Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Cărti in lucru: Inaugurarea

Odată cu înfiintarea ciclului al doilea, în satul Crângasi a început si constructia unui nou local de scoală, care să fie adăugat celui vechi aflat la două sute de metri mai la deal.
- Încă trebuia să-l fi avut gata acum, nu să-l începem, s-a exprimat Ristea, un fruntas al satului interesat ca fiul si fiicele sale să-si continue scoala după cele patru clase primare. Deja fiica cea mare o luase spre oras, cea mijlocie urma să treacă în clasa a cincea, iar fiul era în clasa a doua.
- E bine si-acum. Într-un an e gata. Până atunci, una din clase o să folosească clădirea băncii, că tot nu mai trebuie, dacă sediul colectivului a fost stabilit în casa Radei Firoiu.
- Să vedem dacă o rămâne asa. Casa-ceea trebuia să-mi revină mie. Muica Rada îmi făcuse acte pentru ea, i-a surprins Ristea Negreanu.
- Tie? De ce să-ti fi făcut tie când avea urmasi? nu-i venea să creadă lui Alexe.
- Ca s-o întretin la bătrânete, când nu s-o mai putea descurca de una singură, a motivat Ristea.
- Dar uite că acum au altii grija asta si, dacă o fi învinuită de moartea nepotului, o să i-o confiste statul, a insistat Alexe Booveanu, pe cale de a-si recăpăta functia de secretar de partid, pierdută în urma zaverei, când a fost găsit printre vinovatii de esuarea primei încercări de constituire a colectivului în Crângasi. După un timp de gândire, a adăugat: Tu nu ai aflat până acum că n-ai voie cu două case, mai lasă si altuia.
- Este pe numele fetei celei mari, a fost din nou surprinzător Ristea.
A sosit si presedintele sfatului, Olăroiu Stefan, al treilea de când cu zavera. Cu totii s-au ridicat pentru a i se alătura, dar acesta i-a oprit:
- Mai stati, trebuie să-l asteptăm pe tovarăsul instructor de partid Rândasu…
- Dar directorul scolii nu vine?, s-a mirat Ristea.
- Cred că el este deja acolo, fiindcă noi întârziarăm, iar el este punctual, din câte stiu.
A apărut si instructorul de partid; era însotit de contabilul sfatului. S-au deplasat cu totii la fosta moară, acum în curs de demolare. Într-adevăr, directorul scolii, secretarul sfatului si mesterul Radu Călinoiu, devenit recent seful echipei de dulgheri pe comună, asteptau lângă fântâna morii.
- Ia spune, tovarăse presedinte, v-ati gândit, unde amplasăm noul local? a intrat direct în subiect instructorul de partid.
- Chiar aici, unde începe panta asta , fiindcă, oricum, urmează să abatem soseaua pe sub poala dealului.
- Nu ar fi bine putin mai sus? Am evita o posibilă inundatie de la firul văii, a spus cu smerenie bătrânul director de scoală, Pavel Năstăsescu.
- Când ai văzut dumneata să fi ajuns apa până aici? Ti-aduci aminte să fi intrat vreodată în moară? a ripostat presedintele Olăroiu.
- Eu nu, dar bătrânii satului îsi aminteau când au scos apa cu găletile din locasul motorului, iar uiumul s-a dus pe gârlă. N-a fost pagubă mare, că acolo erau fierotine, nu le păsa de apă, pe când mobilierul, arhiva, documentele scolare curente…, a îndrăznit să insiste directorul Năstăsescu.
- Aia era moara boierului, lumea nu-l suferea, pe când scoala este a poporului, va sări tot satul ca s-o apere de ape. Trebuie să mai schimbăm modul de gândire, să mai vedem omul satului si în noua ipostază, aceea de proprietar, tovarăse director! a încercat să se lanseze într-o teorie a sa presedintele, proaspăt absolvent al unei scoli superioare de partid.
- Cum credeti. Eu mai am putin si o să ies la pensie, a dat un pas înapoi Năstăsescu.
- Doamne fereste de o calamitate de-asta! E de ajuns să te calce o dată
în viată si e greu să-ti mai revii si să tii pasul cu ceilalti. Nu ar fi mai bine ca oamenii să nu aibă ocazia a salva scoala? Mă gândesc că poate ar alerga mai întâi la fânetele lor sau ale colectivului, la vite, la grădini sau la ce-ar mai fi de salvat, a intervenit Ristea.
- Lăsati asa cum zise presedintele. Dac-o punem pe pantă, intră ciment mult la fundatie si ne mai putem trezi si cu o alunecare de teren. Tovarăse contabil si tovarăse secretar, luati legătura cu proiectantul si îi comunicati de ce materiale aveti nevoie si pe care le asigurati din surse proprii, astea rezultate din moară, pietrisul, nisipul… Cât mai urgent, ca să putem da drumul lucrării, a hotărât instructorul.
- Nu e nevoie să mai constituim un comitet de cetăteni care să urmărească lucrarea, gestionarea materialelor…? a crezut Năstăsescu că uitaseră.
- Dumneata ai rămas tot ca pe timpuri? Ai vrea un comitet condus de popa sau de dumneata? Păi noi ce suntem aici? Mai trebuia să-l fi avut pe presedintele colectivului si gata. Dar a zis că e de acord cu tot ce hotărâm noi. Vezi că mâine primesti de la brigada lui Fiertu două-trei care. Până mâine seară vor scoate de pe firul văii pietris si-l vor aduce în curtea scolii. De poimâine, începem cernutul, ca să obtinem nisipul. Pentru asta trebuie să te duci din seara asta si să înstiintezi oamenii pe care ti-i dă colectivul, l-a instruit presedintele pe director, după care s-au ridicat si au plecat în grabă, ca să nu-i apuce căldura iute a prânzului de mai.
- Demolarea morii va continua? Văd că astăzi nu a mai venit nimeni, iar cărămida rezultată s-a împutinat; de altfel ca si tigla, s-a plâns directorul.
- Păi, ai grijă că răspunzi! s-a răstit presedintele.
- Matache, paznicul pus de dumneavoastră, ce face? Am auzit că a dat cărămizi pe câte un kil de tuică de si-au făcut oamenii din apropiere vatră de test, a mai îndrăznit directorul.
- Exclus! Tovarăsul Matache este un om serios, partidul pune mare bază în el. Nu face chestii d-astea. Dar eu, oricum, o să stau de vorbă cu el, a promis Olăroiu.
Directorul Năstăsescu si-a însusit punctul de vedere exprimat de autorităti si s-a îngrijorat. „În nădejdea paznicului pus de ei, să vorbesc cu omul de serviciu al scolii, desi e tot omul lor si acesta, să mai aibă el grijă, nu doar ziua cum i s-a cerut; să mai treacă si noaptea ca să vadă ce face celălalt.”
Nu a trecut mult si a ajuns si tehnicianul proiectant al raionului. Avea deja desenul făcut de la altă constructie scolară. Îi mai trebuiau doar câteva date locale ca să-l personalizeze. Când l-a întrebat Călinoiu cu privire la orientarea noului local si cum vor proceda constructiv dacă fundatia venea cu un colt chiar în santul fostei sosele, tehnicianul a ridicat din umeri:
- Asta nu e treaba mea, întrebati inginerul. Eu asa am căzut de acord cu organele comunale, când m-a trimis aici tovarăsul prim-secretar Butusină.
Apoi a privit balastul recoltat si nisipul rezultat din cernerea acestuia si s-a declarat multumit, ca si presedintele si instructorul de partid.
- Eu am impresia că nisipul si mai ales pietrisul ar avea o încărcătură mare de viitură,de humă, a îndrăznit Călinoiu, în timp ce-i arăta ce rămăsese în palmă după ce frecase o mână de nisip luat la întâmplare.
- Dacă organele comunale au zis că au material corespunzător, eu nu pot să mă opun, a declarat malitios tehnicianul.
- Poate că era bine să luati niste probe de laborator, a îndrăznit si directorul.
- N-ar fi rău, dar se supără sefii dumneavoastră. Ei vor să scoată constructia la un cost scăzut; asa s-au angajat în fata partidului, numai asa a fost aprobată.
Au tăcut cu totii, fiindcă au înteles că nu mai era nimic de obiectat. Tehnicianul si-a sporit atentia si a cerut liniste, cu mâna dusă pâlnie la ureche.
- La dumneavoastră în sat cineva construieste ceva. Se aude cioplind. I-auzi! O avea autorizatie?
- De unde să stim noi! s-a mirat directorul.
Nemultumit de răspuns, tehnicianul a controlat în servietă dacă are chitantierul si a plecat grăbit în directia zgomotului.
- Ăsta se duce si-l amendează pe bietul om, că de-alea este bun, s-a exprimat Călinoiu.
La începutul lunii iunie au început lucrările în paralel cu continuarea aprovizionării materiale. Zilnic, 15-20 de salahori, uneori chiar mai multi, oameni scosi de la muncile câmpului, erau folositi la lucrări necalificate ca încărcat-descărcat, curătat si stivuit cărămidă, la săpături, cernut pietris sau nisip, la cărat apă, preparat si turnat beton s.a. Seara, omul de serviciu al scolii, cu acceptul autoritătilor, aducea tuică cu o găleată de la distileria sătească, de la cazane cum le numeau sătenii, aflate acum în administrarea gospodăriei colective. La sfârsitul zilei de muncă, timp de peste o oră, toti îsi ostoiau oboseala în jurul acesteia.
A fost turnată fundatia, apoi cărămida a fost stivuită sub formă de „picioare” în incinta acesteia, la intersectia zidurilor ce urmau a fi înăltate. Nisipul, rezultat din trecerea pietrisului prin site, astepta alături de acesta, ambele în cantităti corespunzătoare, nu departe de „vatra” unde era preparat betonul, apoi mortarul.
Lucrările au încetat pentru 10-15 zile, pentru a da posibilitate betonului turnat în cofraje să se întărească de ajuns înainte de a trebui să suporte greutatea zidăriei.
Până în Sf. Ilie însă, pe la apusul soarelui unei zile, a venit o ploaie puternică, însotită de vijelie si grindină. Balta, cum numeau sătenii cursul temporar de apă de pe firul văii, s-a umflat si a dat peste maluri. Nisipul care nu fusese spulberat de vijelie a fost cărat de apă, ca si o bună parte a pietrisului, acum răspândit prin iarbă.
A doua zi, seful mesterilor, Călinoiu, si directorul Năstăsescu s-au întâlnit la fata locului.
- Dezastru! a apreciat directorul.
- Trebuie adus alt pietris, scos alt nisip, si asta numai după ce seacă balta, iar cărămida trebuie să se usuce bine înainte de a o zidi. Asta durează. Dar, oricum, e timpul prasilei, al secerisului, salahori nu prea aveam, mai sunt si pe la noi pe-acasă treburi destule… Asa că, după Stămărie mai reluăm lucrarea, a apreciat Călinoiu situatia. Până atunci, măcar să turnăm scările cu pietrisul rămas si cimentul pe care-l mai avem, ca să nu fie compromis cu plointea asta.
- Cimentul este-n magazie, nu ajunge apa la el, era sigur directorul.
- Asa este, dar trage umezeala din aer, magazia nu este ermetică, e din scânduri. Dacă mergem acum la el, vom constata că sacii deja s-au umezit, si, dacă-i lăsăm asa, în două-trei săptămâni, continutul se sturăste, îl găsesti bulgări.
- Bine că nu l-am adus pe tot, în cazul acesta, a oftat directorul.
- Sau bine că am reusit să turnăm fundatia, s-a bucurat si mesterul.
Pe la începutul lunii august, a ajuns pe santier o masină de teren, un Gaz, din care au coborât trei tovarăsi. Au fost luati în primire de câinele paznicului, pe care l-a potolit chiar stăpâna lui aflată în trecere spre casă, purtând pe cap o legătură de coceni verzi si pe umăr un sac cu frunze de floarea soarelui. Tot ea le-a indicat unde se afla omul de serviciu al scolii, care putea fi văzut pe lotul personal din prelungirea curtii sale. Acesta observase masina, dar nu s-a grăbit să-i întâmpine. A fost trimis soferul spre el ca să-l grăbească:
- Hai, mai repede! Suntem de la raion si facem un studiu cu privire la stadiul de pregătire a deschiderii noului an scolar, i-a zis soferul, crezând că-l impresionează.
