Respectul nu are pașaport
Un tânăr român a lovit în plină stradă un livrator asiatic. Livratorul l-a întrebat pe agresor de ce l-a lovit – „Du-te înapoi în țara ta”, i-a răspuns agresorul. „De ce?”, a întrebat livratorul. „Pentru că ești un invadator”, a venit răspunsul. O scenă care ar fi trebuit să ne rușineze pe toți, pentru că nu e doar despre un pumn dat, e despre cum înțelegem noi, ca societate, să conviețuim. Și, mai ales, despre cum alegem să reacționăm la ceea ce nu ne place.
În România, nu ne facem dreptatea cu pumnii. Și, dacă stăm să ne uităm mai atent, acel om nu făcea nimic altceva decât să-și câștige existența într-o meserie unde prea puțini dintre ai noștri vor să muncească.
Nu trebuie să uităm că milioane de români trăiesc astăzi în alte țări. Am fost și eu printre ei: șapte ani în Israel, doi ani în Germania, doisprezece ani în Austria. Știu prea bine cât de greu e să-ți cari casa în spate și să-ți faci alta printre străini.
Să înveți o altă limbă, să te adaptezi la reguli noi, să suporți priviri ostile sau replici acide. Eu însămi am trecut prin asemenea episoade: de la comentarii ironice până la atitudini care îți arată clar că nu ești „de-al lor”. Nu au fost violențe fizice, dar au fost destule răni verbale. Și știți ce? Dor la fel de tare.
Viața emigrantului nu e deloc simplă. Uneori e chiar nedreaptă. Străinii, oriunde ar fi, sunt adesea exploatați: cazați înghesuit, plătiți mai prost decât localnicii, folosiți fără protecție legală reală.
Am trăit asta pe pielea mea. În Israel, unde lucram ca îngrijitoare, cineva își amintea că am fost croitoreasă și îmi aducea mereu haine de cusut, pentru că „sunt plătită 24 din 24, deci să muncesc 24 din 24”. Am cunoscut muncitori pe șantiere care nu și-au mai văzut salariile cu lunile și li s-a spus în față că nu vor câștiga niciodată dreptatea. Și am auzit povești grele: români plecați la căpșuni în Spania sau la sparanghel în Germania, trași pe sfoară, umiliți, plătiți la limita supraviețuirii.
Ei bine, ce li se întâmplă românilor noștri în afară, li se întâmplă și acestor străini veniți în România. Și atunci, ce drept avem să ridicăm piatra?
Să fim sinceri: dacă mâine românii ar accepta să muncească în masă în sectoare grele, prost plătite, poate că acești străini n-ar mai fi aici. Dar realitatea e că nu o facem. Și atunci cine să ducă pe umeri ceea ce noi nu vrem?
Sigur, printre străini există și uscături – oameni care fură, care creează pagube. Dar oare la noi nu e la fel? Oare nu avem și noi destule povești de rușine? Diferența este că pe „ai noștri” îi iertăm, iar pe „ceilalți” îi transformăm în țapi ispășitori.Incidentul cu livratorul asiatic arată că, uneori, ne uităm la străini și vedem doar o etichetă: „ăla venit din altă parte”. Uităm să vedem omul și ce face el pentru noi.
Eu cred că respectul nu are pașaport. Și că România are nevoie, astăzi mai mult ca oricând, să-și înțeleagă propria oglindă: suntem și țară de emigranți, și țară de imigranți. Dacă vrem ca ai noștri să fie tratați cu omenie afară, poate că primul pas ar fi să învățăm să dăm aceeași omenie aici.
Pentru că, în fond, pumnul nu e niciodată un argument. Dar respectul – da.
|
de Daniela Gumann 9/2/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.