Convorbire cu actrita Sanda Toma
Sanda Toma, una dintre cele mai iubite Mari Doamne ale teatrului românesc, detestă interviurile cu care astăzi o multime de contemporani cochetează în speranta că astfel pot deveni celebri. “Actorii buni îsi fac reclamă pe scenă, jucând bine,” a spus dânsa cândva. Totusi, în virtutea prieteniei noastre foarte îndelungate, a acceptat cu gratie si generozitate să facem publică o convorbire recentă purtată telefonic si – cu întârzieri ale postei nedemne de vremea noastră – prin corespondentă.
Actrita a văzut lumina zilei în Bucuresti la 27 octombrie 1934. Pierzându-si mama când nu avea decât 5 luni, a fost crescută cu dragoste, devotament si dăruire de sora mamei sale. Pentru Sanda Toma mătusa aceea a fost o mamă exceptională, asa cum nu sunt multe.
Educatia scolară si-a început-o la călugărite, la renumitul Institut Sf. Maria de pe Strada Pitar Mos. După infama reformă comunistă a învătământului din 1948, Institutul Sf. Maria a fost desfintat si elevele împrăstiate în scolile publice. Asa se face că Sanda Toma si-a încheiat studiile medii la Liceul Gheorghe Lazăr, liceu de băieti cu traditie, transformat peste noapte de inepta reorganizare socialistă si în liceu de fete. Pasionată de natură ar fi dorit să studieze geologia, dar la universitate, desi a obtinut media necesarǎ la examenul de admitere, a fost refuzată în baza unor criterii social-politice discriminatorii caracteristice “democratiei” de tip marxist si transferată din oficiu la Facultatea de Constructii de Masini Agricole, o profesiune către care nu simtea nici o atractie.”Nebănuitele căi ale partidului si ale lui Dumnezeu” au făcut-o ca în acel moment de cumpănă să-si îndrepte pasii către Institutul de Artă Teatrală si Cinematografică “Ion Luca Caragiale” (IATC) unde a intrat fără probleme, căci “meseria de artist nu ti-o alegi tu, te alege ea pe tine”.
Sanda Toma a absolvit IATC-ul în 1958 cu rolul Rosinei din “Bărbierul din Sevilla” de Baumarchais, piesă montată de regizorul Vlad Mugur. Apoi si-a început ucenicia la Teatrul National din Craiova. După o scurtă, dar memorabilă activitate în capitala Olteniei – invitată fiind în 1958 de regizorul Sică Alexandrescu – s-a prezentat si a trecut cu succes concursul de angajare la Nationalul bucurestean. Aici una din primele ei mari reusite a fost Mirandolina din “Hangita” de Carlo Goldoni. După doi ani, în 1961, selectată de Radu Beligan, devine membră fondatoare a Teatrului de Comedie, unde timp de 33 de ani a făcut parte din binecunoscutul colectiv care a deschis artei teatrale românesti drumul spre occident. Fiind distribuită în majoritatea pieselor montate de-a lungul anilor pe scena “mezinului teatrelor capitalei” si-a atras din partea unuia din critici apelativul cu nuantă apreciativă “infanteristul Teatrului de Comedie” fiindcă era “mereu în prima linie, în ranită cu bastonul de maresal.”
Cariera fabuloasă a Sandei Toma, care se întinde pe sase decade, s-a desfăsurat nu numai pe scenele românesti, actrita bucurându-se repetat de succese răsunătoare si pe alte meleguri precum tările scandinave si faimoasa La Fenice venetiană. Iar în 1965, când Teatrul de Comedie a reprezentat România la Teatrul Natiunilor din Paris – luând premiul cel mai important, premiul criticii – Sanda Toma a jucat rolurile principale feminine în toate trei piesele puse în scenă cu acea ocazie: “Troilus si Cressida” de William Shakespeare, “Rinocerii” de Eugen Ionescu si “Umbra” de Evgheni Svart. De asemenea, palmaresul ei remarcabil mai include si filme, piese de teatru radiofonic si nenumărate aparitii la televiziune.
Incă activă si în ciuda vârstei, actrita renumită pentru vocea ei penetrantǎ si dictia impecabilǎ, continuă să apară pe scena Teatrului National din Bucuresti (TNB) radiind pasiune, elegantă si făcând dovadă de un inegalabil profesionalism, calităti care i-au atras dragostea si admiratia miilor de spectatori. Din fragedă tinerete o avidă cititoare de literatură bună, este o mare iubitoare de naturǎ si animale.
G.W. Dragă Sanda Toma, iată-vă din nou – după o absentă de patru ani – pe scena sălii mari a TNB cu piesa “Toti Fii Mei” de Arthur Miller. Ati putea spune cititorilor revistei Observatorul, dacă modernizarea scenei a influentat cumva conceptia regizorală initială, afectându-vă interpretarea în stagiunea curentă?
S.T. Scena sălii mari a TNB a fost încă de la construire foarte generos utilată tehnic. Lucrările de consolidare si reconstructie din ultimii patru ani au reînnoit tot ce se deteriorase între timp, adăugând mijloace noi si moderne de manevrare scenică, astfel încât acum putem concura decent cu alte scene europene.
Spatiul destinat spectatorilor a fost transformat într-o adevărată sală pentru teatru, cu vizibilitate si acustică bunǎ din orice unghi, reducându-se numărul de locuri la aproximativ 900 din cele o mie si ceva existente anterior (parter, loji, balcoane), facilitând diversificarea preturilor biletelor si implicit accesul la spectacole.
Decorul piesei “Toti Fii Mei” – după patru ani de zăcut în magazie, a fost reîmprospătat si scurtat în partea din fată cu un metru si jumătate, astfel încât nu mai depăseste rampa, dându-ne posibilitatea să fim mai aproape de public – fapt benefic pentru spectacol.
G.W. Dumneavoastră împreună cu Domnul Victor Rebengiuc ati transformat, printr-un tur de fortă nemaipomenit, un pamphlet comunist – căci piesa lui Miller asta a fost la premiera de acum aproape 70 de ani – într-o tragedie profund umană, cu valente antice. In 1948 am vizionat punerea în scenǎ a acestei lucrări la Sala Studio având ca protagonisti pe Aura Buzescu si George Calboreanu si în 2009 am revăzut-o în interpretarea cuplului dumneavoastră. Mărturisesc că am fost impresionat de magistrala si totala schimbare de factură pe care ati realizat-o, obtinând astfel un succes extraordinar, binemeritat. Care vă este secretul?
S.T. Piesa a fost din totdeauna “o tragedie umană cu valori antice” si – as adăuga eu – cu o incitantă tentă politistă. Piesa a fost îngropată în uitare, unde ar fi rămas si astăzi dacă mintea ageră a regizorului Ion Caramitru (deopotrivă actor si director al TNB) nu ar fi depistat în textul “prăfuit” al lui Arthur Miller valoarea lui contemporană si posibilul impact asupra publicului.
Meritul lui Victor Rebengiuc si al meu constă doar în seriozitatea si profesionalismul cu care ne-am construit rolurile – calităti de mult recunoscute promotiei noastre (1952-1956), supranumită cândva “de aur” si din care astăzi, mai suntem pe scenă doar patru.
G.W. O altă plăcută surpriză a constituit-o coeziunea aproape perfectă a echipei interpretative. Desi în piesă joacă actori din cel putin trei, dacă nu patru generatii diferite, iar dumneavoastră si Domnul Rebengiuc sunteti indisputabil stelele de prima mărime, spectacolul a functionat ca un mecanism de precizie bine uns. Cum s-a reusit peformanta aceasta?
S.T. Institutul de Artă Teatrală si Cinematografică “Ion Luca Caragiale” a fost o scoală de teatru foarte serioasă, cu profesori exceptionali, din păcate dispăruti de mult cu totii. Victor si cu mine i-am avut profesori pe Aura Buzescu si Nicolae Băltăteanu, asistentii lor fiind regizorii Sorana Coroamă si Vlad Mugur. Ei ne-au pus în brate "tainele meseriei”, iar una dintre aceste taine este spiritul de echipă. Un spectacol bun este rezultatul unei munci colective în care totul functionează “ca un mecanism de precizie bine uns.” Regizorul are misiunea dificilă ca după ce si-a făcut distributia să-i aducă pe toti la acelasi numitor comun în vederea realizării unui spectacol omogen.
G.W. Ce a însemnat pentru Sanda Toma, din punct de vedere actoricesc, rolul Kate Keller?
S.T. Când am primit rolul, întâi nu mi-a venit să cred. Bucuria era imensă, dar si spaima pe măsura bucuriei. Nu credeam că o să mai am parte vreodată de un rol adevărat, într-o piesă adevărată. Eram ghiftuită de roluri de serviciu si hămesită după o partitură generoasă. Am muncit la repetitii cu fortă de hamal si cu entuziasm de adolescentă. Am făcut o performantă demnă de fostele mele succese din tinerete, dovedind că o actrită bună la tinerete rămâne la fel de bună si la bătrânete.
Culmea este că s-au mirat toti “specialistii” din teatru de parcă mă vedeau pentru prima oară! Asta m-a amuzat teribil. Fusesem iar “redescoperită”!!! Exact cum mi se întâmplase de fiecare dată când duceam un rol greu si mare “con brio” până la capăt.
Kate Keller mi-a oferit însă o redescoperire spectaculoasă venită la timp fiindcă eu cred că pentru mine ea este “cântecul lebedei”.
G.W. Pe vremea când nu stiam încă mare lucru despre teatru am avut privilegiul să vă văd, extrem de tânără, jucând suav un ghiocel. Apoi v-am admirat încă tânără, sclipitoare, zglobie si entuziastă în rolul cuceritor al Luciettei din Bădăranii. Mai târziu am fost zguduit de modul în care, în plinǎ fortă creatoare a maturitătii timpurii, ati întruchipat în Rinocerii pe Daisy si înfricosătoarea ei metamorfoză. Iar de curând Kate Keller a dumneavoastră m-a înduiosat până la lacrimi. Permiteti-mi ca, după aceste câteva cuvinte prea sărace ca să însumeze o viată glorioasă închinată Taliei, să vă întreb care vă sunt planurile de viitor? In ce roluri am putea spera să vă mai vedem?
S.T. Socotesc că sunt putin…cam prea “matură” ca să îmi mai fac planuri. De altfel nu mi-am făcut niciodată. Planurile muritorilor stârnesc hohotele de râs ale Creatorului. Nu m-am considerat niciodată chiar atât de înzestrată cu humor, încât să-mi permit să-l fac pe Cel de Sus să râdă.
G.W. Fiindcă a venit vorba despre viitor: cum vedeti viitorul teatrului românesc?
S.T. Abulie. Nebunia de a fi la modă indiferent cum si de ce, goana după originalitate cu orice pret, superficialitate, lipsă de cultură, haz ieftin menit să fericească vulgul – crime contra artei, mici, dar totusi crime – cum vedem la tot pasul. Si prostie cât cuprinde!!!
Teatrul reflectă viata. La ce altceva am putea să ne asteptăm?!?
G.W. Multumindu-vă pentru timpul acordat acestei convorbiri vă doresc multi ani, sănătate si roluri mari, pe măsura talentului si profesionalismului dumneavoastră. Si în speranta – pe care sunt sigur că o împărtăsesc cu toti iubitorii de teatru de limbă română de pe ambele maluri ale Atlanticului – că veti fi “redescoperită” în continuare, închei cu traditionala urare aducătoare de noroc, populară printre actorii de operă si teatru amerindieni: Toi, toi, toi Sanda Toma!
|
Gabriel Watermiller 11/10/2015 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.