Păsat nu s-a sinchisit. Si-a continuat drumul în ritmul său.
- Eu vă cunosc pe dumneavoastră, tovarăse Butusină. Sunteti instructorul de partid al ceceului, a încercat el să se mândrească.
- Aia a fost cândva. Acum m-a trimis partidul mai aproape de mase, ca să desfăsor îndrumarea si conducerea procesului de construire a socialismului în mod direct, s-a simtit flatat primul secretar raional.
- Dumneata vezi de treaba dumitale, răspunde doar la întrebări, nu bate câmpii. Noi am venit aici ca să ne documentăm despre stadiul lucrărilor, a intervenit seful sectiei de învătământ, dar văd că…
- Stiu, tovarăse, stiu. Pe vremea când dumnealui era la ceceu, eu eram presedinte de sfat aici, la noi. Dar zavera care s-a stârnit din cauza chiaburilor cu ocazia inaugurării ne-a dat îndărăt pe-amândoi.
- Dar iată că aici nu se lucrează cam de mult; uite cum a crescut iarba peste mortarul acela, si-a intrat în rol primul secretar raional.
- Cum să se lucreze dacă a venit apa peste noi si a măturat nisipul, pietrisul… Acum trebuie să asteptăm să se tragă apa de pe baltă ca să scoatem alt balast, pe urmă să-l cernem ca să avem si nisip…; cărămida s-a mai zvântat.
- Directorul unde este? a întrebat primul secretar al raionului.
- Cred că acasă. Veni cu camionul plin, descărcarăm bilele astea si plecarăm amândoi odată. Nici nu stiu de-o fi ajuns, că el stă mai departe.
- Du-te si adu-l încoace! Să vină repede!
Păsat a si plecat. Oaspetii s-au asezat pe stiva de bile si au început să discute:
- Ce s-o fi întâmplat de nu era nimeni la sfat, în afară de secretarul Matei!? se întreba seful sectiei de învătământ.
- Si îl mai am si pe secretarul doi aci, pe Vătuiu. Eu credeam că ne întâmpină, dar ia uite… S-ar putea să se fi oprit în altă comună. Dar mâine o să aflu tot. I-am trasat sarcină presedintelui, prin secretar, ca mâine, la prima oră, să-l găsesc în fata biroului. Dacă n-a fost instructorul aici, ăstia si-au făcut de cap, bănuia primul secretar.
- Credeti că numai presedintele?
- În fond, îi priveste, dar să meargă treaba. Or, ia uite, la ora asta ei să nu fie la sfat, santierul stă pe loc…, s-a supărat mai tare primul secretar.
A venit si directorul. S-a apropiat smerit si tras la fată, păsind cu teamă. Desi un excelent dascăl, era unul din proscrisii regimului, fiindcă fusese cândva anchetat ca legionar. Nu s-a găsit nimic la adresa lui, dar a rămas ca unul din persecutatii autoritătilor locale. Munca pe tărâmul scolii, mai ales pentru înfiintarea ciclului al doilea, nu l-a reabilitat.
- Pe unde umbli, tovarăse director, si lucrarea stă si asteaptă în van? l-a luat la întrebări Butusină.
- Abia am venit cu camionul cu materiale si nici nu ajunsesem bine acasă când…
- Ce materiale?
- Astea, pe care sunteti asezati. Dar vă invit în scoală, de ce să stati asa de incomod.
- Lasă aia! De ce nu se lucrează?
- Fiindcă nu mai avem pietris, nisip… S-a dus pe gârlă. Iar cărămida abia s-a zvântat oleacă.
- Si ce faceti, asteptati să se rezolve de la sine? Nu ati luat nicio măsură?
- Trebuie să sece gârla ca să scoatem alt balast, să-l cernem, apoi să se usuce cărămida… În câteva zile, când se va limpezi cerul, ne apucăm de treabă din nou.
- Dar nu puteati să fi făcut o scurgere ca să se ducă apa mai repede ori să fi scos balastul pe mal ca să se usuce, să fi împrăstiat cărămida… V-ati multumit să stati asa… Sau poate v-ati rugat la Dumnezeu să facă treaba în locul vostru.
- Tovarăse prim, noi nu am stat degeaba. Uite că am asigurat materialele necesare astfel ca atunci când va fi reluată lucrarea să le avem gata. Apoi, ne-am gândit că e campania agricolă si să n-o deranjăm cu cei 15-20 de oameni, uneori mai multi, pe care îi scoteam de la muncile agricole.
- Nu mă interesează cum procedati, dar peste trei zile să-mi raportati că lucrarea e în plină desfăsurare! Altfel, cum întâmpinati voi sărbătoarea natională, măreata zi de 23 August? Toti oamenii muncii se mobilizează, se ajută reciproc, caută si găsesc solutii constructive pentru depăsirea planului, iar voi, aici, asteptati mila Domnului. Sau cumva vreti să sabotati marea sărbătoare închinată victoriei armatei române alături de cea sovietică împotriva hitlerismului?! s-a avântat în discursul său mobilizator Butusină, a cărui fată se crispase sub sprâncenele-i stufoase ce i se lăsaseră peste privirea fără vreo tintă.
Bătrânul director Năstăsescu a rămas fără replică. S-a schimbat la fată si simtea că nu-l mai tin picioarele. S-a oprit la Călinoiu acasă si i s-a plâns de situatia creată. Acesta l-a ascultat cu respect si, strângând din dinti, l-a oprit:
- Nu te mai amărî, domne-nvătător! Mâine mă duc eu si vorbesc cu presedintele si instructorul de partid. Nici ei nu doresc să le încurcăm campania agricolă. Bratele de muncă deja s-au împutinat, dacă au plecat atâtia în Valea Jiului, la furnale, la Motru, altii preferă să lucreze în Banat, la Gătaina, unde ies mai bine la plata muncii.

* *

A doua zi, Radu Călinoiu s-a prezentat la sfat de dimineată, înainte de începerea programului, ca să fie sigur că îi găseste pe sefi. Nu se afla acolo decât Mâtu Pavel, om de serviciu si referent. I-a spus acestuia motivul vizitei sale si a primit invitatia de a astepta pe banca de lângă intrare. Apoi i s-a alăturat si Pavel Mâtu si au început discutia:
- As vrea să văd ce zic cei de-aici, că prea era supărat tovarăsu’ prim. Poate si pentru că aici nu a găsit pe nimeni, în afară de secretarul sfatului.
- Ba eram si eu, da’ secretaru’ mi-a făcut semn ca să plec si a vorbit numai el, nu a vrut să rămână în afara evenimentului Mâtu.
- Si ce le-o fi spus?
- Cred că tovarăsu’ prim a prins de veste că secretaru’ nu i-o spune pe-a dreaptă si de-aia s-a cătrănit asa.
- Adică ce-ar fi trebuit să-i fi spus?
- Eu îti zic, dar să rămână între noi.
- Tu stii că eu nu umblu cu vorba de colo-colo.
- Presedintele, instructoru’ de partid, secretaru’ Cornutu de-aici, de la noi, secretaru’ Vătuiu de la raion, contabilu’ sfatului, secretaru’ Matei, dar el a venit de-aseară încoace, au fost chemati de seful ocolului silvic la un …pui de vânătoare, urmat de un mare chef, până dimineata, s-a destăinuit Mâtu, înciudat că nu participase si el.
- Dacă afla tovarăsul prim, îi belea pe toti, era convins Călinoiu.
- Oricum, peste ei s-ar fi dus, era convins Mâtu.
Căldura care a urmat a permis reluarea lucrărilor, dar de o amploare mult mai mică. Abia pe timpul toamnei munca s-a intensificat si până în noiembrie a fost înăltată zidăria si turnat planseul, iar în noiembrie, vremea i-a favorizat si au reusit să-i pună „căciula”, după cum se bucura Radu Călinoiu.
- Numai bine, pe timpul nefavorabil, vom putea lucra în interior, ca să ne tinem de cuvânt cu inaugurarea, s-a bucurat si presedintele sfatului.
- Îhî! Să vină el si să lucreze pe timpu-ăla. După Dragobete mai dăm pe-aici, a replicat Radu Călinoiu după plecarea lui Olăroiu, când i-a transmis directorul.
Într-adevăr, fiind o primăvară ploioasă, abia pe la sfârsitul lunii aprilie au fost reluate lucrările. Călinoiu motivase tot timpul că noptile sunt reci, cu înghet, si mortarul lor se va sfărâma după uscare. Ar urma refacerea tencuielilor la alte costuri.
Pe timpul verii s-a lucrat însă intens si presedintele sfatului a fost adesea prezent pe santier.
- Dacă nu am reusit să facem inaugurarea în iunie, cum era planificat, măcar de începutul noului an scolar să fim gata si copiii să înceapă în local nou, să nu se mai chinuiască prin odăile alea strâmte ale băncii. Mai ales că ne vor veni câteva cadre noi.
Timp de o săptămână, pe santier nu a mai ajuns nimeni dintre autoritătile comunale. Colectivul a încetat a mai trimite salahori si găleata cu tuică nu a mai ajuns. Doar directorul se agita, dar, după o discutie de la sfârsitul unei zile cu Radu Călinoiu si Păsat, s-a linistit si el.
- Domne-nvătător, nu te mai zbate ca pestele pe uscat! Dumneata nu ai auzit? i-a zis Radu, în timp ce Păsat râdea discret.
- Ce să aud?
- Este anchetă mare la colectiv, la cazane… De noi le mai arde lor acum, când nu le mai dă fundu’ de călcâie? s-a exprimat Călinoiu râzând.
- Nu stiu, Radule, nu stiu, deh! N-am auzit nimic. Te pomenesti că Tudor o să iasă lipsă cu tuica de-a venit la noi? s-a îngrijorat bătrânul Năstăsescu.
- Nuuu! Aia a intrat la scăzământ ca si zilele de muncă cu care au fost pontati salahorii. I-a socotit câte opt litri la fiecare din cele 86 de găleti, desi, stiti bine, mai de fiecare dată nu erau nici cinci kile. Dar, pe lângă asta, crezând că nu se bagă de seamă, Tudor o mai fi vândut ori si-a săturat neamurile, că a iesit lipsă cu 2200 de litri. Iar cu zilele de muncă, au prins momentul si au mai trecut si la mândrele si neamurile lor; cică ar fi fost aici la noi, la mortare. Or, noi stim…
- Eu am notat nominal pe toti care au fost la munci; nu stiu dacă mi-o fi scăpat vreo zi, i-a surprins directorul.
- Poate te cheamă, domne învătător, s-a gândit Radu.
- E posibil să se petreacă toate astea!? E cantitate mare! Prea s-a lăcomit Tudor! nu-i venea să creadă directorului.
- Cică i-ar fi zis revizorul: „Cum ai făcut, măi băiete? Moara, cazanul, aria, magazia colectivului au asa gestiune că poti trăi în belsug si liniste, tu si întreg neamu’ tău, fără să se bage de seamă. Tu ce-ai făcut de-ai ajuns aici? Să nu-mi spui că ai dat la salahorii de la scoală, fiindcă pentru asta am scăzut 860 de litri, desi n-am crezut că au băut ăia atâta tuică, dar te auzisem că ai mai dat la sediul colectivului si p-aia nu puteam să ti-o scad altfel; oi mai fi băut si tu… Dar până la 2200 de litri e cale lungă”.„ Da, tovarăse revizor, – i-a zis Tudor – dar aici ati socotit doar vreo 170 de litri. Or, la sediu, s-a dus tuică multă, mai ales când veneau controale de la raion sau în preajma sărbătorilor, când era trimisă pe la sefi, cu câte un miel, vreo pasăre-două, vreun purcel… sau mai stiu eu! Mi-au scos tuică cu vadra, nu cu litrul, cum ziceti dumneavoastră”, a reprodus Radu, ajutat pe alocuri de Păsat.
- Eu nu as fi crezut asa ceva , s-a mirat din nou Năstăsescu. Cum să iei ce nu-ti apartine decât furând?
- Vezi că există o cale? Poate că de-aia presedintele colectivului si contabilul sunt anchetati si pentru altele: ar fi vândut zeci de metri cubi de lemne, câteva tone de cereale, struguri si câte altele.
- Nu mai spune, că nici nu vreau să aud si să stiu de asa ceva! Parcă mi-e greu să mai dau ochi cu cei pe car i-am lămurit să intre-n colectiv. Ce-or zice bietii oameni? „Dascăle, ne-ai mintit. Ce ne-ai spus, si ce e acum! Ce-ai promis si ce-a iesit?!”, a rămas pe gânduri directorul.
- Dumneata nu te sfii! Nu ai nicio vină! Nici ăsta - si a arătat spre Păsat – nu păteste nimic din partea oamenilor si nici a celor de controlează. Lumea noastră stia de-atunci ce-i asteaptă, dar nu vă contraziceau din respect. Iar revizorul doar l-a chemat ca să stie câtă tuică a luat cu găleata, a încercat Radu să-l linistească.
- Si tu ai stiut, Ioane?
- Ia? Păi ce crezi dumneata? Am tinut socoteala pe zăbrelele casei: Cum ajungeam acasă, trăgeam o linie. Când am auzit de anchetă, am dat fuga la zăbrele si am numărat liniile. Optzeci si sase de găleti. Am numărat de două ori. Numai că, de multe ori, găleata era mai goală, poate cu doar trei kile. Rareori, doar când am avut peste treizeci de salahori, mi-a dat Tudor opt litri, si asta după multe rugăminti.
De constructia scolii nu si-a mai adus nimeni aminte. Cei de la sfat – după vorba lui Păsat – stăteau toti pititi ca să nu fie luati la întrebări, iar instructorul de partid nu a mai fost văzut decât foarte rar.
Încordarea aceasta a durat până aproape de Sfântul Nicolae. Atunci a venit secretarul raional Vătuiu, l-a luat cu el si pe instructorul de partid, au făcut o sedintă cu toti cei răspunzători si anchetati; acestia si-au luat angajamentul că nu se va mai întâmpla si au scăpat. Doar contabilul colectivului, provenit din vechile cadre, a căzut tap ispăsitor. Cică nu a cunoscut vigilenta pe care i-o cerea partidul, nu a stiut cum se acordă ajutorul tovărăsesc, pe care l-a „confundat cu cocolosirea faptelor nesăbuite ale unor tovarăsi, de altfel oameni cinstiti” si asa s-a ajuns la o situatie nedorită.

* * *

Din primăvara următoare, lucrările la localul scolii au fost reluate cu elan. Au încetat însă în luna iunie. Trebuiau aduse tocăria cu cercevelele si usile, vopseaua pentru tâmplărie si brâuri, mobilierul, sobele, iar o parte a acestora nu se găseau în comertul socialist. Abia la sfârsitul lui septembrie au fost aduse toate.
În luna octombrie, în timp ce mesterii lucrau la sobe si înfundarea stresinilor, personalul scolii, învătători si profesori, unii ajutati de prieteni sau rude din sat, au vopsit usile, cercevelele, tocăria, lamperiile, apoi, antrenând elevi, au făcut curătenie atât în interior cât si în exteriorul scolii, au trasat rondurile de flori, au săpat si au pus flori care se mai pretau atunci a fi sădite.
În fruntea acestora, s-a distins, prin spiritul mobilizator si organizatoric, noul profesor de limba si literatura română, Ghenadie Grozavu, care se recomanda Giany, în timp ce sătenii aveau să-l numească Giany sau Giny poetul. Se lăuda că lucrase la „Gazeta Literară”, dar boala de ochi pe care o contractase i-a adus o pensionare prematură si ochelari grei, cu lentile groase. Îi plăcea să declame, în special din Eminescu, cu predilectie Luceafărul.
Când s-a prezentat la scoală, după ce a spus că este venit din Capitală, a stârnit admiratia colegilor de cancelarie. Întrebat de către o colegă cum de a acceptat să vină la această scoală, atât de departe de Bucuresti, într-un sat cufundat între dealuri, în care nu e nimic de luat în seamă si „unde nu se întâmplă nimic”, el a răspuns cu versurile: Nu e nimic, si totusi e/ O sete care-l soarbe./ E un adânc asemene/ Iubirii celei oarbe!, strofă care, în scurt timp, avea să apară pe toti peretii, ca si lozincile despre partid si republică.
Când a intrat prima dată într-o clasă de elevi, a saptea, a trântit catalogul pe catedră, s-a postat în fata clasei si, în loc să se recomande, a început: Sunt măr de lângă drum si fără gard/ La mine-n ramuri poame rosii ard./ Elevule, să iei fără sfială,/ Că n-ai să dai la nimeni socoteală!
Mai întâi, elevii au râs, apoi au devenit foarte curiosi, mai ales cu privire la ochelari. Una din fetele din ultima bancă, cea mai înaltă si, probabil, cea mai învârstă, a rămas ca hipnotizată, cu ochii asupra lui.
- Am venit aici din Capitală din dorinta de a fi mai aproape de rădăcina cugetului românesc pur, pe care la rându-mi să-l îmbrac în vesminte alese si să-l pun alături de versurile pe care le-ati auzit. Astfel, vom scoate aceste meleaguri la lumină, dar la lumina si strălucirea pe care ne-o dă socialismul glorios. În ziua de astăzi, putem face acest lucru minunat, fiindcă partidul ne-a creat toate conditiile. Astăzi – poate ati auzit – tărănimea muncitoare, care a păsit cu încredere pe calea arătată de partid, munceste cu râvnă în agricultura socialistă, ca si clasa muncitoare în fabrici si uzine, construind laolaltă cu succes socialismul pe meleagurile străbune. Nu credeti că noi trebuie să dăm strălucire acestor eforturi ale poporului nostru?
- Ba daaa! au răspuns elevii.
Când a observat că acestia deveniseră neatenti, a intervenit cu întrebarea:
- Printre voi este cineva care a îndrăgit poezia sau poate chiar face poezii? Dacă există, să-mi spună si vom lucra împreună!
S-a ridicat, sfioasă, fata cea înaltă din ultima bancă:
- Mie îmi place poezia, iar mama a făcut si mai face si acum, câteodată, poezii.
- Cum te numesti?
- Tudor Silvia…
- Bravo! Eu am să-ti spun Sara, iar mai târziu vei afla si motivul, si cine a fost ea. Dar mama ta scrie poeziile pe ceva?
- Eu i le-am scris.
- Mai bine! Să-mi arăti si mie caietul! Presupun că ai un caiet, nu?
De atunci, cei doi, Giany si Sara, cum a început să fie numită Silvia Tudor chiar si în familie, erau văzuti mereu împreună, încât lumea începuse a cleveti.
Acum, la două luni, Sara a fost principalul colaborator al profesorului în pregătirea serbării ocazionate de inaugurarea noului local de scoală.
Momentul mult asteptat a avut loc la scoala veche, într-o zi fără ploaie, dar mohorâtă, din prima decadă a lunii noiembrie. Abia spre seară cerul s-a mai luminat, Soarele scăpătând în geană. Programul, stabilit sub directa îndrumare a instructorului de partid, a ocupat toată ziua.
Dimineata, pe la ora zece, s-a desfăsurat serbarea prezentată de elevii scolii sub directa îndrumare a noului profesor, Ghenadie Grozavu. În preambulul acesteia, în fata unei numeroase asistente, au avut loc scurte cuvântări ale instructorului de partid si ale presedintelui de sfat, apoi a celui de colectiv. Programul artistic al elevilor s-a dovedit foarte atractiv cu cântece si jocuri populare, coruri, intercalate cu recitări, apoi brigada artistică, devenită la modă în epocă, intitulată „Ne-am mutat în casă nouă”, cu multumiri adresate partidului pentru viata plină de voie bună a sătenilor si a fiilor acestora.
Sara Tudor a fost prezentatoarea programului, călăuzită din umbră de „Giani poetul”, a recitat „Prin zăbrele” de A. Toma si a interpretat rolul principal în brigadă. Pentru toate acestea, a fost lăudată si felicitată de profesor, apoi, amândoi de instructorul de partid si chiar de secretarul raional Vătuiu, sosit în timpul derulării programului.

* * * *

După serbare, programul a continuat până la lăsarea întunericului cu o horă tărănească în fata localului vechi, în timp ce autoritătile s-au retras pentru „vizitarea” îndeaproape a localului nou, care făcuse obiectul inaugurării.
Din interiorul unei săli de clasă au observat, dincolo de rondurile din fata scolii, un foc cu mai multe persoane în jur.
- Ce se întâmplă acolo, tovarăse director? a fost curios Vătuiu.
- Echipa de mesteri face inaugurarea în felul lor. Au cumpărat o oaie si o vor frige pe cărbunii de-i pregătesc acum. Vinul si tuica sunt puse la rece. Mai au si alte preparate specifice, dar friptura de oaie e baza. Ei asa procedează la terminarea fiecărei lucrări.
- Păi o bucată din aia, cu alta de azimă la test si un zaibăr bun sunt de ajuns, nici nu-ti mai trebuie altceva, cât ar fi de bun! i-a lăsat gura apă lui Vătuiu. Hai să mergem la ei, or avea nevoie de… ajutor. Câte de-astea n-am făcut eu!
Aprobat si apoi urmat de instructorul de partid, presedinte si ceilalti, Vătuiu a luat directia vetrei de foc.
Nu au mai vizitat restul localului. Au iesit pe scara din spate, rezervată elevilor, si s-au oprit lângă foc. Lucrătorii au încetat operatiunea începută, s-au ridicat si au salutat cuviincios oficialitătile prezentate de director.
- Bun lucru la dumneavoastră! a urat Vătuiu ca formă de salut.
- Multumim! În curând e gata si o să serviti si dumneavoastră, dacă rămâneti cu noi. Vinul e pregătit, iar femeile mai pregătesc si alte bunătăti, s-a mândrit Călinoiu, seful echipei de dulgheri.
- Chiar sunt dorit; nu am mai mâncat de mult timp oaie pe cărbuni, alte bunătăti nu-mi trebuie, a fost încântat Vătuiu.
- E o noatină, a rămas stearpă, ar fi mâncat nutretul degeaba toată iarna,
i-a lămurit mesterul Călinoiu.
- Dar cu crucea aia ce este deasupra fântânii, a observat Vătuiu.
- Este pentru sufletul nostru si al străbunilor nostri, ca si fântâna pe care am făcut-o.
- Si este a scolii? a mai întrebat secretarul adjunct.
- Da, este dată în folosintă odată cu localul. Va folosi nu doar celor din scoală, dar si celor care vor lucra pe dealul de dincolo de sosea, care, până acum, luau apă din mijlocul satului. De dimineată o sfintirăm, lucru separat de ce făcurăti dumneavoastră.
- Dati-o jos imediat! În incinta scolii nu poate exista asa ceva. Ce vor crede copiii satului? Că Dumnezeu, nu partidul, le-a dat scoală si le-a trimis profesori?
- Nu are nicio legătură cu ce spuneti dumneavoastră, doar cu pomenirea noastră când nu vom mai fi pe pământ, s-a muiat elanul lui Călinoiu.
Nici angajamentul instructorului, apoi al directorului, că a doua zi va fi înlocuită cu altceva pentru a nu rămâne locul gol, eventual, dacă dânsul e de acord, cu secera si ciocanul. Nu mai vorbim de insistentele lui Călinoiu si ale tovarăsilor săi. Nu au dat rezultate însă.
- Nu se poate! În curtea scolii nu poate exista asa ceva. Ori o dati jos, ori eu plec de aici si se va lăsa cu sanctiuni si chiar destituiri. Nu mai stau nici cinci minute în asemenea scoală.
De data asta au înteles că trebuie să-i facă voia lui Vătuiu si au trecut cu insistentele asupra lui Călinoiu.
- Tovarăse Călinoiu, hai tovarăse, că nu e mare lucru! Uite că, pentru o nimica toată, îl supărarăm pe tovarăsul secretar raional! a insistat instructorul.
- Îl priveste! s-a supărat si Călinoiu.
- Hai, măi Radule! Te rog eu mult! i-a zis si directorul scolii făcându-i semn cu ochiul.
- Eu nu o dau jos! Trebuie să întelegeti asta! Faceti ce vreti!, după care a aruncat ce avea în mână si a plecat supărat.
- Tovarăse Călinoiu, stai tovarăse, nici asa! Dumneata ai mare contributie la realizarea acestui local, cum o să pleci?, a mai strigat după el instructorul.
Radu Călinoiu a mai murmurat ceva neînteles de ei, dar si-a văzut de drum. Văzând că nu se întoarce, ceilalti mesteri l-au urmat.
- Tovarăse Păsat, du-te si adu-l pe Dinu Marinache ca să dea crucea asta jos! a dispus instructorul Rndasu.

* * * * *

Desfăsurarea programului a continuat, la scoala veche cu hora sătească, la cea nouă cu ospătul autoritătilor. Pe mesele noi ale laboratorului se aflau castroane de portelan cu diferite mâncăruri preparate sub supravegherea contabilei colectivului, Aneta Catrinescu, care o chemase în ajutor, ca pricepută, pe sotia lui Prunaru. Avuseseră la dispozitie pui, rate, gâscă, purcel si, adăugată în ultimul timp, friptură de oaie, apreciată în mod deosebit de Vătuiu. Vinul cel nou, în diferite variante, încă nestabilizat din fermentatie, le-a dezlegat limbile.
Vătuiu vorbea mai tare decât toti si avea pretentia ca, atunci când vorbeste, să fie ascultat cu sfintenie. Din când în când îsi întrerupea discursul si i se adresa lui Tudor care avea grija băuturilor. A încercat toate vinurile ca să aleagă unul bun, dar a constatat că nu mai întelege nimic si a apelat din nou la Tudor:
- Tudore, acum să spui tu care vin e mai bun, că eu nu mai pricep nimic!
- Gata, tovarăse secretar! a fost prompt Tudor. A mai gustat din ultimele sosite, a plescăit si s-a decis: Eu consider că tot primul este cel mai bun; de fapt, l-am adus special pentru dumneavoastră. Stiu că vă place tămâioasa.
Spre seară, tinerii de la scoala veche au vrut să intre înăuntru pentru a continua cu dans, la lumina lămpilor. Dinu Marinacche, cu încă un tânăr care se tinea după el, l-a căutat pe Păsat, omul de serviciu, pentru a lua cheile. Acesta l-a trimis la Giani, poetul, la care rămăseseră de la sfârsitul serbării. L-a căutat, dar nu l-a găsit. Au ajuns la verii ei.
- Este la bairamul sefilor împreună cu Sara. Eu îi văzui mai devreme când coborau într-acolo, a spus Gelu, unul din verii care, probabil, avea misiune s-o urmărească, pentru a nu le face neamul de rusine.
- Acolo trebuie să fie amândoi, a confirmat Costinel, alt verisor.
- Da, da! Si eu îi văzui când o luară la vale, a confirmat un pierde-vară, Matache, dar atent la astfel de miscări.
Dinu Marinache a plecat spre localul nou. Ajuns acolo, tocmai l-a zărit pe Tudor, pe scara scolii, unde se sfătuia cu directorul, aflat mai spre interior.
- Nea Tudore, noi vrem să continuăm cu un bal în sala mare a scolii, dar nu avem cheile.
- Dar aprobare aveti? l-a întrebat Tudor.
- Ne zise presedintele colectivului că putem să-l facem pe răspunderea lui. Dar nu găsim cheile. Cică ar fi la Giani, poetul, de când se termină serbarea. Cere-i-le mata, ca să nu mai intru eu pe-aci!
- Dar profesorul Grozavu nu este aici, a răspuns, de data asta, directorul scolii, care se apropiase.
- Mai multi spuseră că îl văzură împreună cu Sara când coborau încoace, a spus nedumerit Dinu Marinache.
- Aici nu ajunseră, a rosit Tudor.
Marinache a plecat înapoi mai posomorât ca la început: „O să zică al Cârciumăresei că nu sunt în stare de nimic!”
I-au iesit în cale tocmai cei doi verisori, Gelu si Costinel, îngrijorati că o pierduseră din ochi pe Sara. La aflarea stirii că nu a fost găsită, s-au privit reciproc, l-au lăsat pe Dinu să plece si s-au sfătuit:
- Să stii că ăstia doar se prefăcură că ar fi mers la scoala de jos si o luară în altă parte. Dacă poetul îsi bate joc de Sara, să stii că eu bag cutitu-n el!, s-a înfuriat Costinel, tot învârtindu-se agitat în jurul lui Gelu.
- Nu cred asta, dar chiar de-ar fi asa, să nu faci prostia asta! a încercat să-l domolească Gelu, proaspăt eliberat din armată.
- Hai să-i căutăm! a tresărit Costinel.
- Unde?
- Întâi la gazda lui, dup-aia la ea acasă, că nea Tudor si tusa Mitrana sunt la bairam.
Au plecat înfuriati, trecând pe lângă multimea strânsă în jurul lui Păsat, care protesta din toate puterile:
- De unde să vă dau eu chei, dacă n-am! Voi nu întelegeti? Rămaseră la poet, care zise că are înăuntru lucruri de le folosi la serbare…
Costinel si Gelu s-au oprit la poarta lui Prunaru, gazda lui Ghenadie Grozavu. Se întunecase. Prin curtile sătenilor si pe sosea încetaseră miscările. La bucătăria lui Prunaru, unde acesta si sotia locuiau de la un timp, au văzut lumină. Însă nu au observat nimic la fereastra unde stiau că locuieste profesorul. Erau postati cam departe.
- Nu sunt aici, e întuneric la el si nu se simte nicio miscare. Hai să mergem la ea acasă! a fost de părere Costinel.
- Nu, mai bine facem altceva. Ocolim si venim în spatele casei, sărim gardul si ne ducem sub fereastră, unde o să ascultăm. Vezi tu, este întunecată fereastra lui, dar parcă e altfel, o negură… mai subtire decât la celelalte as zice, observase Gelu. Dacă nu auzim nimic, plecăm. Până atunci, nea Prunaru se culcă. Câinele, dacă o avea, văd că nu zice nimic.
Ajunsi sub fereastra camerei lui Grozavu, mai întâi li s-a părut o rază de lumină înăuntru, apoi s-au pitit de o parte si alta si au rămas în liniste pentru a astepta confirmarea. Nu a trecut mult timp si au auzit soapte.
- Aici sunt! a tresărit Gelu.
- Hai peste ei! s-a înfuriat Costinel.
- Stai să cumpănim situatia! l-a oprit Gelu. Precis au usile încuiate, gazda locuieste dincolo si are altă intrare. Cred că habar n-are că ei sunt aci, îi stie la scoală, unde îl văzui si pe nea Prunaru până la un timp.
- Si, dacă o fi usa încuiată, ce facem? nu stia Costinel.
- O spargem. Trebuie să fie slabă, că e de-aia cu geamuri multe. Dintr-o lovitură cu soldul, sare din toate încheieturile, a devenit înrăit si Gelu.
Au încercat prima usă. Era descuiată. Se intra într-un hol, de unde se trecea într-o sală lungă, unde se deschidea si usa bănuită a fi la camera profesorului. Au ascultat si au primit confirmarea în urma unor soapte. Au încercat clanta. Usa era încuiată. Gelu a dat cu soldul si s-a deschis la perete.
În semiobscuritatea dată de lampa dată mică si asezată jos, într-un colt al camerei, au zărit două figuri speriate ce au apărut de pe aceeasi pernă si încercau de zor să se ascundă sub acelasi asternut.
Gelu s-a dus în coltul camerei, a ridicat lampa, a pus-o pe masă si a dat-o mare. Atunci au văzut lângă pat, pe dusumea, un caiet, pe care l-a ridicat. Costinel a început cu o mână să rotească pe deasupra capului un retevei, iar cu cealaltă să manevreze un cutit cu lama lucioasă. Gelu nu avea decât un cutit.
- Nu dati! Vă rog să nu dati! a bâiguit Grozavu, care, dintr-o mână de om bolnăvicios si neputincios cum era, devenise parcă mai mic si mai neajutorat, făcându-se ghem cu o pernă în fată pe care o manevra ca pe un scut.
- Nu dau, căci nici nu am în cine lovi. Dar ridicati-vă si faceti ce vă spunem noi, a fost mai blând Gelu.
- Spune ce trebuie să facem…
- Mai întâi vă dati jos din pat! a comandat Gelu, purtând în mână caietul.
Tremurând din toate încheieturile încât el si-a doborât ochelarii, au coborât amândoi încercând să-si învelească trupul cu asternutul. Când Costinel a smuls de pe ei pătura, au văzut că erau în lenjerie intimă.
- Acum mergeti cu noi!
- În halul ăsta? Stati să ne îmbrăcăm, a insistat Grozavu.
- Nu, nu! Mergeti asa cum v-am găsit.
- Afară e rece; măcar pantofii si paltoanele să ni le luăm.
- Bine, dar ai grijă ca în buzunar să fie si cheile de la scoală
- Da, sunt. Dar cu caietul ce faceti? Sunt versuri ale mamei Mitrana…
- Nu avea nicio grijă! Nu se pierde, i-l voi da personal, l-a asigurat Gelu.
Sub amenintarea ciomagului si a cutitului, au fost escortati până la scoala veche. Un grup se afla la poartă, tocmai pleca.
- Mergeti înapoi, că l-am adus pe omul cu cheia, i-a îndemnat Gelu.
S-a făcut liniste. Doar lanternele licăreau printre ei si se auzeau soapte de nedumerire. S-au întors cu totii, pe scară aflându-se altii, în frunte cu Dinu Marinache, care reusise să-i retină pe lăutari.
Au intrat cu totii, primii fiind muzicantii. La lumina lanternelor, ultimii intrati au observat echiparea sumară a Sarei si a lui Grozavu, dar în timp ce încercau să se edifice, au auzit:
- Acum putem pleca? s-a adresat Grozavu lui Gelu.
- Nu. Stati cuminti ca să vă prezentăm publicului.
- Gelule, stai la un loc! Ce vrei să faci? Te crezi mare si tare dacă ai cutit? a îndrăznit Sara.
- Tu să taci! Vorbesti cu taicu-tău, cu nea Tudor, nu cu mine; o să ajungem si la el, nu te grăbi!
I-au împins înăuntru si le-au smuls paltoanele:
- Asa i-am găsit sub asternut, acasă la nea Prunaru, gazda lui, a strigat Gelu.
Multimea a rămas înmărmurită. În timp ce Costinel si Gelu se retrăgeau cu cei doi… prizonieri, în sală a început hazul:
- Ia uitati-vă, fratilor, de ce e în stare poetul nostru trimis de partid ca să ne lumineze! Noi ziceam că, dacă n-ar avea ochelarii, l-ar zbura vântul, si, când colo, uite de ce e în stare! Se încurcă cu o copilă…, s-a mirat unul.
- Făceau poezii, mă, ce stii tu? Nu văzusi caietul?
- Acela era la dadei Mitrana, mă, că si mama ei face poezii când nea Todor este ocupat la cazane. Silvia a semănat cu ea la… talente, după cum se vede treaba.
- Păi ce, alea sunt poezii? Dacă are casa lângă cimitir, tata Mitrana a deschis urechea la babele de vin si îsi varsă durerea la câte un mort sau la tămâiat când se jelesc la morminte… Ea a pus vorbele cap la cap si cică a făcut poezii, auzi!
La scoala nouă, inaugurarea era în toi. Presedintele sfatului îl adusese pe Mitrache Chiorul cu cobza, îl alimentaseră bine, si acesta cânta din tot sufletul cântece haiducesti, de jale, de inimă... albastră, apoi doine, care doar în repertoriul său mai puteau fi găsite.









Ion R. Popa    4/27/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian