marele teolog al secolului XVI cu „rădăcini directe si puternice în marea miscare bizantină si sud-slavă a secolului XIV si primul mare ierarh român după semilegendarul Iosif, mitropolitul de la 1400”; pentru „elaborarea iconografică a picturii exterioare” domnul Moldovei „a ales pe cel mai vestit teolog” iar savanta compunere a vastului program iconografic i-a adus drept răsplată staretului de Neamt, întemeietorul isihasmului moldovenesc, ridicarea sa de către Rares la rangul de episcop al Romanului. Căci nu pictorii au fost alcătuitorii ansamblurilor de pictură, asa cum se crezuse până la Sorin Ullea, ei au fost doar buni executanti si cunoscători ai scenelor iconografice, ci teologii cu mare anvergură si inventivitate au fost creatorii de compozitii si programe. Puternica influentă a episcopului isihast Macarie avea să se extindă, mai târziu, prin călugărul Ioanichie Movilă, fostul mare logofăt Ioan Movilă, până în simbolistica picturii Sucevitei, impunătoarea ctitorie a Movilestilor (1601) a cărei pictură face parte din a doua fază, ultima, a picturii moldovenesti din secolele XV-XVI, fază începută în 1535 la Homor si care va merge până la Varlaam si Vasile Lupu. Este vremea în care zugravii pierd treptat viziunea monumentală adică legătura cu monumentul – trăsătura principală a primei faze, si apare tot mai evidentă diminuarea progresivă a viziunii monumentale pentru a atinge la Sucevita cele mai mici dimensiuni din întreaga pictură moldovenească a acestei a doua faze. Dimensiunile mici au înlesnit însă exprimarea în pictura Sucevitei, interioară si exterioară, a unui număr impresionant de scene cu „tâlc” legate între ele „prin fire nevăzute … cel mai complex program iconografic din întreaga ortodoxie medievală”, spune Sorin Ullea.
Este concluzia la care a ajuns însă numai după aplicarea timp de câteva decenii a aceleiasi metode de studiere exhaustivă si asupra monumentelor bizantine cât si ale scolilor de traditie bizantină, însemnate sau mai putin însemnate. Cercetare care l-a dus si la deslusirea mesajului politic al regelui celor două Sicilii Roger al II-lea în mozaicurile de la Cefalů, mesaj surprins deja de istoricii politici, precum si a mesajului politic încifrat al Cavalcadei lui Constantin cel Mare zugrăvită în modesta biserică bizantină din satul Kritza (insula Creta).
O preocupare deosebită a lui Sorin Ullea a fost modul de construire al spatiului interior, uimitoarea descoperire a marelui istoric de artă austriac Alois Riegel, publicată în 1901: „o entitate abstractă si nevăzută care este baza si punctul de plecare al oricărei arhitecturi, peretii fiind doar cochilia, învelisul acestui spatiu”, talentul constructorului fiind însă cel care determină calitatea spatiului interior religios sau laic: bine sau prost realizat.
Cercetarea comparativă în 1965 a acestui spatiu în bisericile din Armenia si Georgia, două dintre cele mai originale scoli ale artei medievale crestine, l-a dus pe Sorin Ullea la încheierea că desi exprimarea geniului artistic în perioada clasică, finele sec. VI si sec. VII, este foarte personală în cele două tări, ea e, totusi, în ambele rezultatul îmbinării a două concepte spatiale diferite: pe de o parte conceptul spatiului centralizat, specific Caucazului, care îsi are potrivit cercetătorilor armeni si georgieni originea în locuinta tărănească (glhatun în Armenia si darbazi în Georgia), anume o încăpere pătrată acoperită cu o cupolă, si pe de altă parte influenta bazilicilor vechi caucaziene de origine nord siriană. În biserica Djvari din vechea capitală a Georgiei, Mtheta, mărturiseste că a „rămas fascinat” de spatiul ce-l înconjura. În 1967 a apărut articolul despre spatiul interior în bisericile din Armenia si Georgia.
În anii ’70 trece la studiul spatiului interior al marilor catedrale medievale nu numai din lumea ortodoxă, ci si din marile catedrale ale Occidentului – Constantinopol, Italia si nordul Angliei. Arhitectura gotică a Occidentului este în general considerată ca cea mai înaltă, recordul detinându-l catedrala din Beauvais de 47 metri înăltime. Specialistii stiu însă că acest record este depăsit de catedrala bizantină Sfânta Sofia din Constantinopol mai înaltă cu aproape 10 metri (56,60 metri în cheia boltii) decât catedrala din Beauvais. Cu toate acestea nimeni nu a întreprins un studiu comparativ între reprezentantele gigantismului arhitectonic – Sf. Sofia si catedralele gotice – cu impact mult mai puternic asupra psihologiei privitorului datorită spatiului urias pe care-l închid, studiu pe care intentiona să-l realizeze Sorin Ullea. În 2001 prezintă la Sorbona la al XX-lea Congres de studii bizantine comunicarea The interior space of Hagia Sophia at Constantinople, prima constructie bizantină, în care analizează rolul complexelor „tensiuni spatiale”: longitudinale, transversale, verticale, diagonale din acest monument, tensiuni care toate împreună fac ca spatiul interior să nu fie niciodată static ci în continuă miscare. Iar gigantica interactiune a tensiunilor spatiale e sprijinită si de o activă si rafinată fenestratie împreună cu vasta, joasa, fără pondere, a cupolei ce pare că pluteste peste un cerc de lumină creat de cele 40 de ferestre ample si foarte apropiate de sub ea. „Un spatiu interior halucinant, supranatural, unic în istoria arhitecturii, revelatia imaterialului prin material realizată mai întâi în arhitectură” si numai apoi în pictură.
L-a preocupat si pictura românească din Transilvania dedicându-i între 1973 si 1984 o parte din timp. De la început a fost impresionat de viziunea estetică comună a picturilor de la Ribita, Criscior, Lesnic si partial Strei, picturi executate în jurul anilor 1400 în perioada paleologă a artei bizantine. Uimitor însă, picturile din cele patru biserici hunedorene nu apartin esteticii paleologe contemporane ci clar celei comnene din secolul XII bizantin, descifrarea acestei „ciudătenii” făcând din cele patru monumente cele mai importante din întreaga Transilvanie si, prin semnificatia lor, chiar din România, asa cum demonstrează Sorin Ullea, în cartea din 2001 Arhanghelul de la Ribita. Angelologie, estetică, istorie politică, dedicată acestor picturi. După cum se stie, epoca comnenă e cea mai valoroasă si originală din întreaga istorie a picturii bizantine pentru că a pus cel mai bine în valoare elementul specific gândirii bizantine: prin material la revelatia imaterialului, adică a transcendentalului. Este ceea ce exprimă întocmai – după o amănuntită comparatie estetică cu cele mai valoroase reprezentări bizantine comnene – si picturile celor patru monumente românesti si mai ales imaginile arhanghelilor Gavriil si Mihail din pictura de la Ribita, adică felul în care „gramatica stilistică a faciesului” bazată pe „importanta suverană a liniei în spiritualizarea volumelor” a dus la pierderea reliefului imaginii, adică a „materiei”, asa cum este estetica aulică pur comnenă a secolului XII. Firesc apare întrebarea: cum a rămas mediul artistic transilvan atât de fidel unei faze depăsite a picturii bizantine? Răspunsul e unul singur demonstrează autorul: nu datorită atasamentului fată de o artă revolută în dispretul artei contemporane paleologe ci datorită izolării; o enclavă românească tot mai modestă în resurse materiale, izolată geografic din cauza dominatiei maghiare de după 1204, necunoscătoare a artei paleologe contemporane din afara enclavei, care si-a continuat astfel traditia scolii locale românesti – comnenul secolelor XI-XII.
„Scoala comnenă hunedoreană a fost atât de puternic înfiptă în sol românesc si atât de fertil încât se întelege automat că ancora creativă a cerebralitătii românesti aruncată din secolul XII în urmă aterizează într-o epocă net anterioară sosirii ungurilor în Europa” (p.123-124). Este primul document de importantă fundamentală căci el confirmă continuitatea neîntreruptă a cerebralitătii românesti la nord de Dunăre, nu numai cea biologică asa cum era până acum, iar aria vechimii culturale românesti se lărgeste astfel din Moldova până în vestul Transilvaniei.
Ca urmare, „mult înaintea marii scoli moldovenesti de pictură … cristalizată în prima treime a secolului XV, a existat scoala transilvană de pictură … cristalizată în secolul XII, secol din care va trebui să considerăm de acum înainte că începe istoria picturii medievale românesti (p.9)…căci existenta ei implică automat existenta unei civilizatii românesti în acel secol” (subl.SI) . Este de datoria arheologiei – atât de neglijată si de gresit orientată în Transilvania! – să caute prin săpături de adâncime urme de picturi, constructii ale nobililor români dar si anterioare venirii maghiarilor sustine Sorin Ullea. Socoteste că scoala comnenă s-a format în nordul judetului Hunedoara („desigur aceasta e o deductie iar nouă ne trebuie o certitudine”) si că săpăturile sistematice în judet, „îmi permit să propun”, ar trebui făcute nu din nord spre sud din cauza muntilor, ci de la est spre vest. Era de mult necesară o cercetare „atât în elevatia zidurilor bisericilor, cât si în plan arheologic, cercetare sistematică si exhaustivă care să fi ajuns până astăzi la rezultate definitive si incontestabile. Din păcate n-a fost asa. … era la mijloc un fals, dar tenace complex de inferioritate, de biată tară răsăriteană aflată în calea răutătilor si multumită să-si apere ce? Prosperitatea materială si dezvoltarea spirituală? Nu. Să-si apere sărăcia si nevoile si neamul. Asadar: o mentalitate fatalistă ce nu i-a împins pe românii medievali la luptă continuă si efort energic, după cum nu i-a făcut pe istoricii moderni decât să fie prea bucurosi dacă s-ar găsi fie si cât de modeste urme de existentă fizică a românilor… necum o existentă spirituală creatoare de înalte valori de cultură” (p.119) (subl.SI).
