Ne-a spart fortuna-n două răsuflarea
Eu m-am născut în graiul dulce-al mamei,
M-au legănat si muntele, si marea.
Până la Tisa se-auzea cântarea
Pe mal nistrean crestată-n buza lamei.
Ne-a spart fortuna-n două răsuflarea.
Si azi mai sângerează rana dramei,
Când dai, la Prut, umil, uiumul vamei
Să poti să duci la Putna neuitarea.
În geana toamnei, când s-a stinge-n zare
Duiosul, jalnic tipăt de cocor,
Pe ultim drum mă duceti la culcare
Sub tremur viu de falnic tricolor.
Eu m-am născut în România Mare
Si-n România Mare-as vrea să mor.
Să avem o cruce si-un mormânt
De m-ai prinde hot la vreo răscruce
Ori tâlhar cu capul pe butuci,
Să mă răstignesti, Te rog, pe-o cruce,
Nu mă răstigni pe două cruci.
De-o să-mi cânte cucul într-o seară,
Să nu-mi cânte-n luncă si-n pripor.
M-am născut, cum stii, doar într-o tară
Si-ntr-o tară, Doamne,-as vrea să mor.
Uite nouri corbii cum se lasă
Pe pământul nostru si se-mbuib.
Adu Basarabia acasă
Si românii într-un singur cuib.
Să avem o cruce si-un mormânt
Si-un pământ nemuritor si sfânt.
Canari si noi, vânduti pe trei parale
Legat în lanturi cobză de catarg,
Să nu mă fure cântul de sirene,
Sub trilurile tale indigene
Si munti de fiare-as fi putut să sparg.
Acum te zbati ca apele-n avene
În colivie,-n doping un La Fargue,
Doar glasul tău răsună ca în larg
De dor de zbor, de boarea din morene.
Canari si noi, vânduti pe trei parale,
În tarc închisi ca mortii-n tintirim,
Doar cântul nostru sfânt de dor si jale
Ne-a ajutat să supravietuim.
Si, liberi azi, arípile ni-s pale,
Orbecăim, dar Tara n-o găsim.
Când te-au momit cu strălucirea toată
Când te-au momit cu strălucirea toată
A-ntunecimii raiului păgân,
Când te-au călcat, postată cu postată,
Toti serpii, ce i-ai încălzit la sân,
Când, ca pe Horia, te-au tras pe roată,
Tu, frate, n-ai uitat că esti român.
S-au risipit măretele imperii?
Si-au ogoit -- ai! -- pofta de mărire?
Un olm de gaze-aduce-a mântuire.
Un vânt tepos adie a siberii.
Să pomenesti imperiul sine ire?
Au nu cumva pe mos Martin să-l sperii?
Din rana ta -- memoria durerii --
Urează-i net: Eternă adormire!
Doamne,-adună-mă în una
Cică mă eliberase,
Când, de drept, m-a ocupat.
Munti si mare îmi luase,
Fără Tară m-a lăsat.
Nu-ti pierzi mama-n joc de dame,
Nu poti graiul să ti-l schimbi.
M-a făcut cu două mame,
M-a făcut cu două limbi.
Var nestins a pus pe rouă,
Gard de sârmă peste râu.
Mi-a tăiat inima-n două,
Să-mi tin simturile-n frâu.
Doamne,-adună-mă în una:
Suflul, limba, Tara, muma.
Mai strasnic decât râurile toate
Credeam a ne uni pe vesnicie,
Într-un sărut sudate, mal cu mal.
Când, din senin, vorace, un sacal
Îngurgită o halcă din mosie.
La teascu-nstrăinării trasi pe val,
La cicârâcul fricii - pe vecie,
Stefánii mei au dat-o pe corcie,
Trădându-si mamă, frate, limbă, smal.
Pe malul unde-un frate dă-n alt frate,
Dă-n colt mancurtul unde-n orice tânc,
La ora Judecătii de Apoi,
Mai strasnic decât râurile toate
Si decât fluviile toate mai adânc
E râul care trece chiar prin noi.
Ci lupii musatini si basarabi
Le injectează zi de zi freoni
Că lupi români dau iama la sorici
Si urlă-a sânge lupii autohtoni,
Si-a plagă urlă lupii venetici.
”Sârma ghimpată vă stârnea colici?
Din boi docili trezitu-v-ati bizoni,
Mari basarabi si mari cameleoni?” –
Îi sfichiuiesc demonic, ca un bici,
Pe mal de Nistru-o haită de-avortoni,
Pe mal de Prut o ciurdă de mitici.
Roiesc în jur cioroii autohtoni
Si-n kazaciok croncanii venetici.
Ci lupii musatini si basarabi
Se simt acasă, nu la ursii albi.
Îndarn basarabeanul strivi sârma ghimpată?
Nămetii deapăn’ sârma ghimpată iar la Prut?
Mos ger îi pune lacăt tamojnei la Albita?
I-ngheată mintea bocnă, îi degeră bundita
Si-n gând basarabeanca suspină: ”Si tu, Brut?”
Dinspre siberii gerul îti gâdilă bărbita?
I-o fi slăbit tăria de ti se dă bancrut?
La granită-o matrioscă te-nsoare c-un sărut,
Ti-nseninează fata si-ti flutură cosita?
Îndarn basarabeanul strivi sârma ghimpată,
Care-i trecea prin suflet la apa blestemată?
O fi retras-o Cain, gelosul, din muzeu?
Să mă declar Casandră, sunând alarma, eu?
De ce, dar, strasnic, gerul ia chip drăgut de fată
La un hotar, la altul -- de brută-mpăunată?
Zadarnic. Limba ne-a salvat si-acasa
În timpu-n care lupul păru-si schimbă,
Au fost si insi ce le-a plesnit crevasa,
În alte cuiburi vrând să-si mute casa,
Să-si cate leac de frică-n altă limbă.
Zadarnic. Limba ne-a salvat si-acasa
Oriunde ne-au plimbat si ne tot plimbă
Liberatorii. Firea nu se schimbă,
Oricât au dres si-au tot vopsit carcasa.
Pornind să-nconjuri globul pământesc,
Îti pune drob în traista cu merinde
Un adevăr ca viata de firesc,
Să-l spui la lume lumea cât cuprinde:
Nici casa părintească nu se vinde,
Dar nici, o, Doamne, graiul părintesc.
Dacă graiul cel sfânt ni l-am pierde, placizi, într-o zi
Dacă tata si mama ca mâine în zori n-or mai fi,
Ei plecând, ca strămosii, spre cealaltă lume, departe,
Moartea lor n-ar putea a -- nicicum -- ne desparte:
Ar rămâne prin mine, prin frati si surori a trăi.
Dacă noi, ca părinti, iar, porni-vom la drum într-o zi
Spre o lume-n tartamuri, cu piscuri si pajisti brocarte,
Vom rămâne si-aici, si acolo, mai vii, în nemoarte:
Prin copii, nepotei, strănepoti vom -- în veci -- dăinui.
Dacă dulcelui grai, graiul meu, graiul tău, graiul lui,
I-ar fi dat să dispară ca-n gheare de soim unui pui,
Vom sti stâncă să stăm, ca un ultim, ne-nfrânt, mohican
Cât mai gâlgâie-n noi simt de dac nesupus si roman.
Dacă graiul cel sfânt ni l-am pierde, placizi, într-o zi,
Din aceeasi clipită, ca insi si ca neam, am pieri.
Pe sol străin n-am mas si nici nu mânem
Falsi protectori cu mină acvilină
Mi-l sapă, neamul, greu, din temelie.
Oriunde sunt, tronează, cum se stie,
Principiul lor: dezbină si domină.
Pe sol străin n-am mas si nici nu mânem.
Acasă -- moldoveni, ardăi sau vlahi --,
Să stie ei, modernii padisahi:
Români am fost, români o să rămânem.
Au sârbul si ruteanul nu stiu oare
Că altă apă curge azi la moară
Si-s toti egali: slavi, vlahi sau cosovari?
N-a spus-o ieri Gamzatov la avari
Că, dacă mâine limba lui dispare,
Atunci el astăzi gata e să moară?
Cioroi la cârmă, face si desface
Cioroi la cârmă, face si desface.
El, cel mai mare-n lume antihrist,
Îi dă lui Crist carnet de comunist,
În catedrală semnul crucii-si face.
Proclamă steagul Patriei fascist,
Ai tării creieri -- simple dobitoace.
Cu ciurda sa, cu firea sa vorace,
Ne pradă tara, chistul blastocist.
Făcând aport, abila patachină,
La curtea Moscului bufon plăcerii,
Ajuns misel, prin fals, la cârma tării.
Priveste-i chipul cret de om bolund
Fătarnic cum lui Stefan i se-nchină
Si-l pupă, vezi, pe Lenin cum în fund.
Masacrul lor, hain, e încă viu
Urzea, în cap năuc, un plan nerod,
Sub trei lăcăti tinut si zi, si noapte.
Se revelă-n priér, în zi de sapte:
Chiti tăierea pruncilor Irod.
Să-i pese lui că sunt doar miei de lapte,
Când vrea -- stiut -- nimic să nu dea rod
Din ce rival i-i, contra, antipod?
El taie-n poame crud, că-s verzi, că-s coapte.
Masacrul lor, hain, e încă viu.
În bernă steaguri. Cârje. Timp oprit.
Răni sângerânde, multe. Una stiu:
Copiii care-au supravietuit
Nu s-ar scârbi să afle că Irod
La gât îi face funiei un nod.
Să stie el, Irod, si toti irozii
Batoza mintii gânduri grele-adună.
Se vântură pilatii si barabii.
Vibrati când dinspre Prut a jale sună
Duiosul glas al blândei Basarabii.
Muscalu-o tine strâns -- sub teasc -- în strună.
Sub talpa sa cad castre, diguri, tabii,
Dispar în hău mosnenii, pârcălabii.
Ciubota-i grea. Ce-i cizma semilună?
Ce-ati uneltit, atuncea, prin Ticău?
Nu stiu. Dar sigur sunt de una:
Să o luati, pieptis, spre Chisinău.
Si ati rămas aici pe totdeauna.
Să stie el, Irod, si toti irozii:
Nu piere-un neam cât vii îi sunt rapsozii.
Poti să mă faci orfan de chipul meu
Ce trist: orfan de mamă si de tată
Si dureros -- de frate si de soră!
Dar cum să fii de fama tricoloră,
De imnul Tării, toaca-n piept să-ti bată?
Să fii lipsit de munte si de mare,
De Putna, Dealu, Strunga sau Prislop
Ori, urgisit de groaznicul ciclop,
Să fii orfan de Tara ta cea mare?
Cu ce-am gresit bunetei Tale eu?
Poti, Doamne, să mă schimbi în pic de ceară,
Să trec prin ac cămilă,-n cuscă leu,
Paiată-n bâlci, de râs si de ocară,
Poti să mă faci orfan de chipul meu,
Dar niciodată nu -- orfan de Tară!
N-as fi, Doamne, sacrileg
Unu-am fost si fost-am una:
Marea, muntii, Tara, muma,
Si mai fost-am, pe-al meu plai,
Doar un neam cu-acelasi grai.
Unul s-a făcut că plouă
Si m-a sfârtecat în două:
Două tări si două neamuri,
Două limbi si două hamuri.
Mă usucă stiblă plânsu-mi
Că-s vecin cu mine însumi.
Cum se-mparte, mă crucescu,-n
Două graiuri Eminescu?
N-as fi, Doamne, sacrileg,
De m-aduni iar în întreg.
Sisifi curbati sub plumbul nedreptătii
Surprinsi de ghiocelul libertătii,
Crezând, naivi, că súntem suverani,
N-am observat cum se surpau, prin ani,
La Nistru meterezele cetătii.
Ostenitor împingem bolovani,
Sisifi curbati sub plumbul nedreptătii,
Plătind tribut nu doară lasitătii,
Ci si trădării propriilor ivani.
E balalaica soră cu vioara?
Satana umblă iar cu crucea-n sân?
Să nu ne îmbătăm cu apă rece
La un pahar de vorbe dulci în tara
În care veneticul e stăpân,
Pe când stăpânul e poftit să plece.
De unde, taică? Ursu-o ia cu-ncetul
A fost să poarte-al sortii crunt blestem:
Între hanger să salte si buldog.
La tanc, un urs a-nchis-o în bârlog,
Cu chip c-ar fi salvat-o de harem.
Si nu-i mai mare-n lume demagog,
Ce-i s-ar pretinde salvator suprem,
Când, două veacuri stându-i la cherem,
N-o mai slăbeste-o clipă din dârlog.
La un pahar de votcă ”Gorbaciov”,
Când mos Martin scăpă din mâini dârlogul,
Captiva părăsi-n doi timpi bârlogul,
Crezându-se salvată de istóv.
De unde, taică? Ursu-o ia cu-ncetul,
Tot mormăind că-i taie robinetul.
Si să mai zici că-i dat de la natură...
Emelea lor -- către Pepelea-al nostru
Când statul o pornise copăcel:
”Îi bat un cui în inimă -- cinel? --
Si să mă p... pe suveranul vostru!”
Deci, stătuletul proaspăt, căldicel,
Nici să se-nfrupte, bietul, din colostru,
Căci cuiul cu pricina-si cască rostrul,
Adulmecând a mici sau potrocel.
Si să mai zici că-i dat de la natură
Să zburede-un cerb în voie-n largul său,
Când lupu-si roade coltii pe ilău,
Iar ulii îsi fac rondu-n contratură.
Încai ti-ai duce oasele si pielea
Cât porti în spate cuiul lui ... Emelea.
Nu-i tarc. Pe apa sâmbetei s-a dus
Nu-i tarc. Pe apa sâmbetei s-a dus.
Vitelu’,-n soc, e slobod la breakfast.
Capcană-i? Mană? Libertate? Test?
Spre CSI, UE sau Belarus?
De-atuncea suge, lăcomos, pe sest
La două vaci, netrebnicul intrus:
La una, uger suplu, de la est,
La alta, mai pulpoasă, din apus.
Stiind că n-o să-l dea din mâini nicicând,
Îl lasă-n dusi să-si facă marafetul,
Chiar dacă-i trece, tintes, câte-un gând
Să-i mai închidă-aórea robinetul.
La ce l-ar priponi ori să-l alunge?
Ce creste din vitel tot bou ajunge.
Quo vadis, Kraďna? Mamă tu, RM?
Castanii urc spre ceruri candelabre.
În aer – olm de mov-liliachiu.
Memoria se-nfige a burghiu,
Curg pe retine scenele macabre.
La frontiere cască-un nou kakiu.
Transpir, răzlet, maimuti cu mutre scabre,
Dăngăluiti cu stele vii, cinabre,
Îmbălsămati în votcă si rachiu.
Ivan Putincă -- mintea-n loc să-ti steie! --
Nu-i ca Turbincă: votcă, drog, femei.
Lui nu-i ticneste-o singură Crimee:
Lui nu-i ajung o sută de crimei!
Quo vadis, Kraďna? Mamă tu, RM?
Spre CSI? Spre NATO? Spre UE?
Cât timp la horă e acasă ia
In memoriam Doina si Ion Aldea-Teodorovici
Când ne salvam prezentul si trecutul,
Ne zămisleam real când viitorul,
Când ne chemase tara si poporul,
Ne-au fost atunci si flamura, si scutul.
Ne da tărie cântul lor, durutul,
Ne alina tristetea lor si dorul,
Ne-nsufletea un crez, nepieritorul:
Să-l scoatem teafăr din cătuse, Prutul.
Cât în înalturi cântă ciocârlia,
În lunci copiii cât mai joacă oina,
Cât timp la horă e acasă ia,
Sfruntând furtuna, ploaia, gerul, moina,
Nestrămutati ca graiul, neamul, glia,
Cu noi rămân, mai vii, Ion si Doina.
Cu sete să le soarbem, seculară
Torcea bunica firul de poveste,
Iar glasu-i, când la pas, când la galop,
Gonea, juma’ de iepure, cam schiop,
Si-un călăret, juma’ de om, pe creste.
În ritmul vietii, véget, de hip-hop,
Nu concepeam că poate fi sau este
Nu doar în basm sau mintile agreste,
Ci si real fiintă dintr-un ciob.
Dar ia priviti la Tara noastră mamă,
Cum ne-o divid în gemene-surori,
La neamul cu mileniile de-o seamă,
Cel hărtănit si tras prin varii sfori.
Cu sete să le soarbem, seculară,
Să facem un întreg: un neam si-o Tară.
Când mă-nsenin, când gânduri mă-mpresoară
Lui Adrian Păunescu, in memoriam
Îmi clocoteste-un râu prin defileu.
Sunt grav bolnav. Nu-I nerv să nu mă doară,
Că-I noapte, zi, că-I toamnă, iarnă, vară,
Că-nfrunt siroco, crivăt, alizeu.
Ea leac nu are, azi e-atât de rară!
Mi-a dat-o, boala, însusi Dumnezeu.
Această boală-I dragostea de tară,
De neamul meu, de ram, de graiul meu.
Când mă-nsenin, când gânduri mă-mpresoară,
Când mă-nfior, la bine si la rău,
Astept când sau petrec un tren din gară,
Mă doare dulce rana mea mereu.
Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Tară,
Dar fără Tară ce m-as face eu?
Mai mare bogătie nu-I când ai
Sărac lipit, n-am aur, geep la scară,
Conacuri, mall-uri, yahturi, lainer, card,
Cupoane, conturi, bonă, bodyguard,
Dar am în lume-o mamă si o tară.
Se tin de mine lipsurile scai:
N-am curse gratis, rentă forfetară,
Diurnă, spray, cafele, secretară,
Dar sunt bogat că am în tară-un grai.
Strămosi bogati pe alte plaiuri n-am,
Cum n-am comori ascunse nici în tară,
Nici pungile nu-mi dau pe dinafară,
Dar sunt bogat că am în grai un neam.
Mai mare bogătie nu-I când ai
Un drag de mamă, tară, neam si grai.
25 de sonete pentru revista ”Observatorul”
Din ciclul ”Eu sunt bolnav de Dumneavoastră, Tară!”
|
Nicolae Mătcas 2/12/2016 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.