Scrisoare pastorală
Lecția mănăstirilor.
De când eram copil mi-a plăcut să vizitez mănăstirile. Nu aveau părinții posibilitatea să mă ducă departe, dar până la Schitul Topolnița tot ajungeam, fie pe jos, fie cu căruța vreunui consătean. Parcă acolo erau slujbele mai altfel decât la mine în sat; parcă acolo mi se încărcau baterile sufletului cu o forță nevăzută, care-mi călăuzea pașii un an întreg.
A trecut vremea, am ajuns la seminar. Acolo, la sfârșitul fiecărui an, câțiva profesori împreună cu o grupă de 20-30 elevi mergeam în excursie. Elevii erau aleși cu multă grijă, excursia să fie ca o recompensă pentru rezultatele de la învățătură și purtare din timpul anului școlar. Toate cheltuielile le suporta răposatul mitropolit Firmilian. Elevii achitau doar o sumă simbolică de 100 lei, pentru cheltuieli neprevăzute. După două săptămâni de hoinărit prin țară, ne întorceam acasă, dar nu înainte de a ni se restitui suta de lei achitată la început, sau o parte din ea, în cazul în care se mai făcuseră niște plăți. Am avut fericirea să fiu selectat în fiecare an și astfel am văzut, în mare, cam toată țara. Și azi îmi amintesc cu bucurie de zilele acelea binecuvântate, când parcă ne rupeam de cele pământești, obișnuite și pluteam undeva între cer și pământ.
Cu prilejul unei asemenea excursii, prin 1970-1971, am ajuns și la Mănăstirea Putna. Cineva ne-a arătat mănăstirea, mormântul lui Ștefan cel Mare, bunurile de patrimoniu expuse ca la muzeu. Am intrat apoi într-o sală mare. Împreună cu grupul nostru au mai intrat vreo două grupuri de elevi și mulți adulți, profesori și vizitatori. Pe peretele din față era expusă harta României Mari, adică România cu Basarabia și Bucovina. Nu mai văzusem niciodată acea hartă. În cărțile noastre nu se făcea pomenire de acele provincii. Doar bunicul îndrăznea câteodată să aducă vorba că luptase sau că trecuse prin Basarabia. Un călugăr a început să ne vorbească. Mărturisesc că am trecut prin multe școli, am audiat mulți vorbitori de elită, profesori, preoți și alte categorii sociale. Nu mi-a fost dat niciodată să întâlnesc alt vorbitor cu mai mult har oratoric decât bătrânul acela. Ne-a predat cea mai frumoasă lecție de istorie din câte mi-a fost dat să aud vreodată. Mulți dintre cei de față plângeam. Poate nici nu știam de ce. Sufletul simțea nevoia să reverse din el lacrimile prisositoare. Pentru prima dată în viața mea am auzit pe cineva vorbind cu atâta patos despre Basarabia și Bucovina, ca pământ românesc, parte smulsă din trupul țării. Profesorii din spate făceau semne disperate călugărului să nu mai vorbească, dar el nu mai auzea, nu mai vedea. Parcă plutea în altă lume. Parcă toți morții neamului, pe care-i înghițise pământul de-a lungul vremii luptând pentru integritatea teritorială a gliei strămoșești, ne vorbeau prin glasul călugărului aceluia. Nu știu cât a durat lecția lui. Putea să fie și o zi și nu ne-am fi plictisit. Parcă timpul se oprise în loc ca să-l asculte și el pe acel dascăl al neamului românesc.
A trecut vremea. Am ajuns preot și unul dintre obiectivele mele a fost și acela de a organiza excursii la mânăstiri și în locuri de sfântă aducere aminte. Am avut necazuri cu autoritățile înainte de 1989, ne-au interzis să mai facem excursii. Sunteți încă mulți în viață, care vă amintiți de acea dimineață de iulie 1984, când ne-au fost întoarse din drum trei autocare cu peste 150 participanți la excursia din județul Gorj. Vă amintiți care era ,,indicația prețioasă” care ni s-a dat: ,,Campania agricolă durează de la 1 ianuarie la 31 decembrie. În afara campaniei agricole faceți câte excursii vreți!” Clar, nu? Și, totuși, excursii am făcut și înainte și după 1989. Astăzi participă, alături de enoriași ai parohiei noastre, credincioși din Tr. Severin, Colibași, Cocorova, Schela Cladovei, Izvorul Bârzii, ba chiar și din județul Gorj am avut de mai multe ori. Este o adevărată bucurie!
După zeci și zeci de excursii-pelerinaj organizate de-a lungul timpului, socotim că se cuvine să menționăm câteva concluzii, care s-ar putea să le folosească și altora, spre binele tuturora. Mănăstirile sunt, într-adevăr, sfinte locașuri, în care duhul sfințeniei reîmprospătează sufletul și credința. Ele ne aduc aminte de scurtimea vieții pământești, de rosturile noastre spirituale în această lume; ne aduc aminte de strămoșii noștri care au trudit la construcția lor, care au apărat pământul patriei cu prețul vieții lor. Ne aduc aminte de frumusețile și semnificațiile artei religioase, fie că e vorba de arhitectură, de pictură, de sculptură, de prelucrarea metalelor prețioase. Ne aduc aminte că în mănăstiri au funcționat primele școli, primele tiparnițe, primele spitale(bolnițe), acolo a fost loc de refugiu la vremuri de cumpănă, acolo au fost puncte de reazim pentru oaste. În mănăstiri s-au clădit caractere puternice, au evoluat oameni învățați și patrioți, care au avut rol însemnat în istoria nației. Și multe altele!
Am trecut de-a lungul anilor prin nenumărate mănăstiri, singur sau împreună cu enoriașii. Sunt renovate, reîmprospătate, împodobite cu flori și arbuști de toate felurile și frumusețile. Îți râde sufletul, când le admiri. Din păcate, un aspect lasă de dorit la aproape toate pe care le-am vizitat: indiferența față de vizitatori. Oamenii aceștia cheltuiesc bani mulți pentru plata drumului și pentru alte nevoi numai din dorința de a ajunge acolo. Simt ca o sete interioară să ajungă la o mănăstire. La cele mai multe mănăstiri însă nu găsești pe nimeni. Parcă tot personalul a fugit în pădure! Bisericile sunt deschise, intră în ele vizitatorii, se închină pe la icoane, pe la raclele cu moaște, dacă vreau pot să ia lumânări, pot să pună banii pentru ele sau nu, să-și pună pomelnicul și banii pentru el într-o cutie oarecare și apoi pot să plece. La câte o mănăstire mai găsești pe câte cineva care vinde lumânări, la altele nici atât.
Singura mănăstire la care am găsit ghid de fiecare dată când am ajuns acolo a fost Curtea de Argeș. Ghidul vorbea frumos. Știa Religie, știa Istorie, știa limbi străine, știa multe! Era o plăcere să-l asculți. Și el nu pregeta, de dimineața până seara, să vorbească, să explice, să alimenteze sufletul și mintea ascultătorilor cu nestematele cunoștințelor sale. Îți dai seama imediat că face totul cu drag, cu dăruire, ca un apostol al neamului. De asemenea ghizi ar fi nevoie la fiecare mănăstire și astfel aceste vetre de spiritualitate și cultură ar deveni cu adevărat școli ale nației, creuzete în care sufletele ascultătorilor s-ar polei cu aurul învățăturilor ziditoare.
*
Prima beție. Cum toate trebuie să aibă un început în lumea asta, și eu am reușit să înregistrez o primă beție. Dar beție, nu glumă! Cred că aveam vreo cinci ani, sau poate chiar mai puțin. Plecau părinții la muncă ori cu vitele dimineața devreme și mă lăsau acasă adormit. Când mă trezeam, uitam să mai mănânc, să mai mă îmbrac, ci o zbugheam ca glonțul pe uliță. Alergam desculț și bolocrac, adică îmbrăcat numai cu cămașa. Cu părul vâlvoi, alergam pe ulița mea, ieșeam în drumul principal fără să mă asigur, apoi o apucam pe Portiță cu toată viteza. Se întâmpla câteodată să mă prindă câte o bătrână binevoitoare și să mă rețină până la prânz, când se întorceau părinții și mă luau în primire. Așa au făcut de mai multe ori Marița lui Pătru lui Buică, Reta lui Vasilică, Marioara lui Buică și altele.
Într-o zi, părinții mei au mers la Bucium, unde bunicul avea oameni la secerat. M-au luat și pe mine cu noaptea-n cap. Știau că nu se întorc la prânz acasă, ci trebuie să stea până se termină grâul. M-au așezat acolo, sub un prun, pe cojocul ce-l adusese tăticu de acasă. Când m-am săturat de somn, mi s-au dat oile în primire. Trebuia să am grijă să nu se ducă în niște porumbi ai unui vecin. Mama secera împreună cu ceilalți oameni, iar tata lega snopii. Când a venit prânzul se lăsase o căldură cumplită. Muichița a venit cu cobelca cu oalele cu mâncare îmbăierate, cu ulciorul cu apă rece, cu sticla de țuică. Oamenii au întrerupt lucrul și s-au așezat la umbră, la masă. M-am așezat și eu cu ei. Fusesem și eu la muncă, ce naiba! Mă simțeam măgulit de atâta cinste. Nu era cine știe ce mâncare, dar eram în rând cu oamenii mari. La mijlocul feței de masă, muichița pusese un castron mare cu ciorbă și fiecare luam cu lingura de acolo. Uneori, când nu se ajungeau lingurile, mai mâncau și doi sau trei cu o lingură. După primele îmbucături, sticla a început ,,să facă roată”. Când ajungea la mine, unul dintre vecini avea grijă să nu o lase să treacă fără să mă îmbie și pe mine. Nu beam cine știe ce, dar țuica era tare și eu eram ,,sorit”. A fost destul să gust de câteva ori, că m-a luat somnolența. Nu apucase să se termine masa. M-au așezat de-o parte și și-au văzut de masă. Alcoolul și-a făcut efectul. În scurt timp am intrat în comă. M-au luat repede și m-au adus acasă pe brațe. Până seara m-au păzit cu lumânări aprinse. Puțini au crezut că voi mai scăpa cu viață. Nu știau cu ce să mă ajute. Îmi dădeau să mănânc ceapă. O mâncam ca pe măr și ziceam că e floarea Regina Nopții. Pe sora lui tata o vedeam mireasă. Mi-au dat să mănânc și balegă de cal, doar-doar îmi voi reveni. Abia seara am început să devin conștient. Câteva zile am fost amețit și cu dureri cumplite la cap. Așa beție, așa amintiri din copilărie!
A fost prima mea beție. Sper să fie și ultima!
*
Biserica nudiștilor. N-am crezut că ajung s-o mai văd și pe asta! Biserica nudiștilor! Mda! Dvs. știți că nudiștii sunt cei care umblă goi-pușcă, așa cum i-au făcut mamele lor. De obicei, pe la anumite stațiuni balneoclimaterice sunt secții speciale pentru nudiști. Dacă la secțiile ,,normale” oamenii fac baie îmbrăcați cât de cât, atât cât să-și acopere goliciunea și să se păstreze în limitele bunei-cuviințe, la secțiile nudiștilor toți sunt dezbrăcați complet. Uneori sunt secții de nudiști pentru bărbați, altele pentru femei, altele comune. Acolo intră toți la grămadă, ca oile cu berbecii în staul.
Într-o zi am văzut la televizor și o …. biserică a nudiștilor. Asta chiar le-a întrecut pe toate. Era vorba de o sectă oarecare de prin Australia. Într-o încăpere destul de mare, era un grup de câteva zeci de ,,credincioși” goi-pușcă. Prin fața lor se plimba ,,preotul” la fel de despuiat. Avea o burtă cât o putină cu corcodușe și mergea crăcănat, talalanga-balalanga, ținându-le predică. ,,Credincioșii” ascultau fascinați, unul lângă altul, amestecați și împestrițați, fără deosebire de sex, de vârstă, de culoare. La un moment dat au îngenuncheat și și-au plecat fețele la podea. Cum ședeau așa cu fundurile în sus, păreau o baterie de tunuri antiaeriene.
Secta respectivă își motiva comportamentul într-un mod la fel de ciudat. Pastorul susținea sus și tare că ei umblă goi, la fel ca Adam înainte de căderea în păcat. Tot cel care intra în secta respectivă devenea curat, fără păcat și, ca atare, trebuia să se descotorosească de orice veșmânt. De altfel, ziceau ei, hainele sunt semn al mândriei, al trufiei, al bogăției. Ei se socoteau curați, fără de păcat, smeriți și mântuiți, numai buni de duși la rai.
Mare meșter este dracul! Și găsește întotdeauna fraieri cu care să-și realizeze proiectele! Păi, nu?
*
In memoriam: Pr. Prof. Dr. Petru Rezuș. Pe Părintele Petru Rezuș l-am văzut o singură dată la Institutul Teologic din București, prin 1974. Eram student acolo și l-am văzut într-un grup, pe coridorul facultății. Era un om de talie mijlocie. M-a impresionat atunci pălăria neagră, cu boruri mari, cum nu mai văzusem. Auzisem multe despre dânsul încă de la Craiova, de la seminar, ba chiar aveam cursul dumnealui de Teologie fundamentală, la care apelam de câte ori mi se părea prea grea o lecție la Dogmatică. Avea un tact deosebit de a prezenta lucrurile pe înțelesul tuturor.
Părintele Prof. Petru Rezuș s-a născut la 22 iunie 1913 în Rădăuți. A studiat la Liceul „Eudoxiu Hurmuzachi” din Rădăuți (1924-1931), apoi la Facultățile de Teologie și, respectiv, de Litere și Filosofie din Cernăuți (1931-1935). În anul 1937 a obținut titlul de doctor în teologie la Cernăuți, beneficiind de studii de specializare la Oxford, Cambridge, Strasbourg și Viena (1935-1937). A activat ca profesor de Dogmatică și Apologetică la Academia Teologică din Caransebeș (1938-1947), apoi profesor de Teologie Fundamentală la Facultatea de Teologie din Suceava (1947-1948) și la Institutul Teologic din București (1948-1974). Este autorul a nenumărate cărți de teologie, literatură, istorie literară și folclor. A trecut la Domnul la 7 mai 1995 în București.
În 1982 a venit Mitropolitul Nestor Vornicescu în vizită pastorală la Malovăț și Bârda. Era împreună cu Prof. Univ. Nicolae Buzescu. La masă au vorbit, printre altele, și de Părintele Prof. Petru Rezuș. Am aflat atunci că ,,a ajuns ,,o epavă” și în teologie și în literatură. Domnul Prof. Dr. Nicolae Buzescu a povestit că-ntr-o zi Părintele Rezuș a urcat în tramvai. Era îmbrăcat preot. Niște tineri au început să râdă și să spună că ,,aici pute a popă!” Părintele Rezuș, cu voce tare de s-a auzit în tot vagonul, a spus:,,- Nu, dom′le, aici pute a prost!” Ceilalți pasageri au luat imediat poziție față de tineri”.
Mai târziu, la 19 oct. 1983, într-o discuție cu Părintele Arhim. Grigore Băbuș, directorul Bibliotecii Sf. Sinod, acesta l-a criticat pe Părintele Petru Rezuș pentru ultima sa carte, Mihai Eminescu: ,,- Această carte nu are nimic teologic, parcă ar fi fost scrisă de un ateu! Îl prezintă pe Eminescu drept un ateu convins, fără pic de religiozitate. Loviturile pe care i le dă Șerban Cioculescu în recenzia sa le merită cu prisosință!”.
La vremea aceea eu strângeam amintiri despre Nicolae Iorga de la oamenii care-l cunoscuseră personal. Întrebam în dreapta și în stânga de astfel de oameni și încercam să intru în contact cu ei și să le obțin câteva pagini. Din această strădanie a rezultat mai târziu o carte, Nicolae Iorga, așa cum l-au cunoscut. De la secretariatul Facultății de Teologie din București am obținut adresa Părintelui Rezuș. I-am scris. Mi-a răspuns imediat și mi-a trimis niște pagini excepționale despre Nicolae Iorga. Acestea, împreună cu altele, au constituit miezul comunicării mele de la simpozionul din 19 noiembrie 1983 organizat de Muzeul din Botoșani. Amintirile Părintelui Rezuș au stârnit mare ecou în rândul ascultătorilor. Prof. Iosif E. Naghiu a făcut o a doua comunicare pe marginea celor spuse de mine, amintindu-și noi lucruri despre Nicolae Iorga. Despre Părintele Petru Rezuș a spus că și-a pus Sfântul Sinod în cap, fiindcă a afirmat, sus și tare, în monografia dedicată lui Ion Creangă, că soția acestuia s-a ținut cu un episcop.
Dincolo de amintirile despre Nicolae Iorga, între mine și Părintele Petru Rezuș s-a înfiripat o corespondență. Era omul care răspundea cu promptitudine la scrisori, dădea răspunsuri competente la diferite probleme pe care i le ridicam. Nu se simțea jenat că un oarecare dintr-un sat mehedințean îl deranjează. Dimpotrivă. Făcea parte din categoria marilor dascăli, care, cu tact și înțelepciune te ajută să te ridici, nu te afundă! La 18 iunie 1984 i-am trimis un articol despre Miorița și i-am cerut părerea. În acel an lucram intens la Bibliografia Revistei ,,Biserica Ortodoxă Română”(1874-1984). Dânsul m-a sfătuit să las bibliografiile și să mă apuc de ,,lucruri serioase”. Înaintasem prea mult și n-am mai putut renunța la lucrare. La 4 noiembrie mă îndemna să trec la nuvelă și la roman, că-mi merge condeiul. În noiembrie i-am trimis un set de poezii. Nu se supăra, ci dimpotrivă. Până la sfârșitul lunii mi-a trimis răspunsul: mă îndemna ,,spre versuri, spre proză, spre orice formă prin care pot să exprim cât mai bine câte ceva”. Într-o discuție cu Părintele Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, acesta mă îndemnase: ,,Tu ocupă-te numai de Teologie! Lasă-le pe celelalte să le abordeze alții!”
Foarte curând, Părintele Rezuș a ajuns un adevărat mentor al meu. Îi trimiteam cu încredere creații de-ale mele: poezii, povestiri, crâmpeie de roman. Când aveam momente de cumpănă, de încercare și aveam nevoie de un sfat competent, îi scriam și răspunsul nu întârzia să vină. Simțeam întotdeauna în scrisorile Părintelui Rezuș o inimă de părinte și un suflet generos. Tocmai în astfel de momente venea cu aprecieri pozitive și te făcea să înțelegi că nu e totul pierdut. La 8 ianuarie 1984, într-o astfel de împrejurare, dânsul mi-a scris. Aprecia în mod deosebit povestirea mea Arătarea. Spunea ,,Talent indiscutabil în descriere, stăpânire a prozei și creare de atmosferă”. Își trece în revistă mai multe lucrări ale sale de început. Mă încuraja: ,,Cine are pasiune pentru scris nu rămâne niciodată dator posterității, oricâte piedici i s-ar pune în cale”. La 2 februarie 1984 ,,îmi aprecia nuvela Jurământul. Spunea că ,,sunt surprins că până acum nu ți-ai dat seama că ești un veritabil scriitor!” Vorbe mari, care dau, totuși, curaj tinerilor! Nu se sfia să menționeze și părțile slabe ale creațiilor mele, atunci când erau. Corespondența cu dânsul mă impulsiona. Mă bucuram că sunt în legătură cu un om talentat și competent, care este în măsură să-mi dea un sfat bun. La 22 februarie 1984 îmi scria entuziasmat, referindu-se la câteva povestiri pe care i le trimisesem: ,,Părintele Pr. Prof. Dr. Petru Rezuș îmi scrie elogios, așezându-mă în rândul marilor săi elevi și studenți: Nicolae Corneanu, Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală, Virgil Cândea, Dan Zamfirescu, Alexandru Duțu ș. a. Îi plac materialele pe care i le-am trimis, dar caută să-mi mai tempereze elanul”. Dincolo de aprecieri, nu lipseau nici observațiile critice, obiective, competente.
În 1985, corespondența noastră a avut multe pauze. Părintele îmi scria mai rar. Înțelegeam că are necazuri, dar nu-mi dădea amănunte. Mă consola pe mine ca un părinte. Mă temeam atunci, fiindcă zvonurile privind demolarea satelor din jurul combinatului erau mai actuale ca oricând. Îmi aprecia povestirile, dar mă îndruma spre roman. În iunie 1985, cu acceptul Domnului Prof. Dr. Constantin Negreanu, l-am invitat la simpozionul de paremiologie de la Tr. Severin. A acceptat bucuros, înscriindu-se cu comunicarea Considerații despre geneza și culegerea proverbelor. N-a venit. În acel an, după ce i-am trimis fragmente din cartea Povestea vorbelor de duh, m-a încurajat s-o definitivez și s-o dau la tipar cât mai curând. Încurajările sale îmi dădeau aripi: ,,,Nu intenționez să am nici o influență asupra ta. Considerând că această creație este originală, am hotărât să te las în vâltoarea inspirației, fără a impune norme, sfaturi indigeste, prezumțioase atitudini. Mergi pe o cale bună și altceva nu mai interesează, chiar dacă altora nu le place (…). Ești dăruit pentru lucrarea aceasta și te felicit. Nu mă înconjura cu viitoarele producții. Ești un scriitor, pe care eu l-aș publica în editură proprie”. După ce i-am trimis nuvela Popa Dric, mi-a răspuns cu generozitate vădită: ,,Dragul meu Stănciulescu, ceea ce scrii este, incontestabil, literatură și tu știi lucrul acesta, fiindcă știi doza desfășurarea epică, așa după cum se cuvine. Socot că nu instinctul, ceea ce n-ar fi de repudiat, ci din demersuri bine studiate la fiecare schiță și nuvelă. Observ intenția și planul, ceea ce nu este rău, ci îmi arată un scriitor tânăr, de reală valoare, care procedează pe linia marilor prozatori: Vasile Voiculescu(mai întâi), dar și pe-a altora, pentru a se însingura pe calea lui. Aceasta trebuie să rămână caracteristica ta. Individualizarea ta se întrevede destul de clar, deși tu încă nu o vezi. Ea stă în cele mai bune nuvele ale tale, la care trebuie să rămâi întreaga viață. Ai un vad specific și lui îi ești dator. Totul ce scrii aparține vadului tău epic. Nu încerca revărsare în altceva, fiindcă producțiile sunt fără valoare.” Mai departe mă îndeamnă: ,,Nu trăda expresia actuală a scrisului tău, numai dacă poți pune în locul ei alta! Te rog să te gândești și să clarifici felul tău de-a scrie până acum, ca să-l stăpânești mai departe. Toate lucrurile secundare n-au importanță pe lângă marea și unica încercare de a impune un stil nou și un prozator nou!”
În 1986 corespondența noastră se rărește. Părintele Petru Rezuș face o pneumonie, care-l obosește și-l izolează. Îmi scrie tot mai rar. La 17 mai, după ce mi-a citit articolul din ,,Balkan Studies” de la Tesalonic privitor la cronografe, mi-a scris: ,,câți din preoții noștri pot să facă față unor exigențe științifice internaționale! Lucrarea este foarte importantă, având în vedere metoda și informația. Mi-ai dezvăluit o altă înfățișare a personalității tale. Într-adevăr, devii multilateral, ceea ce am urmărit eu să-ți trasez pentru viitor. Având talent deosebit și fiind informat în diferite discipline, întemeindu-te riguros pe documente, eu am o deosebită încredere în tine. Nimeni dintre teologi, până acum, nu mi-au atras atenția ca tine și, de aceea, insist ca să rămâi pe aceleași coordonate pe care ți le cunosc”. Simțeam din scrisorile lui că se bucură de fiecare succes al meu ca un părinte adevărat.
În 1988 îmi răspunde tot mai greu la scrisori. Îi trimiteam materiale, dar cred că starea sănătății sale era foarte șubredă. După ce-mi apăruseră cele două volume din Coloana Infinitului, îmi scria la 15 iulie: ,,Desfășori o activitate care, de multă vreme, a atras atenția întregii lumi. Cititorii, cel puțin, sunt în admirație pentru puterea de muncă de a parcurge atâtea cărți și de a culege ceea ce este esențial!” Cu mare greutate mi-a trimis câteva pagini privind autobiobibliografia sa. Cred că a fost foarte mâhnit, când Domnul Andrei Pippidi, nepotul lui Nicolae Iorga, i-a citit amintirile despre marele savant și i-a contestat anumite afirmații.
În anii următori scrisorile noastre s-au împuținat. Boala și vârsta i-au încetinit activitatea, dar cărțile au continuat să-i apară. Și corespondența noastră s-a rărit.
Printre marii oameni pe care mi-a fost dat să-i cunosc în viață se numără Părintele Pr. Prof. Dr. Petru Rezuș. A fost pentru mine ca un părinte, care-și învață fiul să meargă!
Dumnezeu să te ierte, Iubite Dascăl al tinereții mele!
*
Săracă copilărie. Cântecul lui Antim Nica cu acest titlu ne trezește nostalgii multora din noi. Iată-l:
Săracă copilărie,
C-o fost și n-o să mai fie,
C-am fost tinerel copil,
Și-acum mi-s un om bătrân,
Sărac’ tinerețea mea,
Nu știu ce-am făcut cu ea,
Că la târg nu am vândut-o,
Păi nici la birt nu am băut-o.
Tot am vrut și-acum aș vrea,
S-opresc tinerețea mea,
Am cercat și n-am putut,
Și-am lăsat-o de-o trecut,
Dar-aș bani și-aș cheltui,
Copil tânăr de-aș mai fi,
Fui copil vreme puțină,
Parcă numa-o săptămână.
Și-aș da lumea asta toată,
Să mai fiu tânăr o dată.
*
Zâmbete. ,,Să gândești e dificil. De aceea majoritatea oamenilor judecă!”(C. Jung); ,,Nu poți reclădi o națiune cu aceiași oameni care au prăbușit-o!”(G. Orwell); ,,Democrat înseamnă cineva care înalță poporul pe umerii săi, ci nu cel ce vrea să se înalțe pe umerii poporului”(N. Iorga); ,,Primul simptom al prostiei este lipsa totală a rușinii!”(S. Freund); ,,Calitatea umană a celui ales va arăta și gradul de educație al celor ce aleg!”(C. Coposu); ,,România este o țară în care geniile mor la marginea drumului și nulitățile ajung miniștri!” (Emil Cioran); Am așa un somn, că aș putea candida la senat!
*
Sănătate și bucurii să vă dea Dumnezeu!
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda
|
Pr. Al. Stănciulescu-Bârda 9/2/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.