Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Din vremuri : Unu mai muncitoresc pe litoralul românesc ...

„Râde iarăsi primăvara
Peste câmpuri, peste plai,
Veselia umple tara
C-a venit Întâi De Mai!
Muncitorii au pornit
Si-ntr-un gând s-au înfrătit!
Si ei azi sărbatoresc
Unu Mai muncitoresc !
La, la, la-la-la… !”

„Unu Mai Muncitoresc”
Versurile Maria Rantes
Muzica: Ciprian Porumbescu

De întâi mai, mai toti bucurestenii se îmbulzesc să plece la mare! După o iarnă lungă si rece cei din capitală, dornici de putin soare, fac acest lucru, de iubire si de drag pentru litoralul românesc, ca un preludiu la minunata perioadă de vară ce va veni, când îsi vor petrece acolo concediile si aventurile. Excursia de două-trei zile la mare, în perioada de repaus oferită de „ziua oamenilor muncii”, se poate asemăna cu acel buchetel de cirese primavăratice, care ne mângâiau dulce cerul gurii, sau care ne împodobeau urechile cu cerceii fantezisti ai copilăriei.

Si eu, ca orice bucurestean care se respecta, făceam tot posibilul, ca de 1 Mai, să dau o fugă la mare. De obicei trăgeam la Mamaia. Îmi aduc aminte de o întâmplare veselă petrecută în această perioadă de timp, la Complexul Sat-Vacantă, situat la intrarea, dinspre Constanta, în faimoasa statiune. Nu stiu dacă mai există si acum, dar în urmă cu ma bine de treizeci si cinci de ani era á la mode pentru cei veniti pe litoral în căutarea unei cazări mai ieftine.

Deci, de 1 Mai, având la dispozitie câteva zile libere, împreuna cu un bun prieten, poreclit Tăticu, ne-am făcut planuri să plecăm la mare. Dar cine nu-l stia Tăticu în Bucuresti? Numele lui adevărat era de fapt Florin Ciorcilă, sportiv de performantă, vice-campion mondial la lupte greco-romane. Toti îi ziceau Tăticu, deoarece avea o statura de urias, depăsind doi metri în înăltime, cu o masă musculară de-l băga în buzunarul de la piept pe Tarzan, alias timisoreanul Johnny Weissmüller, cu care semăna foarte bine, si fată de care, noi restul lumii, păream niste copii, sau pardon, niste pitici. Poate din cauza răspândirii în timp a vedetonimului bulevardier a lui Florin, devenit celebru, multi bucuresteni isi mai întâmpină si azi prietenii cu: „Ce faci tăticu?”. Iar acestia răspund cu: „Bine tăticu!”. Povestea apelativului Tăticu’ am mai disecat-o într-o carte a sa si faimosul dramaturg francez de origine română, George Astalos (Pe muche de suriu, Editura Tritonic, Bucuresti, 2002, pag. 228).

Dar tăticul tăticilor rămâne totusi regretatul Florin Ciorcilă, dispărut dintre noi de tânăr, tătic si rege neîncoronat al saltelelor de lupte greco-romane si a barului de zi „La Chinezu”, local situat pe bulevardul Magheru, în gangul de lângă magazinul Unic, vis á vis de cofetăria Scala. Barul era celebru la sfârsitul anilor ’60 si începutul anilor ’70 deorece era frecventat de elita sportivilor si artistilor boemi.

Deci să revenim la unumaiul nostru! Zis si făcut! Eu si Tăticu facem planuri să plecăm pe litoral! Ambii fiind burlaci, invităm să ne acompanieze două zâne-cadâne, dansatoare la un teatru de revistă, după care, de trăznet cum arătau, întorcea toată lumea capul! Călătoria cu trenul spre Constanta a decurs pe nesimtite. Din gară, ajungem la Mamaia cu troleibuzul, ne dăm jos la barul Melody si începem să căutăm un hotel unde să ne cazăm. După două ore de căutare, nimic! Cazare ioc! Ocupat totul! Unde să dormim? Fetele frumoase, artiste, elegante, finute, si mai ales simandicoase, nu dormeau pe unde-apucă! În dreptul hotelului Perla, dăm nas în nas cu un amic din Bucuresti, si el tot turist de unu mai, care ne vinde o poantă precum că ar mai fi niscaiva locuri libere la satul de vacantă.

O luam ată într-acolo, dar din păcate nu găsim nimic vacant. Stiind că aceasta este o stratagemă a receptionerilor, ca să-i facă pe fraieri să le dea bacsis, bag mâna în buzunar si strecor în palma cerberozaurului o bancnotă de-o sută de lei. Acesta îsi dă cu palma peste frunte, aducâdu-si subit aminte că parcă ar mai fi liberă o casută cu două paturi, jurându-se pe toti sfintii că e ultima. Nouă de fapt ne trebuiau doua casute, deoarece eram două cupluri de două persoane, două fete si doi flăcăi tineri, sănătosi, dorinici de dragoste si aventuri. Fetele le lasăserăm afară, pentru a nu fi văzute de cei de la receptie care, stiindu-i snapani si ciubucari, ne-ar fi putut cere biroul populatiei să se convingă că avem acelasi nume sau chiar certificatele de căsătorie si... neavându-le ne-ar fi costat triplu spaga. Am mai avut noi experiente de genul acesta! Până la urmă neavând succes total, adică obtinând doar o singură căsuta, ne-am înteles cu Tăticu să o împărtim frăteste pe cea disponibilă.

Luăm cheia si plecăm spre „castel”. Căsuta, drăgută, simpatică, curată, dar foarte micută, croită doar pentru două persoane si acelea cu deficiente de greutate! În partea din fata un pridvoras, înăuntru o încăpere cam doi metri pe doi si jumatate. Două paturi înguste cu un culoar între ele. Deasupra paturilor niste polite pentru bagaje, asemănătoare celor din tren.

De cum am intrat, Florin a început să bombăne, fiind nemultumit deoarece la gabaritul său de sportiv bine dezvoltat si plin de muschi, încăpea cu greu în pat. Si apoi mai trebuia să facă loc si fetei. Dar ce să mai comentăm, eram tineri, veseli si optimisti, asa ca nu ne păsa prea tare de cum vom trage pe dreapta. Ne îmbrăcăm la sapte ace si de toartă cu frumoasele dudui, mergem să cinăm la restaurantul unui hotel din apropiere. Dans, antren, băutură si mâncare bună, stăm acolo până la după miezul noptii, când ne întoarcem la „palatul” noastru. Ne băgăm în pat, înghesuindu-ne cum putem, eu cu baletista mea în brate, iar papá Florin, cu a lui pe burtă, deoarece nu încăpeau unul langă altul în pat. Cu chiu cu vai adormim, si peste vreo juma' de oră mă trezesc cu o măciucă-n cap!!! Parcă căzuse un avion peste mine!

Fetele tipau mai tare decât gâstele care au salvat Capitoliul, Tăticu înjura de mama focului si se plângea că are spatele rupt. În fine, mă dezmeticesc putin si îmi dau seama că mă apasă ceva rigid pe umeri, pe piept si pe picioare. Ceva ca o pătură de scânduri. Nu prea grea, dar totusi apăsătoare, ceva care mă tinea imobilizat. Mă strecor cu greu de sub aceea greutate necunoscută mie până atunci, aterizând pe iarba din spatele căsutei! Eram acolo toti patru, fără lipsă la inventar, destul de întregi, fără răni grave, doar cu câteva cucuie si dureri de oase. Mai întâi am crezut cu totii ca a fost un cutremur. Soc total! Casuta noastră era dărâmată morman la pământ!

De fapt ce se întâmplase! Ciorcilă, lunganul, ne dă o explicatie cusută cu ata albă. Cică ar fi visat că participase la un campionat modial de lupte unde s-ar fi luptat cu o tigroaică, ba că în timpul somnului, ca să nu cadă din pat, s-ar fi proptit cu tălpile si cu mâinile de peretii căsutei, punând presiune pe acestia. Cert este că unul dintre pereti s-a desprins din cuie si a căzut, iar acoperisul din sindrilă a luat-o si dânsul la vale, căzând peste oaspetii aflati sub mirajul lui Morfeu. Noroc că am scapat cu totii aproape nevătămati. Tăticu era singurul care avea ceva zgârieturi pe părtile dorsale, cu toate că sustinea sus si tare că el adormise cu fata în sus. Fetele erau tefere, dar speriate! Multumim lui Dumnezeu, că altfel ar fi trebuit să le plătim ca noi teatrului „Tănase” din Bucuresti de unde le luaserăm cu inventar! Ne-am linistit destul de repede... dar totusi alte necazuri ne asteptau după colt!

Ce să ne facem? Cum să iesim din încurcătură? Dacă află cei de la receptie că le-am dărâmat casuta, suntem buni de plată, ba cheamă si militia să ne aresteze pentru că am distrus un bun public! Auleo, mai era si ziua de Unu Mai si poate se interpretează actiunea ca un sabotaj politic împotriva oamenilor muncii! Si colac peste pupăză mai dormiseram si patru persoane în loc de două, fără să avem biroul populatiei pe acelasi nume! Ce-o să zică parintii fetitelor? Dar colegii de la teatru? Sută la sută că vor fi date afară de la teatru si vor ajunge muncitoare în fabrică la Apaca!

În fine, ne reculegem si prindem putin curaj, ne luam hangaralele de sub dărâmături si o stergem pe plajă. Noapte, vânt, frig ca la Polul Nord. Facem cuie. Fetele supărate, nu vroiau nici în ruptul capului să stea măcar în bratele noastre să le încălzim. Auleo! Îmi aduc aminte că atât eu cât si luptătorul ne lăsaserăm buletinele de identitate la receptie. Asa că, nu puteam să ne luam valea că ne dibuiau după acte. Ce să facem? Ce ne faaaceeem? Trebuia să fim bărbati! Ne luăm inima-n dinti, lăsăm fetele ascunse intr-un tufis si ne întoarcem la satul de vacantă! Batem curajosi la usa receptiei! Cu ochii umflati de somn, ne deschide acelasi receptioner spertozaur care ne cazase cu câteva ore înainte, mai să ne ia la bătaie că îl deranjăm la ore atât de matinale. Îi spunem necăjiti ce s-a întâmplat cu căsuta, cum s-a dărâmat, lovindu-ne de parcă am fost călcati de buldozer. De fete nu am suflat nici o vorbă. A început să tipe la noi amenintându-ne ca ne dă pe mâna militiei, că vom fi buni de plată toată viata, că vom ajunge sigur la puscărie... „Păi militia e aici!” spune Tăticu supărat si îi bagă sub nas o legitimatie din care reiesea că are grad de ofiter al Ministerului Afacerilor Interne. De fapt nu era ofiter activ, ci doar angajat la o unitate militară, de unde îsi lua salariul. Acelasi regim îl aveau pe atunci toti sportivii de la cluburile Dimamo si Steaua.

Când dă cu ochii de legitimatie, receptionerul se face galben la fată. Dar Florin nu se lasă: „Păi bine, băi nea Caisă, căsute d-astea dati voi oamenilor muncii care vin să îsi petreacă ziua de întâi mai pe litoral? Să stii că te arestez! Chem operativul si vă arestez pe toti, inclusiv femeile de serviciu!”. Tupeu total pe nea Tăticu! Pe mine mă umfla râsul dar mă abtineam. Receptionerul tremurând de frica, dădea din colt în colt, umplându-ne de scuze si respect si nemaiscotându-ne din „toa’se-n sus si ... toa’se-n jos”. Mergem împreună la locul accidentului. La reîntoarcere spre receptie scoate din buzunar două sute de lei si ni-i dă, cerându-si scuze că a îndrăznit să ne ia spagă. Noi îi dădusem doar o sută, dar vezi-doamne, ca să ne îmbuneze ne cumpăra si el cu o sută în plus. Că vorba aceea a lu’ mosu: „Asta-i moda în Balcani, mostenire de la turci, peschesul să trăiască!”. Noi abia ne mai puteam abtine de râs, cu toate ca ne clăntăneu dintii de frig si mai eram si cu gâdul la fetele din tufis, de frică să nu ni le fure cineva, sau să nu le găsim înghetate statuie acolo unde le lăsaserăm!

Îl întrebăm pe receptioner dacă nu stie un alt hotel unde să tragem la aceea oră răcoroasă de dimineată. Încrezător că poate să scape cu pielea curată, ne propune să ne cazeze în una din casele de protocol ale satului de vacantă. Si uite asa ne trezim într-o mică vilă, cu două dormitoare cu paturi enorme, sufragerie, baie, radiatoare electrice, radio si alte facilităti de lux. Plus două sute de lei în buzunar! Traiască ai nostri! Ce mai, ne pusese Dumnezeu mâna-n cap! După întristare, vine bucurie, vorba moralei de la una din mini-fabulele lui Topârceanu!

După ce ne luăm în primire noului loc de cazare, îl urmărim pe receptioner si când vedem că a stins lumina si a tras-o pe dreapta, tusti la tufisul cu fete înghetate, luăm odoarele în brate si le ducem la „palat”. Cămin plăcut, bucurie mare, fetele îmbunate si dezghetate, ce mai, totul ca într-un film american cu sfârsit frumos.

Dimineata, pe la zece, le spunem domnisoarelor să meargă la plaja pentru a-si mai încălzi putin oasele înghetate prin tufisurile mamaieze, iar noi flăcăii o luam către receptie să vedem ce surprize ne mai asteaptă. Găsim la datorie, un alt receptioner. Câd îi spunem cine suntem, ne tratează cu respect si scuze pentru ceea ce s-a întamplat în noaptea precedentă. Stia tot! Avusese grijă să-l informeze Nea Caisă! Ca să ne îmbuneze, ne oferă un ness rece si recunoaste că nu suntem primii clienti ai satului de vacantă care au patit-o la fel ca noi! Dă vina pe constructori, care au făcut economie de material lemnos si care nu au asamblat cum trebuie unele casute. Ne spune mieros că putem să mai rămânem în vila de protocol, pe gratis, încă două nopti, întrucât „tovarăsul de la Bucale” care trebuia să o ocupe, a dat telefon că nu mai vine, preferând să îsi petreacă unumaiulmuncitoresc la socrii. Făcand pe niznaiu, acceptăm cu o jumătate de gură, ba culmea tupeului îl mai si întrebăm dacă putem fi vizitati de prieteni sau... prietene. El ne face cu ochiul si dă afirmativ din cap, dându-ne de înteles ca ne putem simti ca în sânul lui Avram si dacă vrem putem invita la noi chiar si fanfara din Constanta.

Si astfel intrăm în legalitate si cu cazarea fetelor. Luni la prânz, când am părăsit, cu părere de rău, locul de aventură, acel cuibusor de nebunii de la satul de vancantă din Mamaia, ale acelor zile răcoroase de inceput de mai, eram bine dispusi si râdeam toti patru cu gura pâna la urechi! Fetele ne-au declarat dragoste eternă, promitându-ne că vor petrece, toată viata cu noi si... numai cu noi, toate sărbătorile de unu mai. Pe tot parcusul călătoriei cu trenul de la Constanta până la Bucuresti, fiind singuri în compartiment la clasa întâia, deoarece unsesem nasu cu doi poli, ne sculam pe rând în picioare de pe canapelele de plus si strigam veseli: „Asta-i viată, ăsta-i trai, să trăiască unu mai!”.

Si uite asa am avut parte de cel mai minunat întâi de mai muncitoresc din tineretile mele.

George ROCA
Sydney, Australia






George Roca    4/22/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian