Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Invitatie la dilaog cu Iulia Roger Barcaroiu

Un vers al poetei Iulia Roger Barcaroiu m-a urmărit multă vreme: ,,Cerul se sparge crunt si cade în oceane…”.
Destin, întâmplare, nu stiu exact ce a fost, stiu doar că timpul a făcut să cunosc poezia si personalitatea poetului Constantin Barcaroiu, apoi, tot timpul mi-a hărăzit să o cunosc pe poeta Cecilia Bănică Pal, verisoara poetului. Urmând o anume traiectorie a vietii, mărturisesc acum că nimic din ceea ce am trăit nu a fost o întâmplare.
Invitată la dialog este distinsa doamnă Iulia Barcaroiu, o pretioasă si consecventă colaboratoare a revistei Melidonium.

- De ce ,,cerul se sparge crunt si cade în oceane?”. Mărturisesc că este un tablou care îmi place foarte mult... îmi pătrunde în suflet, îl atinge..
- Da, se dezlăntuie acolo un uragan în care totul se întrepătrunde cu totul. Am vrut să fie multă fortă, zbatere, un decor care să-i inducă cititorului impactul cu un moment de mare intensitate, ca un tumult care prevesteste sfârsitul dar poartă în el si linistea începutului. De fapt, un moment de granită al vietii.

- Ati avut vreodată sentimentul că apartineti unei alte lumi, că nu sunteti înteleasă de contemporani si că orânduielile omenesti sunt pline de inadvertente si dihotomii?
- Si da, si nu. Cred că fiecare dintre noi îsi construieste o lume proprie, în acord cu exigentele sale, cu nivelul de educatie, cu gradul de cultură, cu valorile insuflate de familie, cu atâtea alte elemente care ne definesc si ne formează ca individualităti. Si cum societatea este un conglomerat de astfel de individualităti care trebuie să interactioneze, unele contacte pot fi armonioase, altele dure: este firesc. Sigur că, pe total, lumea pe care mi-am construit-o eu în plan ideal nu este chiar aidoma cu cea în care trăim, dar experienta mi-a dat întelepciunea să le suprapun într-un fel în care inadvertentele sa fie compensate prin acceptarea fără rezerve a elementelor comune. Este aproape ca în religie: în fond, preceptele de bază sunt aproximativ aceleasi, indiferent care este numele Dumnezeului ce le propovăduieste.

- Stimată doamnă Iulia Barcaroiu, cum si când ati hotărât să plecati din tară, nu v-a fost teamă de necunoscut?
- Cum să nu! Sunt o fiintă imaginativă; am stiut de la început la ce mă angajez. Am constientizat că niciodată, dar niciodată, nu îmi va mai fi confortabil, nici în dulcea amintire, nici în viitorul care deja începea să devină prezent. E ca si cum, trăind într-o viată din care nu vrei să pleci, privesti deja filmul vietii viitoare si tânjesti după ea. Părăsind România, am pierdut acea parte din viată pe care o cunosteau doar rudele si prietenii mei, am pierdut usurinta de a mă exprima căci limba în care vorbesc în noua mea tară nu este cea a gândurilor mele, am pierdut bucuria de a revedea locurile dragi, acelea la care te reîntorci mereu si nu îti e niciodată îndeajuns, am pierdut întâlnirea, cam rară, e drept, cu mormintele alor mei. Dar am plecat spre împlinirea destinului meu, urmându-l pe cel care îmi este alături în orice împrejurare si mă sprijină în tot ceea ce întreprind.

- Ce ne puteti spune despre viata dvs. pe continentul nord american? Puteti face o paralelă între viata din tară si cea din Arizona? ce vă place si ce vă displace…
- Oh, nimic nu seamănă cu nimic. Arizona “cea secetoasă”, cum e supranumită, este un tinut fascinant: un peisaj ireal pictat în culorile nisipului. Întinderi nesfârsite cu o vegetatie joasă, uscată, ard vară de vară, la temperaturi de 50 grade C si chiar mai mult, străjuite de cactusi singuratici, contorsionati în pozitii înspăimântător de umane, ciuruiti de păsări care caută în trupul lor umbra, răcoarea si seva de care au nevoie ca să poată supravietui. Pământ dur si sterp, unde rege incontestabil este scorpionul. Dealuri dantelate, fumurii în praful din zare. Munti goi de verdeată, impresionanti în măretia lor apăsătoare si întunecată, pe care stânci verticale stau sculptate de vânt ca armatele în pozitie de atac. Si în depărtări, mici tornade se ridică din nimic, se învârtesc si se destramă într-un dans unduit, stafii de pulbere gata să bântuie orizontul. Uiti atunci că există autostrăzi cu câte cinci, sase benzi pe sens, că există si orase cu viată trepidantă, că Phoenix e o mare capitală, si lasi să-ti cutreiere mintea imaginea caravanelor de cărute cu coviltir, traversând vestul sălbatic în aventurosul lor început. Oamenii? Sunt oameni. Amabili, mereu zâmbitori, acordând atât de putină importantă vestimentatiei încât te întrebi cum de mai există ilustrele magazine care fac din modă un spectacol. Nu au pasiuni răvăsitoare, nu au prietenii care să le umple ori să le lase sufletul gol, dar au relatii amiabile si un grătar totdeauna pregătit pentru barbeque. Ei sunt constructorii care au făcut să tâsnească din nisip orase puternice, fermierii care au demonstrat că se poate face agricultură în desert si inginerii care au înăltat Hoover Dam, faimosul baraj de pe Colorado, si podul său, marcând în felul acesta granita cu Nevada printr-un gigant considerat o minune a tehnicii contemporane.

- Omul a venit în viată si în istorie pentru iubire si pentru a face cât mai mult bine în existenta sa, dar ce se întâmplă pe Terra de multe ori arată exact contrariul…
- Păcat! Se pare că societatea nu a evoluat prea mult dacă latinescul ”Homo homini lupus” încă ne reprezintă, în egală măsură, ca indivizi si ca mase. Ne schilodeste sufletul ura. Si ne îmbolnăveste. Ne erau de ajuns cancerul si calamitătile naturale! Dar nu cred că se mai poate schimba ceva: probabil că răul este prea adânc împlântat în fiintă, nu mai putem exista fără el. Încă odată: păcat!

- Vorbiti-ne vă rog de preocupările dvs. de acum…
- În afara de naveta Phoenix-Toronto la care mă trimite dorul sa-mi văd fiica, stabilită de câtiva ani în Ontario, mai fac si o altă navetă, către Las Vegas, unde administrăm, eu si sotul meu, o mică, foarte mică, minusculă afacere imobiliară. În rest, citesc, scriu, uneori încerc să transform fotografia în artă. Dar activitatea preferată este grădinăritul, care consumă mult timp si se desfăsoară cam asa: eu mă întind la umbră, pe balansoar, în foisor sau pe terasă, si îl privesc cu drag pe sotul meu care, de ani de zile, practică magia de a transforma o curte argiloasă si uscată într-un loc paradisiac unde flori, boscheti si copaci cresc în devălmăsie, învăluindu-ne în culorile si parfumul lor. Iar când ni se face dor de drumuri, punem două cafele în masină si plecăm încotro vedem cu ochii.

- Călătoriti mult – ce impresii ne puteti împărtăsi din locurile vizitate, care e atmosfera în locurile în care ati călătorit?
- Asta e o întrebare foarte grea. Într-adevăr, ne place să călătorim si am văzut de toate în excursiile noastre: si sărăcie si lux, si strădanie si nepăsare, si soare fără sfârsit si cer acoperit aproape tot timpul de nori, si orase crescute spre cer si mărunte localităti fermecătoare, cuminti, curate si înflorite ca niste ilustratii din cărtile cu povesti. Port cu mine atâtea impresii pe care mi-ar plăcea să le împărtăsesc unui cititor dornic să mă întovărăsească cu gândul… Marele Canion, printre stâncile rosii în coborâre abruptă peste 2000m sub nivelul solului… Cascada Niagara, fierbând continuu în abur, tunet si curcubeu… Miami, cu canalele lui de vis, unde vile cumpărate la preturi exorbitante îsi etalează la ponton yachturile elegante ca pe niste accesorii de marcă… Insulele din Caraibe, a căror bogătie de neegalat e o vegetatie luxuriantă… Costa Maya în care mileniile trecute si-au ridicat piramide care încă te mai înfioară… New York-ul cel măret, unde din când în când, Metropolitan-ul îsi proiectează spectacolele gratuit în piata publică… Quebec, orasul despre care se spune că, dacă l-ai vizitat odată, nu-ti mai doresti decât să vii din nou si să rămâi acolo pentru totdeauna… Ori poate Ottawa, micuta capitală a marilor întinderi canadiene cu eleganta si rafinamentul celor două culturi pe care le reuneste… Peggy’s Cove, pe coasta Noii Scotii, locul unde poti să juri că se termină pământul… Fluviul Saint Lawrence, pe care feriboturile se salută cu balenele din nordul Atlanticului… Key West, locul cel mai sudic al Statelor Unite, de unde, cu ceva efort ai putea, probabil, să ajungi înot în Cuba… Bahamas si capitala sa modestă dar fermecătoare, Nassau, pe malul căreia tâsneste din ocean magnificul complex Atlantis… Castelul de coral din Florida, construit pe timp de noapte de Edward Leedskalnin, omuletul venit din Letonia lui cu secretul de a ridica blocuri de piatră de mii de tone de unul singur… Seattle cel vesnic verde… Însorita coastă mexicană a Pacificului, unde “opalul de foc” incendiază cu sclipirile sale magazinele de bijuterii… Cabo San Lucas, ale cărui portaluri stâncoase despart Pacificul de Marea Cortez… San Antonio, bijuteria Texas-ului, si râul lui fermecat, din adâncul pământului… New Orleans, orasul pe jumătate francez al vrăjitoarei Marie Laveau, regina voodoo, al jazz-ului si al marelui Mississippi… Ori poate Cipru, insula shakespearianului Otello cu zidul ei venetian, cu fortăretele, amfiteatrele si vestigiile sale, cu Nicosia, capitala cea disputată si împărtita între două tări… Ori Grecia, cu legendele si zeii ei, care au coborât azi în fiecare dintre oamenii mării… Sunt locuri pe care memoria le-a scos la întâmplare la suprafată, dar lista e mult mai lungă. Cred că odată voi aduna toate astea intr-un volum.

- Vorbiti-ne despre familia dvs. despre părinti, locurile natale, copilărie si studiile din tinerete…
- Copilărie? E atât de mult de atunci! M-am născut în Bucuresti, dar am început să stiu că exist la Buzău, în casa bunicilor, unde părintii au considerat că e bine să ne stabilim pentru un timp, ca să poată avea un sprijin în cresterea si educarea mea. Erau vremuri grele, după război, în plină schimbare socială. Mama lucra la Banca Agricolă din oras. Nu existau calculatoare; toată contabilitatea se făcea cu creionul în mână si cu multe ore suplimentare. Venea seara târziu acasă, extenuată, si ziua următoare o lua de la capăt. Tata, în vremurile acelea tulburi, reusise să se angajeze la Teatrul de Stat din Resita. Absolvent al Conservatorului, era un actor remarcabil, distins, de altfel, cu Ordinul Muncii, desi, pentru el, care pe atunci avea deja câteva volume publicate, gazetăria fusese activitatea predilectă. Îl vedeam rar, câte o vizită din când în când, câte un turneu… Bunicii, da, bunicii m-au iubit si m-au răsfătat. Mătusa mea, care fiind bolnavă, nu putea lucra, mi-a fost mereu aproape. Ea m-a învătat să citesc. Era prietena mea cea mai bună; mă astepta cu masa pusă când veneam de la scoală iar eu îi încredintam toate micile mele secrete. Îmi e sfântă amintirea timpului acela. M-am rupt cu mare suferintă de casa în care am crescut, pe la vremea adolescentei, când, tatăl meu încetându-si activitatea la teatru, ne-am putut readuna în Bucuresti. Era multumit să stie că îmi place să studiez si m-a îndemnat să mă aplec asupra limbilor străine. Îmi amintesc cum, vorbindu-mi despre limba rusă, pe atunci obligatorie ca materie de studiu, deci nu prea îndrăgită, el mi-a readus-o în sfera de interes, sustinând că este si limba lui Tolstoi, si a lui Puskin, nu numai a sovieticilor. Îndrumată astfel, am dat curs unei înclinări naturale si, mai târziu, am urmat cursurile Universitătii Bucuresti, unde mi-am perfectionat franceza si spaniola.

- În poemul Mama, apărut sub semnătura poetului Constantin Barcaroiu, în anul 1948, am descoperit un adevărat simbol al suferintei, al resemnării… Este cutremurător acest poem.
- E închinat mamei sale, pe care a iubit-0 nespus. Drumul vietii l-a îndepărtat fizic de ea pentru o lungă perioadă; a suferit mult că a fost obligat să plece si să o lase în marele oras, singură, bătrână, cu tristul si permanentul dor de el. A fost, între mamă si fiu, o afectiune neconditionată, o întrepătrundere de sentimente, de întelegere, de iertare, de renuntări. Gândeau la fel, simteau la fel, erau acelasi suflet. Si dacă tot ati mentionat acest volum, poate ar trebui ilustrat cu măcar o strofă: “ Coboară-l , mamă, blând, pe omul Dumnezeu…/Si uită-te mai bine…priveste-l îndelung…/Se poate întâmpla pe cruce să fiu eu/ Cu suferinti de veacuri ce încă nu ne-ajung!”(V)

- Cum vedeti viitorul poeziei românesti?
- Poezia românilor este poezie; vibrează viu si are în ea de toate: rafinament, fortă, diversitate, culoare, profunzime, spirit, umor, sinceritate… Nu stiu nici o alta care să o egaleze. Si gândesc asta cu regretul că limba noastră, neavând universalitate, nu oferă întregii lumi acces la marea ei literatură. E adevărat că structura pragmatică a vremurilor ne împinge mai degrabă către activităti productive, că pentru cei care încă mai au timp să citească, opera literară pierde în fata textului de ziar, că facebook-ul care abundă în retete culinare si recomandări îndoielnice privind viata sănătoasă, abia de mai postează câte un vers cu cine stie ce ocazie aniversară. Dar, pe scriitor îl interesează banii într-o mai mică măsură; el vrea să se manifeste. Va fi întotdeauna poezie în această tară, si de bună calitate.

- Ce personalităti remarcabile ati cunoscut, care v-au impresionat si care v-au marcat formarea intelectuală?
- Am fost aproape tot timpul în contact cu oamenii cărtii, mai întâi urmărind încântată întâlnirile tatălui meu cu prietenii, la un pahar de literatură, apoi prin natura studiilor mele, si mai târziu prin împrejurări fericite care m-au găsit deschisă în fata a tot ceea ce tine de creatie. Foarte puternice impresii păstrez despre profesorii mei de literatură pe care i-am adorat, în asa măsură încât eram geloasă că mai predau si altor elevi. De altfel, primele contacte cu publicul au fost când recitam poezii proprii la serbările scolare ori le publicam în revista liceului. Dar cred că rolul cel mai important în devenirea mea intelectuală o are biblioteca din casa bunicilor, pe care am îmbogătit-o căutând toată viata prin anticariate si librării.

- Vorbiti-ne vă rog si despre preocupările dvs. literare…
- Ce să spun? Îmi place să scriu, vreau să scriu. Scriu. Proză, poeme, note filosofice, articole de dictionar, memorii, jurnale de călătorie, poezioare pentru copii, povesti, studii lingvistice, traduceri din marii scriitori ai lumii, comentarii literare. Da, scriu. Am în lucru un nou volum de poezii, un altul de proză scurtă este aproape terminat si un al treilea, o cărtulie pentru copii, dulce si usoară ca un joc ori ca un zâmbet, dar serioasă în conceptie si cu valoare didactică, tocmai îsi asteaptă ilustratiile.

- Ce ati dori să faceti în viitor, ce păreri de rău aveti că nu ati realizat ce ati fi dorit?
- Sigur că am păreri de rău; cred ca as fi putut să fac mult mai multe. Mi-a plăcut să fiu profesor căci am putut oferi: cunostinte, afectiune, modele. Si când vreun fost elev simte nevoia să mă caute, să-mi spună, după ani de zile, că nu m-a întâlnit degeaba, că i-am lăsat o urmă în suflet, că l-am ajutat să-si construiască personalitatea si viata… ei bine, atunci simt ce înseamnă împlinirea. Ca director de scoală, activitatea în sine nu mi-a displăcut desi ea implica mai degrabă o muncă de organizare decât una de creatie. Consider că am făcut-o bine si sunt mândră de realizările pe care le-am avut, dar nu era în vocatia mea. A trebuit să renunt cu totul la unele proiecte, pe altele le-am început dar nu am mai avut forta să le termin, iar acum deja nu mai sunt în timpul lor; mai există si cele nici măcar începute, pe care le port cu mine ca pe un jind permanent.

- Cum vi se par oamenii întâlniti în călătoriile dvs. mai autentici mai mercantili sau cum altfel fată de cei din tară?
- Nu stiu ce să spun. Nu se dezvăluie străinilor. Dar cred că oamenii sunt pretutindeni aceiasi: cu interese, cu sensibilităti, cu pasiuni, cu răutăti. Complexitatea structurii umane nu poate fi alterată de coordonatele geografice decât într-un mod cu totul superficial.

- Ce amintiri păstrati cu sfintenie în memoria dvs. afectivă?
- Tot ce am iubit. Stau acolo, îngrămădite: copilăria fiicei mele, chipurile celor care au vegheat propria mea copilărie, toti cei care mi-au fost aproape, “Ultima poveste” a lui Radu Tudoran, primul roman pe care l-am citit, personaje ale tuturor cărtilor ce i-au urmat, secvente din viata reală, vesele, zglobii, spre care privesc zâmbind si altele grave, profund serioase, cu o atât de mare încărcătura de tristete încât mi-e si teama să le ating.

- Ce planuri de viitor aveti?
- Viitorul începe să fie foarte scurt. Dar am învătat că totul în viată e surpriză, si chiar sunt dornică să aflu ce îmi va mai permite să fac, spre ce drumuri mă va porni.

Capacitatea de a întelege, de a simti starea celui de lângă tine, altruismul si conceptia umanistă fată de viată, fată de semenii săi este emanatia dialogului purtat cu poeta Iulia Barcaroiu.
Dacă trecut si viitor sunt specii născute din timp, poezia este remediul prin care doamna Iulia Barcaroiu transformă clipa în eternitate.

din vol.: Azi… pentru mâine–Convorbiri, autor Emilia Tutuianu








Emilia Tutuianu    4/9/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian