Eminescu si Vlahuță – Doi Corifei ai Condeiului de aur
„Arta izvorăște și respiră aerul epocii în care se
naște, iar Artistul este sinteza spiritului general
al societății în care trăiește.” (Alexandru Vlahuță)
„S-aprinzi în bolta vremii aștri
din zborul tristului tău gând...
Văpaie!... Ce-o să-i pese lumii
Că tu te mistui luminând?”
(Alexandru Vlahuță – Lui Eminescu)
Viitorul mare artizan al Literaturii daco-române Alexandru Vlahuță, poetul „Cuvântului” și al „Iubirii” de Neam, ingeniosul zugrav care a înrămat eternității „ROMÂNIA PITOREASCĂ”, s-a născut în Vatra veșniciei: „într-un cătun sărac de pe valea Similii, într-o casă veche, acoperită cu trestie, o săliță între două odăi podite cu scânduri de stejar, în fund un iatac c-o ferăstruie ce dă în livadă, păreții și bagdadiile albe, prispa lipită cu lut, ograda largă din sus de poartă, heiurile gospodăriei, de jur împrejur gard de nuiele, încununat cu mărăcini, iar dincolo de gard, în toate părțile, dealuri rotunde, cu dumbrăvi pe coamă, cu holde-nvârstate pe dulcea revărsare a coastelor până-n șiragul de sălcii de pe malul gârlei – acolo-i toată copilăria mea, sărmana mea copilărie!” (Note, în Semănătorul, an.I (1902), nr. 19 (5 aprilie), nr.23(5 mai), nr. 26(27)
Alexandru s-a născut ca o binecuvântare în 5 Septembrie 1858, Ziua Sf. Prooroc Zaharia și a Dreptei Elisabeta,( părinții Sfântului mare Prooroc din stirpea noastră geto-dacică, Ioan Botezătorul) în comuna Pleșești, județul Tutova, din părinți săraci social, dar bogați întru Hristos. Mama sa Ecaterina, fusese ucenică la Mănăstirea Agapia, de la 6 la 17 ani, o frumusețe moldavă ce l-a fascinat pe conu Vlahuță, care după ce a văzut-o nu a mai lăsat-o în raiul acela, a cerut-o Mântuitorului Hristos pentru o vreme, odrăslindu-i lui Neculai 8 vlăstare, între care unul regal, apoi, în pragul bătrâneții, amândoi părinții Ecaterina și Neculai s-au întors de mână în raiul mănăstiresc de la Agapia.
Micuț, Alexăndrel a fost un firicel bolnăvior zăcând mulți ani sub oblăduirea de miere a Îngerului păzitor Ecaterina, mama sa care, ca toate dumnezeeștile Mame daco-române îl savura pe soarele ei, clipă de clipă. „Biata mama, ce mult mă iubește, și cât sufere, numai, numai din pricina mea. Iată, o aud viind – mai mult o simt decât o aud, așa de-ncet pășește. S-apropie; cum cată la mine, cum îmi surâde cald, parcă-mi vin raze de soare de pe fața ei palidă, din ochii ei mari, de o nespusă blândețe și bunătate-n priviri.” (Note, Semănătorul, op. cit.)
Cu acele amintiri angelice ale mamei sale, fiul Alexandru îi va zugrăvi chipul ei serafic de Icoană: „Figura ta cuminte, duioasă și senină,/ Răsare, scumpă mamă, din vremile acele,/ Ca o madonă sfântă, scăldată în lumină/ Ce clară stă-n pervazul copilăriei mele/ Figura ta cuminte, duioasă și senină.” (C.f. Virgiliu Ene, Alexandru Vlahuță, Ed. Albatros. 1976)
Aproape în egală măsură îl prețuia și pe tatăl său, Neculai. La țăranii noștri daco-români din toate țările valahe, porunca Tatălui ceresc Dumnezeu: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, ca să-ți fie ție bine și să trăiești ani mulți pe pământ!”, nu era literă de lege, era duhul iubirii!
„Aș da o lume-ntreagă pe-un colțișor de masă/ de lângă tine, tată,” reflectă și licăriri din înțelepciunea Sfântului Nicolae Velimirovici: „Respectă-l pe tatăl tău și pe mama ta, căci drumul tău de la naștere și până acum este presărat cu lacrimile mamei și cu sudoarea tatălui”.(Sfântului Nicolae Velimirovici, Comori Vechi și Noi, Tâlcuiri la Porunci și Fericiri, trad. din lb. Sârbă de Ruxandra Lambru Maria și Sladjana Gurgu, Ed. Predania, București, 2024)
Pe tatăl Neculai l-a ocrotit mult Maica Domnului – Maria, îndrumându-l spre taina mănăstirii, devenind astfel Monahul Nectarie și atingând vârsta patriarhală, aproape matusalemică de 107 ani. Când tatăl a trecut pragul vieții centenare în 1902, Alexandru i-a făcut portretul pe care l-a dăruit muzeului orașului Bârlad, la 12 Decembrie 1917. „Acum aflându-mă aici – de ce valuri adus! – aleg din puținele tablouri ce am putut lua cu mine, acest portret, în care pictorul Grigorescu a „scris” chipul tatălui meu la vârsta de o sută de ani, și-l dau ca un prinos de recunoștință orașului care m-a adăpostit în zilele de vifor și de amară pribegie.” (C.f. Valeriu Râpeanu, Vlahuță și epoca sa, Ed. Tineretului, București-1966)
Copilăria lui nu a fost o Dumbravă minunată ca a celorlalți copii, ci un deșert fierbinte al bolii. Abia târziu se va prinde în acea hoinăreală și va țâșni ca un cârlan pe dealurile lui dragi. Apoi până-n clasa a patra de gimnaziu va fi rob la mătușa Elenca. Dar firicelul de om devine viguros când e vorba de carte, astfel că la Colegiul din Bârlad, a terminat anul 1874-1875, ca eminent: „10, 9 la latină și română; 10, 9 la matematici; 9, 8 la istorie și geografie; 10, 9 la științe naturale; 8, 9 la limba elenică; 10, 10 la franceză; 10, 10 la italiană, mai slab la sport și desen.”
În clasa a VI-a fiind în gazdă la profesorul de italiană F.Pagano, s-a îndrăgostit de Dante Alighieri și de Eminescu. „Versurile lui exercitau asupra mea o înrâurire extraordinar de puternică; adâncimea fascinantă a gândurilor lui mă umplea de un fior mistic, de o admirație estetică. Și de multe ori am căutat să construiesc în închipuirea mea de copil figura necunoscută a acestui zeu, care mi se părea că trebuie să trăiască o viață cu totul deosebită de a noastră, într-o lume supraumană, în basme!” (Al. Vlahuță, Amintiri despre Eminescu, în Vieața, an. I (1894),nr.6)
Dar care Mamă, Elev (elevă), Student (studentă), Profesor minunat al acestei Patrii mirifice a Maicii Domnului – Crăiasa Maria-Vlaherna-Carpatina nu a fost fascinat de versurile ori de proza Zeului Condeiului-Mihail Eminescu?
Vlahuță citindu-i și fantastica nuvelă a Luceafărului Emin, Sărmanul Dionis, ne împărtășește cu multă bucurie și drag și pe noi urmașii urmașilor lor: „Știi cum ne opream la fiecare frază, la fiecare epitet ce ne surprindea prin noutatea lui și cu ce foc simțeam și admiram frumusețile acelea... Cum ne emoționam și plângeam adesea de frumusețile de prin cărți, cum ne îndurerau poeziile lui Eminescu, umplându-ne de un extaz pe care nu-l mai putem prinde azi.” (File rupte, în Naționalul, an. II (1891), nr. 1, Iunie)
Zeul liricii sublime daco-româno–universale Eminescu, l-a fascinat pe Vlahuță, așa cum marelui Goethe, descoperirea geniului geniilor William Shakespeare i-a produs miraculosul sentiment pe care un orb din naștere îl are atunci când capătă vederea. Parafrazându-l pe marele compozitor Maurice Ravel, care cunoscându-l pe celebrul compozitor-pianist Claude Achille Debussy a exclamat: „Numai atunci când am auzit pentru prima oară „După-amiaza unui faun” am înțeles ce înseamnă muzica!”, Vlahuță și-ar fi putut grăi: Numai atunci când am citit prima oară versurile lui Eminescu am înțeles ce înseamnă poezia în sublimul ei firesc!
Având gena mamei lui care se zidise lăuntric în ruga și meditația mănăstirii Agapia, luând și seva creației din Izvorul sacru al lui Eminescu, Alexandru a debutat ca elev în „Convorbiri literare”. După ce și-a luat bacalaureatul a ocupat un post de învățător la Școala primară nr. 1, Târgoviște, continuând să publice în „Convorbiri...” și „Armonia”, dar polemica cu unii fruntași ai liberalilor, „roșii”, cum inspirat îi numea Bădița Eminescu (roșii, fiindcă din liberali s-au născut socialiștii, apoi comuniștii și progeniturile lor ulterioare care ne mănâncă zilele, seva și sângele nostru al românilor ortodocși), „roșii”, care au pus umărul și l-au scos din învățământ.
Alteori, Luceafărul nostru le spunea acelor „îmbujorați de ură”, „canalia liberală” care permanent vrea „ca stârpitura să stăpânească pe omul întreg, cel prost și cel bezmetic pe cel cuminte, cel sărac pe cel bogat, cel neștiutor pe cel învățat.” (C.f. Gică Manole, Mihai Eminescu Despre Dobrogea și Transilvania, Ed. Accent Print, Suceava,2023)
„Canalia liberală” ori „Acei trufași intelectuali, cum le-ar fi spus Sfântul Ioan de Kronstadt, care se erijează în tutori și cârmuitori ai poporului fără să înțeleagă acest popor și nevoile lui reale și fără să-l iubească.” (Sfântul Ioan de Kronstadt, Despre tulburările lumii de astăzi, trad. din lb. Rusă de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Ed. Sofia, București, 2011)
Asemeni Profetului Mihail Eminescu, ucenicul Vlahuță – Vlahul de aur al Daciei literare, nu a fost un exponent al clasei muncitoare – un altoi al proletariatului marxist, cum l-au premiat criticii regimului social-comunist, ci un vlăstar al țărănimii – veșnicia Neamului – temelia Patriei și a Bisericii ortodoxe care, a devenit un îndârjit luptător pentru dreptatea socială a celor exploatați de „roșii”, desprinzând din panoplia sângerâilor șacali chiar pe șeful lor, în Scrisoare către cititori:
„Iubiți cititori,
Acum cinci ani, amicii și admiratorii d-lui Ion Brătianu au deschis, în toată țara, liste de subscripții și i-au adunat un milion. Mă abțin de la orice reflecție. Câtă nevoie avea primul nostru ministru de acest ajutor e un lucru de discutat... Și regele a avut mai deunăzi nevoie de vreo douăsprezece moșii mari, și țara i le-a dat la moment. Noi, românii, suntem de-o generozitate fără seamăn (de o mare toleranță a prostiei aș spune). Asta se știe, dar trăiește în țara asta un om întradevăr superior și întradevăr sărac. Omul acesta nu e nici rege, nici prim-ministru.” (ziarul Lupta, 25 Ianuarie 1887)
Omul Acela–Acesta, Eminescu era Regele poeziei și premierul cinstei și demnității naționale. Desigur, că pe Vlahuță al nostru îl durea sufletul pentru Zeul creației lirice, pentru Profetul jurnalismului ca artă, care a muncit ca un mare monah, în sărăcie dar în strălucire de monarh. Tânjea cu ardoare să-l întâlnească. „Trei ani de zile am căutat pe ulițele capitalei figura aceasta și n-am găsit-o. Într-o zi mă-ntorceam cu mai mulți prieteni de la Universitate. În dosul pasajului aud pe cineva zicând: „Uite Eminescu!”
Spontan mintea lui Vlahuță s-a oprit pe chipul de Zeu, pe care și-l făurise, luând contact cu o parte din poeziile și proza marelui Geniu. Apariția mult doritului în anul 1882, însă l-a consternat: „Un om în vârstă, bine făcut, rotund la față, fără plete, îmbrăcat ca toți oamenii... El ținea în brațe un ghiozdan ros pe la margini; degetele de la mâna dreaptă îi sunt pline de cerneală violetă, ochii lui mici, înfundați, cu gene rari, au privirea vagă și ostenită a omului distras, dus pe gânduri.” (Virgil Ene, op. cit.)
Acolo l-a adus munca titanică, epuizantă de la ziarul „Timpul”, care i-a măcinat viața, vremea creației sale de geniu. Acolo l-au adus sărăcia, subzistența, tirul neîntrerupt al ideilor, povara ce apăsa permanent pe el și pe poporul din mijlocul căruia se ridicase ca un Luceafăr să-i lumineze calea, viața, bunăstarea, dreptatea, iubirea. Acolo l-au adus liberalii-roșii, cu premierul Brătianu, cu regele care nu mai încăpea în popor de avuțiile sale. Acolo l-a adus până și conservatorii chiar, care nu l-au ajutat în cariera politică, diplomatică, lăsându-l pradă în gheara sângerie a Apocalipsului roșu:
„Și-a slobozit cel necurat zăvozii-/ Arhangheli negri, cu sclipiri de smoală;/ Pe scena lumii, unduindu-și solzii,/ Dansează Salomeea-n pielea goală.// Scâncește de durere-ntreaga fire/ Și plâng pe la răscruci de ceruri îngeri,/ Se-ndoaie grinzile nemărginirii/ Sub greutatea cosmicei înfrângeri./ În creștetul veciei Dumnezeu/ Cu capu-n mîini stă, abătut și trist,/ În jur se sting luminile mereu/ Și-ngenuncheat alături plânge Christ.”(Demostene Andronescu, Apocalips, în revista Rost, an V, nr. 58, Decembrie – 2007)
Cum și lui Vlahuță îi hărăzise Bunul Dumnezeu și Măicuța Sa Maria – „Viața și cuviința, frumusețea tuturor făpturilor vii și neînsuflețite”, cum frumos grăia în scris marele Sfânt rus Ioan de Kronstadt, în Despre tulburările...,op. cit.), harul scrisului, al poeziei, a exprimat autoritatea poetului-majestate: „Sufletul lui se va umple de seva puternică a vieții timpului său; el va căuta blând și iubitor în juru-i, și va vedea pe cei umiliți și nedreptățiți, va pipăi rănile societății noastre, va vedea relele și dezordinea lumii și vieții de acum - și nu va plânge lacrimi sterile, nici nu va blestema, desperat, căci în el va palpita concepția unei lumi mai bune... Versul lui va răsuna ca o trompetă de luptă.” (Virgil Ene, op. cit.)
Rolul magistral al poetului îl întregește chiar poetul – nepereche, care grăia din sine, prin sine, întru sine știindu-și sacra valoare: „Ne trebuie un poet care s-o ia peste câmpi, nebunește...ne trebuie ceva nou, cu totul nou... un nebun, dar un nebun de geniu, care să-și croiască el o formă a lui ș-un drum neîncercat de nimeni...” (idem.)
Zicerea profetică s-a împlinit întocmai și vorba lui Vlahuță, dacă peste rege și premier timpul va presăra uitarea, „nu se va găsi om cu puțină cultură care să nu știe cine-a fost cel mai mare poet, cine-a fost singurul poet de-o adevărată valoare în zilele noastre.” (idem.)
Alexandru și-a procurat apoi o diplomă de avocat, de la „Fabrica de avocați – Târgoviște”, apoi a fost meditator într-un pension, corector de gazetă, funcționar în minister ca să își mai poată cârpi social cât de cât existența.
Cu Luceafărul poeziei sublime, Alexandru Vlahuță a avut privilegiul să se întâlnească și în viața literară pământeană, dar și în viață celestă unde sălășluiesc Geniile și Profeții Neamului. În prima fază l-a cunoscut în ipostaza de Zeu al creației artistice, iar în cealaltă sub aura martiriului sacrificat neîncetat de graba punerii în aplicăre a „planului său de reorganizare socială”, „o lucrare colosală, care îl muncește și-i dă nopți de insomnie și dureri de cap ucigașe.”(Familia, 43)
În discursul din anul 1892 de la Ateneul Român, Vlahuță, amintea de ultima sa întâlnire pământeană cu Profetul nostru, internat cu „binecuvântarea” avarului rege Carol I și cu învoirea marelui mason Titu Maiorescu, „ocrotitorul” său chipurile, de fapt urmăritorul său, în calvarul acelui infernal ospiciu. Văzând disconfortul terorii de acolo, Vlahuță i-a vorbit despre poezie.
„Drept care Eminescu scoase din buzunarul paltonului un petic de hârtie, și așezându-se începuse a citi un șir lung de strofe „de o sonoritate și de un efect ritmic fermecător”, deși pe acel petic de hârtie nu erau scrise decât două cuvinte: gloriosul voievod!, adică el tocmai improviza, compunea și reda instantaneu peste 20 (douăzeci) de strofe, al căror sensuri nu aveau legătură, ele păreau mai de grabă rupte dintr-o frumoasă poezie, încă nescrisă. (ca să crăpe de ciudă în patru ori în opt calomniatorii de atunci și denigratorii de astăzi n.a.)
„Armonia de sunete, limba aleasă, muzicală, supuneau tremurul sufletului său întunecat, de o neobișnuită frumusețe în împerecherea bizară de cuvinte.” (Familia, 43, nr.15, 12/ 24 aprilie 1892), fapt ce se întâmpla aidoma vremii celui mai mare patriarh geto-dac și părinte al Bisericii Ortodoxe, Sfântul IOAN Gură de Aur, când a murmurat ultimile sale cuvinte profetice de pe corabia care-l ducea nu la pieire, ci la țărmul cerului pe care-l slujise și-l iubise atât de negrăit:
„Cetate a cetăților (în sensul de Daco-Românie a românilor... n.a.), slava mea și asuprirea mea, am făcut pentru tine tot ce m-a luminat Dumnezeu... pentru tine și pentru întreaga Biserică. M-ai împroșcat cu pietre, m-ai slăvit puțin, dar nu mai ucis; acum mă alungă, bolnav fiind... Mă doare, Doamne, din pricina chinurilor acestora, însă harul Tău mi-e de ajuns.” (Stelianos Papadopoulos, „Vulturul rănit”, Ed. Bizantină, București, 2002, p. 239)
Unul dintre marii Ostași ai Patriei noastre creștine contemporane, un ilustru și prolific scriitor militar, Colonel dr. Constantin Moșincat, fondatorul Ordinului CAVALERILOR de CLIO, cel care m-a înnobilat în ilustra castă a Istoricilor dacoromâni ai ROMÂNIEI TAINICE, patronul spiritual al CETĂȚII CAVALERILOR, de a cărui colaborare prețioasă mă bucur, consemna în articolul său, ALEXANDRU VLAHUȚĂ DESPRE EMINESCU, din amintita revistă/ Anul 5,nr.4(56) Aprilie 2025:
„În conferința de la Ateneu, Vlahuță critica curentul declanșat contra poetului nepereche, după moartea lui Eminescu, curent ce încerca defăimarea creației sale, atribuindu-i faptul că opera sa „omoară tinerele talente” (ca odinioară în antichitate când pigmeii vremii elenice l-au condamnat la NEMURIRE, pe cel mai de seamă înțelept traco-geto-dac SOCRATE, fiindcă ducea tineretul spre pierzania Cetății, nu spre a Cerului n.a.) Va să zică curentul Eminescu, (ca și cel ulterior al marelui nostru Petre Țuțea n.a.) smulgea din „brațele societății forțele vitale”, ceea ce era echivalent cu o primejdie națională”, (cum e astăzi zică-se curentul suveranist n.a.)
La Blaj, (în cetatea Romano-catolică a samavolnicei uniații greco-ramanice de la 1700 d.Hr., n.a.), în contra curentului Eminescian, apăruse o carte, tipărită la 1891, de 210 pagini, al cărei autor nu avuse curajul, ca cei de azi, H.R. Patapievici, Lucian Boia, Cărtărescu, ș.m.a., s-o asume cu nume, intitulată: „Mihai Eminescu. Studiu critic”, în care autorul anonim se străduia să dovedească tinerilor că Eminescu era o „nulitate literară, un maculator de versuri, care n-are nici gândire, nici simț, nici limbă...nimic, nici umbră de talent”, motivând astfel stricăciunea produsă de acesta tineretului”.(insul respectiv-anonim nu putea fi decât unul de-al „roșilor.”)
„Nulitatea literară” era de fapt o AUTORITATE literară absolută!
„Maculatorul de versuri” era un Zeu al creației lirice de un farmec artistic nemaiîntâlnit! EMINESCU n-„avea gândire”, fiindcă era GÂNDIREA însăși!
El n-„avea simț”, deoarece era SIMȚIREA a tot ce e frumos, înțelept, bun, daco-român, libertate, credință străbună, dragoste divină, iubire de patrie, de neam, de mamă, de femeie, de iubită, de natură, de țăranii – iarba verde de Acasă, de Cer și pământ!
El n-„avea limbă”, fiindcă avea GRAIUL divin, sublim, dat fiind că: „ROMÂNIA ERA LIMBA ROMÂNĂ!”
N-„avea nici umbră de talent...”
EMINESCU este adevărat nu avea talent. El era GENIU! El era PROFET, El era Regele etern al spiritualității lirice dacoromâne!
„Eu crescusem în biserică, mărturisea într-o scriere a sa amicul său Ion Slavici; iară el cunoștea, la vârsta de douăzeci de ani, nu numai învățăturile cuprinse în Evangheliile lui Iisus, ci și pe ale lui Platon, pe ale lui Confucius, Zoroastru și Buda și punea religiozitatea, orișicare ar fi ea, mai presus de toate... Biserica păstrează limba și națiunea și e prin aceasta cea mai înaltă instituțiune de cultură, fiindcă Biserica Ortodoxă e Maica spirituală a neamului românesc, cea care a născut unitatea limbei și unitatea etnică și care a fost altarul de mântuire națională în țări unde românul nu are Stat.” (Ing. Nicolae Iosub, Mihai Eminescu și Credința, în EMINESCU File Rupte din rev.Cetatea Cavalerilor-2024)
În Bădița EMINESCU, în sufletul lui mare cât DACIA - Patria binecuvântată de Dumnezeu, sălășluiau o mulțime de Daruri cerești și pământești, precum credința curată, cinstea, omenia, geniul creativ, profeția, înțelepciunea, tradiția străbună, adevărul revelat, dreptatea socială, jertfa, suferința, crucea ce odrăslea învierea, datinile, obiceiurile, cântecul popular și iubirea!
Cel care are muzica în suflet are poezia în inimă, și în toată ființa lui pulsează deopotrivă ritmic și armonios frumosul lumesc – Patria, mama, iubita, și sublimul ceresc - Dumnezeu!
„Cântecele populare îl încântau, mărturisea Dimitrie Sfura, și pe acelea le cânta cu mare plăcere. Patru cântece îi plăceau însă cu deosebire; acestea erau cântecele sale de predilecție... Cântecul al patrulea îl impresiona deosebit de mult; parcă-l văd, când l-a cântat întâiași dată în prezența mea: cu capul ridicat, cu ochii scânteietori în atitudine dramatică și cuprins de un adânc sentiment, el intona cântecul:
„Mai turnați-mi în pahare,/ Voiu să beau, căci sunt setos,/ Însă nu-mi umpleți paharul/ decât de la miez în jos.// Ca să-l umplu înc-odată/ Cu-apă rece de la râu,/ dela râu ce izvorăște/ din adânc din pieptul meu.// Și să-l beau să sfârâiască,/ pân-ce-a fi din vin venin,/ c-așă, să-l beau mai cu dulce,/ să-mi alin durere-an sân.// Și de n-a pieri durerea,/ piară simțul, pier și eu,/ c-a trăi, jălind poporul/ nu-mi ajute Dumnezeu!” (C.f. Dr. Ionel Novac, Dimitrie Sfura – poetul și poezia care l-au impresionat pe Eminescu, în Cetatea Cavalerilor)
Mărturia lui Teodor V. Ștefanelli despre savoarea înmiresmată a cântecului pelin de pahar, de inimă suferindă care îl cutremura pe Eminul nostru zeiesc este revelatoare: „Era un fel de extaz când îl finea; vedeai ce adânc îl impresiona acest cântec și din toată atitudinea sa, te încredințai despre nemărginita iubire ce avea el pentru poporul său.” (Teodor V. Ștefanelli, Amintiri despre Eminescu, Ed. C. Sfetea, București, 1914)
Din icoana Daciei Mari a României Pitorești, zugrăvită magistral de poetul, prozatorul, publicistul Alexandru Vlahuță, mă opresc la două țări dragi inimii mele din Corola de țări sublime ale Patriei noastre nemuritoare: Cetatea Râmnicului Vâlcii - Țara Loviștei pe tărâmurile căreia m-am născut și Cetatea Neamțului – pragul Țării Bucovinei, țara care m-a înfiiat.
ÎN VÂLCEA
„... Aici suntem în mijlocul județului Vâlcea, podoaba mândrei Oltenii și unul dintre cele mai frumoase ținuturi ale țării. Multe și minunate lucruri are de văzut călătorul în Vâlcea. Numai când îi străbați văile ei încântătoare, umbrite de livezi, spintecate de izvoare repezi și acoperite de lanuri îmbelșugate, înțelegi și grijea cea mare cu care-și zideau locuințele și sfânta dragoste de pământ a vechilor moșneni, care se întăreau, ca în niște cetăți, în culele lor înalte,și, în zile de neliniște și de năvăliri, trăgeau plugul sub șopron, zăvorau ușile de fier și se așezau cu flintele la metereze.”
RÂMNICU – VÂLCII. VALEA OLTULUI
„... Pe sub seară pe la toacă scoborâm în satul Olănești, vestit prin băile lui de ape minerale și prin marmura ce se găsește în munte. A doua zi dimineață suntem în Râmnicu – Vâlcii. Orașul se urcă pe un tăpșan trăgănat, pe malul drept al Oltului. Biserici multe își înalță turnurile strălucitoare dintre copaci; ...în fund, dealul Capela îngrădește vederea spre munți; în partea dinspre miazănoapte-i Episcopia, așezată aici pe la jumătatea veacului al paisprezecelea; dincolo spre miazăzi, se întinde „Zăvoiul” – grădina publică a orașului.”
Cum ieși din Râmnic, pe șoseaua ce suie spre Râul – Vadului, vezi în stânga „Cetățuia”, un schituleț înfipt în vârful unui deal înalt și țuguiat, loc de strajă și de apărare în zilele de viforoase învăluiri. Aici a fost prins Radu de la Afumați (unul dintre cei mai mari Voievozi români, nebiruit în 17 lupte cu otomanii) și ucis, împreună cu fiul său Vlad, de boierii țării răsculați sub Neagoe Vornicul și Drăgan Postelnicul la 1529.
A fost una dintre cele mai odioase duble crime care au rămas ca un stigmat pe tagma boierească din toate vremurile,dar și o pată murdară pururea pe frontispiciul Râmnicului Vâlcii. În fața Cetățuiei, de partea cealaltă a orașului se râdică, tot așa în formă de stog, dealul Troian, pe vârful căruia generalul Magheru își așezase tabăra de panduri gata de luptă, în mișcarea de la 1848. Toată valea Oltului, această mare cetate octotitoare a românilor în zile de primejdie, este plină de amintiri istorice.”
ÎN MUNȚII NEAMȚULUI
„...Urcăm un tăpșan întunecat de brazi și ieșim în luminiș, în larga fâneață e pe poalele Ceahlăului, la schitul Durău. Toaca răsună limpede în pacea cuprinsului. Soarele scapătă spre asfințit. Pete de aur se aprind pe coamele codrilor.”(Al. Vlahuță, Cele mai frumoase pagini, Ed. Coresi, București, 2008)
Închei eseul Înaintașilor mei cu Oda închinată de strălucitorul Vlahuță Profetului Emin.
LUI EMINESCU
„Tot mai citesc măiastra-ți carte,/ Deși ți-o știu pe dinafară:/ Parcă urmând șirul de slove,/ Ce-a tale gânduri sămănară,// Mă duc tot mai afund cu mintea/ În lumile de frumuseți,/ Ce-au izvorât, eterni luceferi,/ Din noaptea tristei tale vieți...// Și te-nțeleg – te simt aproape:/ Cu-aceeași suferință-n față,/ Cu ochii gânditori și galeși/ Sătul de trudnica-ți viață.// A, nu mă mir că ți se dete/ O zodie atât de tristă,/ Că zbuciumat de-atâtea patimi,/ Râvnești pe cei ce nu există,// Și că potop de negre gânduri/ Se strâng și ți se zbat sub frunte:/ Pe veci întunecații nouri/ Sunt frații vârfului de munte!
O, dacă geniul, ce scoase,/ Ca din adâncul unei mări,/ Din fundul inimii zdrobite,/ Comoara asta de cântări,// Nu te-ar fi ars – zvâcnindu-ți tâmpla/ De flăcările năbușite,/ Ce-ți luminau ale gândirii/ Împărății nețărmurite,// Și de-ar fi fost lăsat pe lume/ Să treci ca orice om de rând,/ Ce lesne-ai fi pus frâu durerii/ Și răzvrătitului tău gând!// Și cât de fără de păsare/ Ai fi privit atunci la toate/ Mizeriile-n care lumea/ Ursită-i pururea să-noate!
Dar ți-a fost dat să fii deasupra/ Acestor inimi seci și strâmte./ Și tu să-nduri toată durerea/ Pe care lumea n-o mai simte.// Să plângi tu plânsul tuturora.../ Din zbuciumul eternei lupte/ Să smulgi fulgerătoare versuri,/ Bucăți din inima ta rupte...// S-aprinzi în bolta vremii aștri/ Din zborul tristului tău gând.../ Văpaie!... Ce-o să-i pese lumii/ Că tu te mistui luminând?” (Al. Vlahuță, Versuri și Proză, Ed. Eminescu, București-1981)
9 Iunie 2025 + SFÂNTA TREIME
- Tuturor iubitorilor de poezie, înțelepciune și românism!
GHEORGHE CONSTANTIN NISTOROIU
|
Gheorghe Constantin Nistoroiu 6/14/2025 |
Contact: |
|
Informatii Utile despre Canada si emigrare.