Recunoscând că nu cunoaste limba maghiară pentru că nu s-a ocupat în mod special de istoria Transilvaniei, deplânge că „multimea” lucrărilor în maghiară „este mai mult citată decât citită” la noi din necunoasterea limbii maghiare!
Lipsa de interes pentru sustinerea cauzei românesti în Transilvania din partea specialistilor români este cu amărăciune exprimată si de marele patriot David Prodan, academician, care în Cuvântul înainte din 1991 la cartea Transilvania si iar Transilvania publicată în 2002 mărturiseste: „Am scris însumi în tinerete o replică istorică la teoriile revizioniste, în 1944, sub titlul Teoria imigratiei, tradusă si în limba franceză, care a rămas fără replică, a fost înmormântată cu bună stiintă. Nici n-a fost înregistrată nicăieri de istoriografia maghiară. N-am prea făcut caz nici noi de ea. O reeditez acum în functie de noua recidivă si la un nou nivel. Nu cu iluzia că acum ar fi mai convingătoare, ci pentru propria-mi constiintă de istoric, implicat în temă… pentru informarea propriului popor. Citind-o, te convingi usor că ea rămâne fără adresă”(subl.SI). Imensa tristete a unei lumi apuse profund iubitoare de tară si profund preocupată de soarta ei!
După 46 de ani de cercetare, în volumul din 2001 pomenit, Sorin Ullea vorbeste despre metoda sa de cercetare a lumii medievale si insistă asupra interdependentei disciplinelor pe care trebuie să le cunoască un „medievist complet”: istoria politică, teologia, istoria artelor vizuale, istoria literară, paleografia, pentru a putea ajunge la o viziune corectă de ansamblu a evului mediu. Numai după studierea „analitică a componentelor” acelei lumi cercetătorul poate ajunge apoi la o privire de ansamblu, la „analize de sinteză” fără teama de a comite – fără voie – greseli uneori fundamentale. În orice cercetare a evului mediu trebuie să se tină în primul rând seamă că perioada medievală a Europei este exclusiv teocentrică: totul vine de la Dumnezeu si „în ciuda marilor deosebiri dintre estul si vestul Europei, teocentrismul e liantul care face din istoria evului mediu european un tot atât de unitar… încât singura solutie eficientă pentru a întelege lumea medievală e de a cuprinde într-o unică privire de ansamblu toate componentele pentru a le studia apoi analitic” De aceea „mai întâi, prin adâncite studii si meditatii, trebuie pătrunsă, înteleasă si trăită psihologia omului medieval” (subl.SI), (p.142) si modul lui de exprimare; însă dezlegarea modului de exprimare nu se găseste întotdeauna în domeniul pe care tocmai îl cercetezi ci în cu totul altă parte, în altă disciplină, pe care cercetătorul cantonat într-un singur domeniu n-o cunoaste si de aceea nu poate explica fenomenul. „Si nu pot ilustra mai convingător punctul meu de vedere decât oferind cititorului spre judecare rezultatele noii mele metode de cercetare. Unul dintre exemple e chiar prezenta carte în care un document politic de importantă crucială si unicul până acum pentru dovedirea axiomatică a continuitătii românesti la nordul Dunării nu l-am descoperit prin documente din domeniul istoriei politice ci prin exegeze teologice si estetice.” (p.143). Din cauza cercetărilor numai în domenii izolate, fără legătură cu întregul, nu dispunem de „analize de sinteză”, idee reluată mai precizat în interviul din 2002 „Omul cu scara”, pomenit mai înainte. La întrebarea pusă de ziarista Claudia Tita: „La ora actuală, care credeti că ar fi prioritătile noastre?” Răspuns:
„Nouă, românilor, ne lipsesc sintezele. Gândul meu merge deci în această directie: ne trebuie o sinteză în care să apărem si noi, dar si ceilalti. Străinii îsi permit să emită istorii ale poporului român (cum e cazul rusilor, maghiarilor, bulgarilor, chiar si polonezilor), scrise din punctul lor de vedere. Atunci noi de ce n-am face istoria lor?!” (subl.SI), (p.3)
Deplânge si aici aceeasi mentalitate de recul în fata luptei pentru adevăr, pentru sustinerea istoriei noastre corecte si nu falsificate după placul străinilor.

– Din câte stiti care au fost personalitătile pe care le admira profesorul Ullea ?

– Bizantinistii V.N. Lazarev si André Grabar ocupau primele două locuri în ce priveste lucrările specialistilor străini. Pentru studierea arhitecturii moldovene din sec. XV-XVI, cărtile lui Gh. Bals l-au însotit în toate deplasările. Avea o deosebită consideratie si pentru lucrările lui Grigore Ionescu din acest domeniu.

– Ce modele a avut în formarea sa ca cercetător, cu ce personalităti ale lumii stiintifice sau culturale a avut colaborări sau prietenii?

– Nu a avut modele fiind o personalitate prea puternică. Singurele lui modele au fost oamenii cinstiti din orice domeniu, care si-au iubit tara si au încercat să ajute dezvoltarea ei. S-a format singur ca cercetător asa cum reiese si din cele de mai sus. Firesc, nu putea să-l intereseze colaborările. Era doritor de discutii cu specialistii sau cu persoane de cultură, după cum era bucuros să împărtăsească celor interesati din cunostintele sale.

– Cum era viata alături de un cercetător mereu plecat pe teren la diferite biserici si mănăstiri din Moldova?
– Foarte interesantă.
– A cochetat cu muzica, iubea creatiile lui Bach. Această pasiune l-a făcut să încerce a profesa în acest domeniu…
– Muzica lui Bach îl cucerea, cum spunea el, prin ordinea ei matematică, cosmică. A vrut să devină pianist. Totul a mers foarte bine până la executia fugilor unde nu si-a mai putut coordona citirea notelor cu viteza impusă degetelor.
– Ce locuri i-au fost dragi?
– I-a fost nespus de dragă Moldova întreagă si i-a dus dorul toată viata. A rămas însă deosebit de legat de Basarabia unde si-a petrecut multe veri din copilărie până la 15 ani. La Rădeni, spune el, „părintii m-au băgat efectiv, cum ai băga pe cineva în apă, drept în mijlocul tăranilor si cu precădere în mijlocul celor din satele înfundate în frumosii si imensii codri ai Bâcului. Stam mereu printre dânsii, mă jucam cu copiii lor de-a “mijoarca”, ne dam tumba la vale pe iarbă, făceam pătuli în copaci tineri cu crengi mlădioase si sorbeam împreună din linguri cu cozi foarte lungi si din acelasi vas mare si foarte evazat, chisleag sau “dzamă” de pui, la măsuta lor pe trei picioare, joasă si rotundă, alături de masa mare la care mâncau părintii si bunicii.” Prin Ultimatul din 26 Iunie 1940 sovieticii au impus României cedarea Basarabiei în numai trei zile. Aflat la Sadova la familia inginerul silvic Metodiu Ionescu prietenă cu părintii lui, Sorin Ullea a fost martor la groaza care a cuprins tara: „Orăseni cu figuri descompuse, unii reusind să fugă, altii nu; gări în haos indescriptibil, cu plânsete si tipete isterizate; familii rupte în două, si-n patru. Numai tăranii – tot tăranii! – , cu disperare mută în priviri, căci stiau ce-i asteaptă, au rămas la brazda lor.” (Granitele Moldovei, 2009). Si tot aici descrie Sorin Ullea cum 16 ani mai târziu, în 1956, în timp ce studia cu binoclu pictura exterioară a Sucevitei a fost de mai multe ori întrerupt de o „răzăsoaică” care i-a cerut mai multe lămuriri despre bisericile pe care timp de trei săptămâni le văzuse, iar la sfârsit l-a rugat să-i pună pe hârtie tot ce-i spusese. Uimit, a întrebat-o la ce-i foloseste o astfel de hârtie. ,,Domnule dragă, mi-a răspuns femeia, eu nu-s de pe-aici; eu îs răzăsoaică din malul Nistrului, de pe lângă Orhei si mă tot întreabă copiii si nepotii: mămucă, unde sunt voievozii nostri ceia vechi? Eu îs o femeie proastă si nu stiu să le spun, iar ‘soveticii’ nu le dau drumu’ încoace peste Prut si nici nu le dau voie să învete la scoală lucruri de-ieste vechi. Ei cât mai degrabă rusăsti să-i învete.” Hotărâtă să poată lămuri pe cei tineri a cerut „Sovetului” din sat să-i dea permisiunea să-si vadă o rudă foarte bolnavă din Iasi si după multe respingeri exasperat „unu’ mai mare a strigat: ‘Dati-i bre drumul să se ducă dincolo că asta-i nebună si nu ne mai mântuim de dânsa’ „.
A iubit si Transilvania pe care, în afară de cercetările întreprinse, a străbătut-o cu bicicleta 10 ani în timpul concediilor locuind doar la tăranii de pe acele meleaguri, din Hunedoara în Muntii Apuseni si până în Maramures.
A hotărât să stea în Bucuresti numai pentru că documentarea necesară unui istoric era mai lesne de obtinut decât în provincie, dar nu s-a simtit om de-al locului.
– Amintiti-ne vă rog ce cărti au văzut lumina tiparului în cursul vietii profesorului Ullea?

– Cărti a scris doar după ce a iesit la pensie. Arhanghelul de la Ribita (2001), Granitele Moldovei (2009), Încheierea cronologiei picturii moldovenesti secolele XV-XVI cu datarea ansamblurilor de la Părhăuti si Arbure (2012) si brosurile Un unicat în ortodoxie: Piatra de mormânt din biserica Sf. Nicolae Popăuti, 1492 (2002), si Datarea ansamblului de pictură de la Sucevita (2006). Înainte de pensionare a publicat numai articole, aproape exclusiv în revista Institutului de Istoria Artei.

– Om de o vastă cultură, profesorul Ullea a lăsat multe lucrări în manuscris pe care dvs. acum încercati să le puneti în valoare, ce cărti ati reusit până acum să tipăriti si ce lucrări mai sunt în manuscrise si doriti să le tipăriti?
– Simona Ioanovici: Am publicat volumul Ideea Unirii de la Stefan cel Mare prin Movilesti la Cuza Vodă (2014) si este gata de publicare volumul Movilestii si simbolismul picturii Sucevitei. Potrivit intentiilor lui Sorin Ullea, mi-am propus să strâng în volum articolele din reviste privitoare la Cronologia picturii medievale moldovenesti din secolele XV-XVI.
– Vă multumesc pentru acest dialog, care creionează si certifică personalitatea profesorului Sorin Ullea. Vă doresc multă putere în munca dumneavoastră de-a edita ceea ce a rămas în manuscris de la eminentul profesor Sorin Ullea.

(1)Vasile Dascălu, Consolidarea fundatiilor bisericii „Sfintii Voievozi“, Mănăstirea Agapia – o rezolvare complexă a interactiunii constructie – factori de mediu, în „Monumentul – Traditie si viitor. Lucrările Simpozionului National Monumentul – traditie si viitor, editia a IX-a” (Ed. Art Studio, Iasi, 2008); Idem, Criterii si concepte de restaurare si conservarea ansamblului monument istoric „Mănăstirea Agapia”, jud. Neamt, în vol. Lucian-Valeriu Lefter, Aurica Ichim si Sorin Iftimi (coord.), Monumentul – traditie si viitor, Ed. Doxologia, Iasi, 2011.

din vol.: Azi… pentru mâine–Convorbiri, autor Emilia Tutuianu






Emilia Tutuianu    6/1/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian