Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestinã
Note de carierã
Condeie din diasporã
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouã
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastrã
Traditii
Limba noastrã
Lumea în care trãim
Pagini despre stiintã si tehnicã
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivã 2017
Articole Arhivã 2016
Articole Arhivã 2015
Articole Arhivã 2014
Articole Arhivã 2013
Articole Arhivã 2012
Articole Arhivã 2011
Articole Arhivã 2010
Articole Arhivã 2009
Articole Arhivã 2008
Articole Arhivã 2007
Articole Arhivã 2006
Articole Arhivã 2005
Articole Arhivã 2004
Articole Arhivã 2003
Articole Arhivã 2002








 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 
Romanţe de iubire dulce-amară - Romances de douces amours amères

Selecţie de poeme, cuvânt-înainte şi versiune franceză
Sélection des poèmes, avant-propos et version française de
Paula ROMANESCU

Cuvânt-înainte

Ion Minulescu* – poezie care cântă

La acest poet român, poezia este o perfectă ilustrare a celebrului vers verlainian « De la musique avant toute chose » - esenţă a artei sale poetice.
A debutat în 1908 cu volumul «Romanţe pentru mai târziu», după ce, de bine de rău şi-a terminat şcoala primară şi liceul (la Slatina, Piteşti, Bucureşti), s-a înscris (a fost înscris !) la Facultatea de Drept din Paris, studii pe care le va abandona mai apoi fără regret atâta vreme cât Oraşul Lumină îi putea oferi alte alese bucurii…
La Paris descoperă el farmecul boemei şi cel, cu mult mai îmbătător, al poeziei cântătoare.
Reîntors în ţară, se dedică în întregime poeziei. Aveau să-i apară vlumele : De vorbă cu mine însumi (1913) ; Spovedanii (1927) ; Strofe pentru toată lumea (1930) ; Nu sunt ce par a fi (1936) ; Versuri – édition de l’auteur – (1939)] dar şi proză şi teatru –: Casa cu geamuri portocalii (1908) ; Pleacă berzele (1920) ; Roşu, Galben, Albastru (1924) ; Manechinul sentimental (1926) ; Corigent la limba română (1929) ; Bărbierul regelui Midas (1929) etc. , foarte apreciate de cititorii care voiau să mai uite de monotonia zilelor la fel şi, mai cu seamă, de ororile Războiului (Primul Mondial fiindcă Al Doilea…)
Cu Minulescu, Simbolismul îşi face intrarea triumfală în literatura română.
A fost deopotrivă Director General al Artelor, din 1922, Inspector, Director al Teatrului Naţional din Bucureşti pentru scurtă vreme şi, toată vremea poet.

Şi-a venit peste lume Cel de al Doilea Război Mondial.
În primăvara anului 1944 Bucureştii erau sub ploaie de bombe.
Cine erau autorii terifiantei ploi? Să fi fost eliberatorii prieteni ? Să fi fost invadatorii duşmani ?
Victimele n-au mai avut timp să afle.
Şi inima poetului s-a oprit in ziua de 11 aprilie 1944.

Cititorii din veacul al XXI-lea redescoperă farmecul poeziei sale. O fi din pricina cenuşiului realităţii cotidiene? Prea a devenit de tot izvor de neînţelesuri limbajul!... O fi din pricina neostoitei noastre sete de armonie, acel luxe, calme et volupté căruia «Romanţele» poetului i-ar putea fi răspuns ? Cred că asta trebuie să fie. Ar mai fi poate şi refuzul nostru de a accepta vulgaritatea şi violenţa limbajului dedulcit la pelteaua stătută a libertinajului confundat cu libertatea de expresie.

Multe din poeziile sale au fost puse pe muzică.
Dar poezia sa îşi are propria muzică.
Cititori de peste timp, descoperiţi-o !

P.R.


________________________________________
*Ion MINULESCU, (6 ian. 1881 – 11 apr. 1944)

Avant-propos

Ion Minulesco* ou la poésie qui chante

Chez ce poète roumain la poésie est une parfaite illustration de l’Art poétique verlainien – «De la musique avant toute chose».
Il débuta en 1908 avec «Romanţe pentru mai târziu / Romances pour plus tard» après avoir fini tant bien que mal l’école primaire et le lycée (Slatina, Piteşti, Bucarest) pour arriver à Paris faire des études de Droit qu’il abandonnera sans regret car la Ville Lumière lui offrait bien d’autres splendeurs.
À Paris découvre-t-il le charme de la vie de bohème et celui, encore plus enivrant, de la poésie qui chante.
Rentré dans le pays, il ne fait que «chanter». Ses volumes de poésie – De vorbă cu mine însumi (1913) ; Spovedanii (1927) ; Strofe pentru toată lumea (1930) ; Nu sunt ce par a fi (1936) ; Versuri – édition de l’auteur – (1939)] ainsi que ses écrits – prose et théâtre, dont : Casa cu geamuri portocalii (1908) ; Pleacă berzele (1920) ; Roşu, Galben, Albastru (1924) ; Manechinul sentimental (1926) ; Corigent la limba română (1929) ; Bărbierul regelui Midas (1929) etc. sont très goûtés par les lecteurs qui voulaient à leur tour oublier la monotonie de la vie et, surtout, les horreurs de la Guerre (La Première car, La Deuxième…).

Avec Minulesco, le Symbolisme fit son entrée royale dans la littérature roumaine.
Il fut tour à tour, Directeur Général des Arts à partir de1922, Inspecteur, pour peu de temps Directeur du Théâtre National de Bucarest, et, tout le temps, poète, poète, poète.

Et ce fut la Deuxième Guerre Mondiale.
Au printemps de 1944, Bucarest était sous la pluie des bombes.
Qui en étaient les auteurs ? Les amis libérateurs ou les ennemis envahisseurs ?
Les victimes n’eurent plus le temps de l’apprendre.
Le cœur du poète s’arrêta le 11 avril 1944.

Les lecteurs du XXI-e siècle redécouvrent sa poésie. En serait-elle responsable la grise réalité des jours (le langage est de plus en plus source de malentendus…) ou notre soif jamais inassouvie d’harmonie comme luxe, calme et volupté, à laquelle les «Romances» du poète pourraient servir de réponse ? Et si c’était vrai ?

Beaucoup de ses poésies ont été mises en musique.
Mais sa poésie a sa musique à elle.
Lecteurs de tous les temps, c’est à vous de la découvrir !

P.R.


________________________________
*Ion MINULESCO (6 jan. 1881 – 11 avr. 1944)



Odeletă

În cinstea ta –
Cea mai frumoasă şi mai nebună dintre fete –
Voi scri trei ode,
Trei romanţe,
Trei elegii
Şi trei sonete.
Şi-n cinstea ta –
Cea mai cântată din câte-n lume-au fost cântate –
Din fiecare vers voi face
Câte-un breloc de-argint, în care
Gândirile-mi vor sta alături, ca nişte pietre nestemate
De-a pururi încrustate-n bronzul
Unei coroane princiare!...

Din ţara-n care dorm de veacuri vestiţii Faraoni,
Din ţara
În care Sfincşii stau de vorbă cu Nilul sfânt
Şi cu Sahara,
Din ţara-n care palmierii
Vestesc arabilor furtuna
Şi caravanelor pierdute
Că nu se mai întorc nici una,
Din ţara asta minunată,
Tăcută,
Tristă
Şi bizară,
Îţi voi aduce trei smaralde nemaivăzute-n altă ţară,
Trei perle blonde, pescuite de Negri-n golful de Aden,
Şi trei rubine-nsângerate, ascunse toate-ntr-un refren
De Triolet
Pe care nimeni nu-l va-nţelege, fiindcă nu-i
Pe lume nimeni să-nţeleagă simbolul Trioletului!...



Odelette

À ton honneur,
Toi, la plus belle et la plus folle de toutes les filles,
Je vais écrire trois odelettes
Trois sonnets
Et trois élégies.
À ton honneur,
Toi, à laquelle tout le monde a levé des chants,
De chaque vers je vais en faire
Pour toi une breloque d’argent
Où j’incrusterai toutes mes pensées
Comme des pierres solitaires
Dans le bronze d’une couronne princière...

Et du pays où dorment depuis
Des siècles les pharaons-rois,
Du pays où les sphinx bavardent
Avec le Nil du Sahara,
Du pays où les palmiers
Annoncent aux Arabes la tempête
Et, aux caravanes égarées,
L’écho lointain de la défaite,
De ce pays miraculeux,
Paisible,
Triste
Et bizarre,
Je t’apporterai trois émeraudes
Comme l’on n’a jamais vu sur terre
Trois perles blondes que les esclaves
Pêchèrent dans le golfe d’Aden
Et trois rubis couleur du sang
Cachés au cœur d’un même refrain
De Triolet
Dont nul au monde ne pourrait
Comprendre son message secret
Car il n’y a personne sur terre
À comprendre le symbole du triolet ! ...

Romanţa cheii

Cheia ce mi-ai dat aseară –
Cheia de la poarta verde –
Am pierdut-o chiar aseară!...
Dar ce cheie nu se pierde?
Cheia ce mi-ai dat aseară
Mi-a căzut din turn
Pe scară,
Şi căzând, mi-a stins lumina.

Cheia ce-am pierdut aseară
Am cătat-o ;
Dar pe scară
Era noapte ca şi-afară –
Noapte ca sub boltuita
Cupolă de mănăstire
Când s-au stins pe la icoane
Lumânările de ceară.

Şi-am rămas în turnul gotic –
Turnul celor trei blazoane:
Al Iubirii,
Al Speranţei,
Şi-al Credinţei viitoare...
Şi-am rămas în turnul gotic
Domn pe-ntinsele imperii
Ale negrului haotic.

Şi-au trecut de-aseară clipe,
Şi-au trecut de-aseară ore,
Şi-ale zorilor aripe
Fluturatu-mi-au grăbite
Ca şi clipele trăite
Pe-albul treptelor sonore.

Şi m-am coborât pe scară...
Dar pe cea din urmă treaptă
Cheia ce mi-ai dat aseară
Am găsit-o prefăcută
Într-o cupă albă, plină
Cu vin verde de cucută.

Şi pe cea din urmă treaptă
Am îngenuncheat
Şi-am plâns –
Căci pe cea din urmă treaptă,
Ca-ntr-o carte înţeleaptă,
Am citit în fundul cupei
Naufragiul ce m-aşteaptă!...

La romance de la clé

La clé que tu m’as donnée
Hier soir, clé de la porte verte,
Je l’ai perdue sur les marches
Car toute clé risque de se perdre !...
La clé que tu m’as donnée
Hier soir, moi, je l’ai perdue,
Dans la tour de l’escalier
Quand la lumière mourut...

La clé qu’hier soir j’ai perdue,
Je l’ai cherchée toute la nuit
Mais dans l’escalier maudit
La nuit noire me paraissait
Une voûte de monastère
Sans lumières,
Sans cierges de cire aux icônes.
Et je suis resté dans la
Tour gothique aux trois blasons :
De l’Amour,
De l’Espérance
Et de la Crucifixion.
Je suis resté dans la
Tour gothique, en prince d’empires
De la nuit noire chaotique.

Passèrent depuis des heures
Et passèrent des instants,
Vint l’heure du soleil levant
Sur les marches blanches, évoquant
Les sonores heures du temps...

En descendant l’escalier,
Sur la dernière marche, la clé
Qu’hier soir tu m’avais donnée
M’attendait comme une coupe pleine
De vin vert froid de venin.
Et là sur la dernière
Marche je m’ suis agenouillé
En pleurant –
Car sur cette marche,
Comme dans le livre des saints,
J’ai lu au fond de la coupe
Le naufrage qui m’attend !...


Romanţa celor trei romanţe

Lui Dumitru Cuclin

Mi-am zis:
Voi scrie trei romanţe...
Şi-n trei romanţe-mi voi închide,
Ca-n trei sicriuri de aramă, trei morţi iubiţi –
Trei clipe reci –
Ce-mi stau în suflet împietrite,
Ca trei luceferi stinşi pe veci
Uitaţi în haos,
Ca pe-o cracă de chiparos trei crisalide...

Mi-am zis apoi:
Romanţa primă
Voi scri-o-n gustul florentin –
Aşa cum ar fi scris-o Dante când a zărit pe Beatrice –
Şi-n fiecare vers voi pune atâta aur, cât se zice
Că-ngrămădiră credincioşii
Pe groapa primului creştin...

Pe-a doua
Voi sculpta-o-n ritmul eroticelor lesbiane
Cu care-n Lesbos cântăreţii şi legendarele nebune
Sărbătoreau pe blonda Venus.
Şi-n fiecare vers voi pune
Carmin din buzele acelor neasemănate curtezane...

Iar pentru-a treia
Voi alege tot ce-i mai trist –
Voi scri-o aşa
Ca-n versul ei să plângă glasul
Tristeţii nopţilor polare
Şi-n versul ei voi pune verde –
Un verde-mocirlos, în care
Şi-or îngropa pe veci iubirea acei ce n-o vor mai cânta...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Mi-am zis:
Voi scrie trei romanţe...
Dar azi, din aurul de-alt'dată
Şi din carminul de pe buze
Nu mi-a rămas decât o pată –
O pată verde, ce m-apasă ca şi o piatră funerară
Sub care dorm, ca-n trei sicriuri,
Trei stinse-acorduri de chitară!...


La Romance des trois romances

À Démètre Cuclin

Je me suis dit :
Je vais écrire trois petites romances
Pour y cacher
Comme dans trois petits cercueils d’airain
Trois morts que j’aime – trois froids instants
Pétrifiés comme trois étoiles
Eteintes et à jamais perdues
Dans le chaos,
Comme sur une branche de cyprès, vides,
Trois chrysalides...

Puis je me suis dit :
La première je vais l’écrire en florentin
Comme Dante même l’aurait voulu quand Béatrice lui apparut,
Et dans chaque vers moi, je mettrai
Autant d’or que les fidèles
Mirent eux aussi à ce qu’on dit,
Sur la tombe du premier chrétien...

La seconde je vais la sculpter
Au rythme érotique des légendaires lesbiennes
Avec lesquelles les poètes chantèrent
À Lesbos la blonde Venus – déesse de l’amour.
Et dans chaque vers j’y mélangerai
Du rouge-carmin des lèvres douces de ces courtisanes adorées...

Pour la troisième je choisirai
Ce qu’il y en a de plus amer
Et je ferai
Que dans ses vers pleure la voix
De la tristesse des nuits polaires
Et, dans ses vers je mélangerai du vert –
Un vert de poussière pour y noyer
L’amour de ceux qui ne savent plus le célébrer...

Je me suis dit :
Je vais écrire trois petites romances
Mais aujourd’hui,
De l’or du temps
Et du carmin des lèvres chères
Il ne m’en reste qu’une tache –
Une tache verte qui m’enserre
Comme une pierre funéraire
Sous laquelle dorment, comme dans trois tombes,
Trois accords de guitare, amers...

Romanţa celor trei corăbii

Porniră cele trei corăbii
Spre care ţărm le-o duce vântul?
Ce porturi tainice
Ascunse cercetătoarelor priviri,
Le vor vedea sosind mânate de dorul tristei pribegiri?
Ce valuri nemiloase,
Mâine,
Le vor deschide-n drum mormântul?

Porniră cele trei corăbii, purtând în pântecele lor
Grămezi de aur,
Chihlimbare,
Smaralde verzi
Şi-opale blonde;
Iar sus, pe bord,
Tristeţea-acelor romanţe veşnic vagabonde,
Cântate,
Azi, în drum spre Poluri,
Iar mâine-n drum spre-Ecuator!

Porniră cele trei corăbii
Şi-abia se mai zăresc –
Se-ngroapă
În golul zărilor pătate de violetul înserării ;
Iar albul pânzelor întinse,
În cenuşiul depărtării,
Zideşte trei mausoleuri în care dorm cei duşi pe apă.

Porniră cele trei corăbii
Şi-n urma lor rămase portul
Mai trist ca muntele Golgotei însângerat de-un asfinţit,
Şi-n urma lor,
Pe cheiul umed,
Un singur albatros rănit
Mai sta de pază,
Ca Maria
Venită să-şi vegheze Mortul!

La Romance des trois bateaux

Et s’en allèrent les trois bateaux...
Vers quel pays les porteront les vents ?
Et dans quels ports secrets
Toujours cachés à nos regards
Les accueilleront des yeux brûlants
D’amour, de tristes égarements ?...
Quelles vagues de la mer amère
Prépareront demain leur bière ?

Et s’en allèrent les trois bateaux
Le ventre alourdi de l’or
De l’ambre jaune
De vertes émeraudes
D’opales blondes
Et, sur le bord
Toute la tristesse vagabonde
De ces romances répétées
Un jour aux pôles,
Le lendemain à l’Équateur !...

Et s’en allèrent les trois bateaux...
Regarde, on les devine à peine
Se perdre dans le gouffre bleu
Et violet du soir qui tombe ;
Et leurs voiles blanches crucifiées
Sur le gris-cendre des lointains
Ressemblent à trois petits mausolées
Où dorment ceux qui s’en allèrent.

Et s’en allèrent les trois bateaux ...
Derrière eux le port resta
Plus triste que la colline de Golgotha
Ensanglantée par le couchant.
Et derrière eux
Sur le quai brumeux,
Un albatros blessé –
Gardien du port
Comme si
C’était Marie
Aux pieds du Mort !...




________________________________________
Romanţa zilelor de ieri

Taci,
Să nu-mi deştepţi tristeţea amintirilor culcate
În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!...
Taci,
Să nu-mi deştepţi în suflet tragediile jucate
În aplauzele mute ale-ntâielor dureri!
Treci tăcut ca beduinul ce cutreieră nisipul,
Treci tăcut ca cel ce-şi pune mâinile-n cruciş pe piept,
Şi să nu mă chemi pe nume -
Să-mi deştepţi din piatră chipul
Sfinxului
Ce-ar vrea să-mi spună că e timpul să-l deştept...

Ocoleşte-mă cu groază, ca pe-un stârv de om ucis –
Nu de oameni,
Ci de mâna ne'ntrupatelor dorinţi –
Şi pe piatra-mi funerară nu citi poemul scris
De nebunul din cetatea plină numai de cuminţi!...
Ocoleşte-mă cu groază...
Dar opreşte-te deoparte,
Să mă poţi privi de-a-ntregul
Şi să-mi spui ce vezi...
Eu sunt
Stropul vinului ce scade prin paharele deşarte
Şi romanţa nesfârşită, căci arcuşele s-au frânt!


La Romance des jours d’hier

Tais-toi,
Pour que la tristesse de mes souvenirs qui dorment
Dans les bleus cercueils des jours ne s’éveille pas dans mon cœur !...
Tais-toi,
Pour que dans mon âme toutes les tragédies jouées
Ne s’éveillent pas sous le charme
D’applaudissements muets des chagrins les premiers !...
Passe muet comme le bédouin qui traverse les vagues de sable,
Passe muet comme celui qui s’en va les mains croisées
Et surtout ne m’appelle pas par mon nom
Pour ne pas faire
Que ma pierre se rappelle de l’image
Du Sphinx qui veuille
Me dire qu’il était grand temps pour qu’enfin il se réveille !...

Évite-moi avec horreur, comme on évite la charogne
D’un homme qui fut abattu
Non par les hommes mais par la
Main des désirs inconnus
Et sur la pierre funéraire ne lis pas le vers sauvage
Écrit par un pauvre fou de la grande cité des sages !...

Évite-moi avec horreur
Mais arrête-toi de côté
Pour mieux me regarder
Et pour dire ce tu vois...
Je suis
La goutte de vin qui s’écoule des verres déserts,
La romance inachevée car les archets se brisèrent.



Romanţă fără muzică


Că ne iubim –
Şi-o ştie lumea toată –
E-adevărat ;
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ştim,
Nici lumea nu va şti...
Şi nu va şti-o, poate, niciodată...
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ne-am cunoscut în ţara-n care-alt'dată
Manon Lescaut iubi pe Des Grieux,
Într-un amurg de toamnă orchestrată
În violet,
În alb,
În roz
Şi-n bleu.

Şi ne-am iubit întâia oară-n parcul
În care Nimfele de marmură privesc
Cu ochii-ntrebători către peluza
Pe care-un Zeu îşi pregăteşte arcul
Să-şi bată joc de cei ce-l ocolesc...

Şi ne-am iubit!...
Ţi-aduci aminte?...
Bluza -
Ah!... Bluza ta pe sânu-ţi decoltat
Părea un peplum de mătase, sfâşiat
Pe sânul unei Venere ce moare!...

Şi ne-am iubit cu-atâta nebunie,
Că statuile albe ne-au privit
Cu ochi geloşi,
Iar zeul a-mpietrit
În mână cu-o săgeată-otrăvitoare!...

Şi ne-am iubit,
Şi-azi toată lumea ştie
Că ne iubim...
Dar cât ne vom iubi
Nici noi nu ştim,
Nici lumea nu va şti!...


Romance sans musique

C’est vrai
Que nous, on s’aime et tous le savent
Mais combien de temps
Va-t-il durer notre amour brûlant
Personne ne le sait,
Et nous non plus d’ailleurs
Nous ne le saurons jamais...
..............................................

On s’est connu dans le pays béni
Où Des Grieux aima Manon Lescaut
Vers le couchant d’un automne orchestré
De violet,
De blanc,
De rose,
De bleu.

On s’est aimé d’abord dans le petit parc
Où les Nymphettes en marbre regardaient de leur cœur
Un dieu sur la pelouse, armé d’un un arc
Pour se moquer de ceux qui en avaient peur...

Nous, on s’aimait !...
T’en souviens-tu ?...
La blouse –
Ô, ta blouse sur ton sein, décolletée,
Ressemblait à un péplum en soie, déchiré
Sur le sein d’une Venus qui mourait...

Nous, on s’aimait follement, acharnés,
Que les statues en marbre, jalousement
Nous regardaient et, le dieu en pierre
Oubliait de sa flèche empoisonnée,
Ravi de ce mystère !...

Nous, on s’aimait,
Tout le monde le sait bien
Aujourd’hui...
Mais pour combien de temps
Va-t-on s’aimer
Personne ne le sait !...



Romanţă fără muzică


În seara când ne-om întâlni –
Căci va veni şi seara-aceea –
În seara-aceea voi aprinde trei candelabre de argint
Şi-ţi voi citi
Capitole din epopeea
Amantelor din Siracuza,
Citera,
Lesbos
Şi Corint...
Şi-n seara când ne-om întâlni
Te-oi întreba,
Ca şi pe multele pe care le-am întrebat 'naintea ta:
- Voieşti sau nu să fii a mea?

În seara când ne vom iubi –
Căci va veni şi seara-aceea –
În pat vom presăra buchete de trandafiri şi chiparoasă
Ne vom închide-apoi în casă
Şi vom zvârli în stradă cheia...
Şi-n seara când ne vom iubi
Te-oi întreba
Ca şi pe multele pe care le-am întrebat 'naintea ta:
- Voieşti să nu mai fii a mea?...

Şi-n seara când ne-om despărţi –
Căci va veni şi seara-aceea –
Vom stinge flăcările-albastre din candelabrele de argint,
Iar florile de chiparoasă şi trandafirii-i vom presa
În cartea roză-a epopeii
Amantelor din Siracuza,
Citera,
Lesbos
Şi Corint...
Şi-n seara când ne-om despărţi
Te voi ruga,
Ca şi pe multele pe care le-am sfătuit 'naintea ta:
- Să-ţi aminteşti c-ai fost şi-a mea!...

Romance sans musique

Le soir où nous, on va se rencontrer –
Car ce soir-là viendra sûrement –
J’allumerai, ma toute belle, trois candélabres en argent
Et je vais te lire des fragments
De l’épopée de ces amants
De Syracuse,
Et de Cythère,
Et de Lesbos,
Et de Corinthe...
Ensuite, d’une tendre voix, le soir où l’on se rencontrera,
Je te demanderai, ma belle,
Comme je l’ai fait avec toutes celles que j’ai rencontrées avant toi :
Veux-tu être la mienne ou pas ?

Le soir où nous, on va s’aimer -
Car ce soir-là viendra sûrement,
Le lit sera couvert de roses, de tubéreuses parfumées,
On va s’enfermer dans la chambre,
On jettera dans la rue la clé...
Le soir où nous, on va s’aimer,
Je te demanderai, ma belle,
Comme je l’ai fait avec toutes celles
Que j’ai rencontrées avant toi :
Veux-tu ne plus être la mienne ?

Le soir où l’on va se séparer -
Car ce soir-là viendra sûrement,
J’éteindrai toutes les flammes bleues
Des candélabres en argent,
Ensuite les fleurs de tubéreuses et de roses, on va les presser
Entre les feuilles de l’épopée
De ces amantes de Syracuse,
De Lesbos,
De Cythère
Ou de Corinthe...
Le soir où l’on va se séparer
Je vais te demander, ma belle,
Comme je l’ai fait avec toutes celles que j’ai conseillées avant toi :
- N’oublie jamais qu’un jour tu fus la mienne...



Romanţă fără muzică

« Que la mort ne nous ait qu’ivres morts de nous-mêmes »
(Jules Laforgue)


În tine-mi pun toată speranţa
Şi-ţi zic:
- De-acum pentru mine fii totul,
Iar eu
Voi fi pentru tine acelaşi ateu,
Ce-afară de tine nu crede-n nimic.
Fii totul –
Trecutul, cu morţii de ieri
Ce dorm la răspântii, de sălcii umbriţi,
Şi ziua de mâine, cu noii-veniţi
Ce râd pe mormântul defunctei Dureri...

Spre norii de-aramă, pe-naltele scări
Urca-vom –
Din goluri în goluri pribegi,
S-ajungem în ţara în care sunt regi:
Nimicul,
Eternul,
Şi-Albastrul din zări...
Şi-acolo,-n grădina în care nu cresc
Decât mătrăgune,
Cucute
Şi laur,
Sorbi-vom cu sete din cupe de aur
Iubirea topită-n Albastrul ceresc!...


Romance sans musique


« Que la mort ne nous ait qu’ivres morts de nous-mêmes »
(Jules Laforgue)

Je pose tout mon espoir en toi
Et je te dis :
Sois tout pour moi
Et moi, je resterai le même athée
Qui ne croit qu’en toi bel et bien.
Sois tout pour moi –
Passé, les morts d’hier
Qui dorment à l’ombre fraîche des saules,
Aux carrefours des chemins,
Les lendemains des nouveaux-nés
Qui rient aux tombes du chagrin...

Vers des nuages d’airain
Nous monterons égarés
Les hauts escaliers
Pour arriver dans le pays
Où règnent
L’Eternité
Le Grand Rien
Le Bleu des cieux...
Puis, là-haut
Dans le Jardin
Où il ne pousse que d’herbes empoisonnées,
Des ciguës
Et des lauriers,
Nous boirons assoiffés tous les deux
Des coupes d’or
De l’Amour coulé dans le large Bleu des Cieux !

Romanţă apocrifă

Păreri de rău, păreri de rău -
Stigmate vechi, cicatrizate -
În Domul sufletului meu
Păşiţi solemn, înveşmântate
În scumpe-odăjdii de-Arhireu...
Păşiţi solemn, discret şi rar,
Ca nişte pâlcuri fragmentate
Dintr-un cortegiu funerar.
Păreri de rău, păreri de rău …

V-ascult în fiecare seară
Cum staţi de vorbă cu trecutul,
Pe falsa nervilor chitară
Vă descifrez neprefăcutul
Îndemn spre cei fără de glas,
Iar când pe-al inimii cadran
Păşiţi solemn ca şi temutul
Şi mitologicul Teseu,
Sarcedotalul vostru pas
Vi-l cadenţez cu pasul meu –
Cu pasul meu profan.

Păreri de rău, păreri de rău –
Ecouri stinse apocrife,
Şi totuşi pline de ecou,
Voi sunteţi negrele tarife
Pe care moartea le-afişează
În propriul meu cavou.

Romance apocryphe

Regrets, regrets –
Anciens stigmates cicatrisés –
Vous passez, solennels,
Richement habillés
Dans le Dôme de mon âme,
Discrets et solitaires
Comme des groupes fragmentés
D’un cortège funéraire.
Regrets, regrets…

Je vous entends comme tous les soirs
Vous bavardez sur la guitare
Avec le faux passé
Et je déchiffre votre appel
Aux voix d’antan
Lorsque sur le cadran du cœur
Vous vous promenez nonchalamment
Comme le mythologique Thésée
Et, votre pas sacerdotal
Je le cadence avec le mien,
Avec mon pas profane…

Regrets, regrets –
Echos éteints et apocryphes
Et pourtant pleins d’un ample écho,
Vous n’êtes que le noir tarif
Que la mort plante dans mon caveau…





Romanţa celor ce se vând

Lui Alexandru Zamfirescu-Aliz

Se-ngroapă soarele-ntr-un nor –
O, negrul nor ca şi mormântul
Înşelătoarelor ce mor
Neplânse de amanţii lor!...

Pe la ferestre-şi plimbă vântul
Tristeţile sfârşitului de vară,
În timp ce-n cârciuma murdară,
Din strunele de-aramă, cântul
Chitarelor
Îşi ia avântul...

Iar pe la mese,
Rând pe rând,
O ceată de amanţi artişti –
Toţi ne'nţeleşi şi mari,
Toţi Crişti...
Îşi beau iubirea, fredonând
Romanţa celor ce se vând.


La Romance de celles qui se vendent

À Alexandre Zamfiresco-Aliz

Dans un nuage le soleil s’enterre –
Ô, ce nuage noir comme la terre
Des grandes traîtresses qui se meurent
Sans que leurs beaux amants les pleurent !

Devant la fenêtre, le vent
Berce ses chagrins de fin d’été
Et dans les tavernes mal lavées,
Sur les cordes des guitares le chant
Se lève doucement...

Autour des tables
Tour à tour –
Un troupeau d’amants à l’attente –
Tous - grands artistes méconnus,
Tous Christ...
Boivent de l’amour en fredonnant
La romance de celles qui se vendent.


Romanţa noastră

« Sur ton beau tapis de poussière rose... »
(Klingsor)

Pe-acelaşi drum,
Mânaţi de-acelaşi îndemn nefast al năzuinţii,
De-aceleaşi neînţelese-avânturi spre tot mai sus,
Pe-acelaşi drum
Pe unde ieri trecură poate,
Străbunii noştri
Şi părinţii,
Pe unde, unii după alţii, drumeţii trec de mii de ani,

Noi –
Cărora ni-i dat să ducem enigma vieţii mai departe
Şi doliul vremilor apuse,
Şi-al idealurilor scrum –
Pe-acelaşi drum
Vom trece mâine cerşind din ţiterele sparte
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani!

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
Şi-n calea noastră întâlni-vom
Pe cei bătrâni rămaşi în urmă –
Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămi
Cum le luăm-nainte
Iar noi
Le vom citi-n figură cum suferinţele le curmă
În suflet sfintele avânturi
Şi-n gură caldele cuvinte...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...
Şi-n calea noastră întâlni-vom –
O!... câte nu poţi să-ntâlneşti
Când drumu-i lung
Şi nesfârşită e năzuinţa ce te mână
Tot mai departe
Şi te poartă,
Ca pe un orb ţinut de mână,
Spre-ntrezărite-Aureole –
Nimicuri scumpe pământeşti!...

Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!...
Şi mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.

Dar va veni o zi în care
Ne vom opri deodată-n drum,
Înspăimântaţi că-n urma noastră
Zări-vom pe-alţii cum sosesc,
Cum ne ajung,
Ne trec-nainte
Şi râd că nu-i putem opri...

Da...
Va veni şi ziua-n care vom obosi,
Şi va veni
Un timp în care-al năzuinţii şi-al aiurărilor parfum
Ne va părea miros de smirnă,
Iar cântul ţiterelor sparte
Un Psalm cântat de-un preot gângav
La căpătâiul unei moarte
Pe care nimeni n-o cunoaşte...

Şi-atunci, privind în urma lor –
Ca cei ce n-au nimic să-şi spună
Când nu-şi pot spune tot ce vor –
La umbra zidurilor mute
Şi-a secularilor castani,
Vom adormi ca şi drumeţii
Ce dorm uitaţi de mii de ani!...



Notre Romance

« Sur ton beau tapis de poussière rose... »
(Klingsor)
Sur le même chemin,
Menés d’un même funeste appel d’espoir,
Et par les mêmes élans mystérieux,
Sur le chemin où hier passèrent
Nos grands-parents et nos parents,
Où s’en vont depuis mille ans ou bien avant
Des générations de passants,

Nous –
Qui devons porter plus loin l’énigme de la vie,
Le deuil du temps,
Des idéaux perdus,
Demain nous passerons en mendiants, les cithares brisées,
À l’ombre des murs oubliés
Et des vieux châtaigniers.

Nous partirons jeunes comme le Bleu des Cieux immaculés
Et, en chemin nous croiserons ces vieux
Qui ne peuvent plus marcher
Et qui, les larmes aux yeux,
Ils nous voient les devancer.
Et nous lirons sur leur visage
Toute la souffrance qui les déchire,
Avec, dans leur âme un soupir
Et tous les élans oubliés...

Nous partirons jeunes comme le Bleu des Cieux immaculés...
Et, en chemin nous trouverons –
Tout est à retrouver sur terre
Quand le chemin est long et quand
L’espoir nous mène toujours plus loin
Comme on mène un aveugle par la main
Vers les mystères imaginaires –
Auréoles de cette merveilleuse terre.

Nous partirons jeunes comme le Bleu des Cieux immaculés...
Et fiers peut-être comme le bleu sacré du sang des rois.
Mais viendra le jour où nous aussi, on s’arrêtera
En chemin
Surpris de voir comme d’autres gens
Nous rattrapent et nous dépassent en riant
Sans que nous puissions les arrêter...

Oui, viendra le jour où nous serons fatigués,
Un temps où le parfum de l’espérance
Ressemblera à encens
Et le chant des cithares cassées –
Psaume chanté par un muet
Au chevet d’une morte que personne ne connaît...

Alors, les regardant partir –
Comme on regarde les étrangers
Auxquels on n’a rien à dire –
À l’ombre des murs oubliés
Et des vieux châtaigniers,
Nous, on s’endormira comme ces
Passants qui dorment oubliés
De milliers d’années.

Romanţa noului venit


Străinule ce baţi la poartă,
De unde vii
Şi cine eşti?...
Străinule de lumea noastră,
Răspunde-ne de unde vii,
Prin care lumi trăişi coşmarul nepovestitelor poveşti
Şi-n care stea găsişi coloarea decoloratei nebunii?...

De unde vin?...
De unde pot veni, când ochii-mi,
Plini de regrete şi tristeţi,
Par două candele aprinse în cripta morţilor poeţi?
Priviţi...
Sandalele-mi sunt rupte,
Iar toga ce mi-o dete-Apollo
În noaptea când pornii spre voi
Abia-şi mai flutură albastrul de-a lungul umerilor goi.

Sunt gol -
Căci calea-mi fuse lungă
Şi-n calea mea-întâlnii pe rând
Pe toţi câţi vrură să vă vândă
Podoabe noi ce nu se vând,
Pe cei ce vrură să vă cânte romanţe noi,
Pe cei ce vrură
Să vă-ndrumeze spre mai bine –
Spre-acel frumos întrezărit
În armoniile eterne
Dintr-un sfârşit
Şi-un infinit,
Pe cei ce v-au adus lumina,
Pe cei ce i-aţi primit cu ură
Şi i-aţi gonit cu pietre –
Pietre ce s-or preface-n piedestale
În clipa când vă va cuprinde beţia altor ideale!...

De unde vin?
Eu vin din lumea creată dincolo de zare –
Din lumea-n care n-a fost nimeni din voi,
Eu vin din lumea-n care
Nu-i ceru-albastru,
Şi copacii nu-s verzi, aşa cum sunt la voi,
Din lumea Nimfelor ce-aşteaptă sosirea Faunilor goi,
Din lumea cupelor deşarte şi totuşi pline-n orice clipă,
Din lumea ultimului cântec,
Purtat pe-a berzelor aripă
Din ţărm în ţărm,
Din ţară-n ţară,
Din om în om,
Din gură-n gură, -
Din lumea celor patru vânturi
Şi patru puncte cardinale!...

Deschideţi poarta dar,
Şi-n cale
Ieşiţi-mi toţi cu foi de laur,
Iar voi, ce măsuraţi cu versul gândurile ce n-au măsură,
Veniţi în jurul meu degrabă,
Şi-n cântul lirelor de aur,
Porniţi cu mine împreună
Spre lumea-n care nu-s castele cu punţi
Şi şanţuri feodale,
Nici ruginite porţi de-aramă, la care bat cei noi sosiţi...
Veniţi cu toţii cât mai e vreme,
Şi mai puteţi cânta –
Veniţi!...
Veniţi, să vă aprind în suflet lumina stinselor făclii
Şi-n versuri fantasmagoria şi vraja noilor magii!
Iar cânturile voastre –
Cânturi cu care azi cerşiţi o pâine –
Să le-ncunun cu strălucirea aureolelor de mâine!...
Dar poarta a rămas închisă la glasul artei viitoare.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Era prin anul una mie şi nouă sute opt - îmi pare.


La Romance du nouveau venu

Étranger qui frappes à la porte,
D’où viens-tu
Et qui es-tu ?...
Étranger venu d’outre bord,
Dans quels pays vis-tu le rêve
Des contes de fées jamais vécus ?
Dans quelle étoile trouvas-tu le galbe délavé de la folie ?

D’où je viens ?...
D’où pourrais-je bien venir lorsque mes yeux
Pleins de tristesse et de regrets
Ressemblent à deux cierges qui brillent
Dans la crypte des poètes passés !
Regardez…
Mes sandales écoulées
Et la toge qu’Apollon me donna
La nuit où je partis vers vous
Flotte à peine son voile bleu
Autour de mes épaules nues...
Je suis nu –
Ma route fut longue
Et dans ma voie j’ai rencontré
Tous ceux qui ont voulu vous vendre
De ces trésors que l’on ne vend pas,
Tous ceux qui ont voulu vous chanter
De nouvelles romances, qui ont voulu
Vous emmener vers du nouveau,
Vers la beauté longtemps rêvée
De l’éternelle harmonie
Entre fini et infini,
Ceux qui voulurent vous donner de la lumière
Et que vous avez accueillis par de la haine
Et, chassés par des pierres –
Pierres dont on fera un piédestal
Le jour où vous seriez ravis
De la folie d’un nouvel idéal !...

D’où je viens ?
Je viens du monde de l’autre bout de l’horizon,
Du monde où personne d’entre vous n’y est venu,
Du monde où il n’y a pas de ciel bleu,
Des arbres verts non plus.
Je reviens du monde des Nymphes qui attendent les Faunes nus,
Du monde des coupes vides et pleines en même temps,
Du monde du tout dernier chant
Porté sur les ailes des cigognes
De bord en bord, de terre en terre,
De bouche en bouche, d’homme en homme,
Du monde des quatre vents, de l’eau
Et des quatre points cardinaux !...

Ouvrez-moi donc la porte et mettez
Sur mon chemin des fleurs de laurier !
Et vous qui par le vers mesurez toutes les pensées démesurées,
Venez autour de moi
Et dans le chant des lyres
Allons partir
Vers le monde sans palais
Ni ponts, ni fosses féodales,
Ni portes en bronze, rouillées, vaincues,
Où frappent les nouveaux venus...

Venez donc tous tant qu’il y ait
Le temps où vous pourriez chanter,
Venez !...
Venez pour que j’allume dans votre âme la flamme inouïe
Et dans les vers tout le mystère
De vieilles nouvelles amères magies !
Et dans vos chants –
Chants par lequels vous mendiez un bout de pain –
L’éclat des auréoles des lendemains...
Mais la porte est restée fermée à l’appel du nouveau mythe.
...........................................................................................

Si je m’en souviens bien, c’était en mille neuf cents huit...






Ion Minulescu    4/2/2017


Contact:

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian