Arca Eminescu
De multi ani ne-am obisnuit, aici, la Botosani, mai mult ca oriunde, ca după Sfintele Sărbători ale Crăciunului si Anului Nou, la două săptămîni, să mai urmeze o sărbătoare. Nu înscrisă în calendarul religios ci în cel laic, dar având aura solemnă a unei prăznuiri: ziua nasterii mucenicului spiritului românesc Mihai Eminescu. Stiu familii de oameni simpli fără prea multe pretentii de superioritate care, în această zi se îmbracă frumos si caută să ia parte la aniversarea lui oriunde s-ar sărbători aceasta. Pentru mine, personal, se împlinesc decenii de când resimt sincer si profund (si particip la) ziua de 15 Ianuarie ca pe întâia mare sărbătoare românească a fiecărui an, fie că m-a trimis destinul să contribui la Ipotesti, la începuturile prăznuirii sale, sub numele de Zilele Eminescu, sau s-o consolidez din timp, în atâtea si atâtea chipuri si ipostaze, fie că abia (dacă) mai sunt invitată uneori la derularea ei, încăpută în zodia unui alt stil de manifestare. De fapt, celor ce mă tot întreabă cum si de ce am rămas de atâta vreme la Botosani când ar fi existat atâtea alte alternative categoric mai faste pentru devenirea mea, pot să le răspund că exact acesta a fost motivul principal care m-a tinut si m-a rechemat mereu aici: existenta acestor ciclice sărbătoriri ale nasterii si disparitiei fizice a lui Eminescu pe care, de multe zeci de ani le asemăn în alocutiunile mele unui diametru în timp ce taie rotundul anului românesc exact la jumătate prin linia dintre cei doi 15, ianuarie si iunie.
Iar acum, în acest an sărbătoarea e mai aleasă ca oricând căci amintirea acelei zile geroase de iarnă din miezul unui alt secol vine să capete de-acum valente hagiografice, acelea care stau la temeiul oricărei mari sărbători, la fel cum se rememorează mereu si mereu povestea acelui miracol petrecut în urmă cu peste două milenii în Bethleemul Iudeii. Ne amintim cum în miezul orasului prin care ne purtăm pasii grijilor zilnice, s-a petrecut miracolul întrupării pruncului Mihai, al saptelea născut al căminarului Gheorghe Eminovici si al doamnei sale Raluca, pe care preotul iconom Ioan Stamate l-a botezat în ziua de 21 Ghenari în cristelnita bisericii Uspenia - nas fiindu-i bunicul stolnic Vasile Iurascu – si i-a înscris nasterea si botezul în mitrica anului 1850 la numărul 3 al primei pagini din registru, fără să stie că, scriind acele rînduri, consfinteste un act solemn de-o însemnătate unică pentru cultura română. Căci, dacă au existat si încă mai persistă diferite variante privitoare la nasterea viitorului poet de geniu, acel act scris în răcoarea unei biserici rămâne cel mai hotărâtor pentru atestarea acelei nasteri si, mai ales, pentru întemeierea unei sărbători laice dar foarte importante pentru spiritualitatea românească pe care o prăznuim an de an, ea fiind acum cea mai importantă sărbătoare natională a culturii noastre.
Câte nu s-ar putea rememora acum! Câte lucruri de adâncă semnificatie nu s-au petrecut în toti acesti ani care au asternut câte un strat la temelia acesteii mari sărbători! începînd cu evenimentele vietii atât de scurte dar atât de dense ale acelui om de exceptie!
Câte drumuri a parcurs el în zilele acelei vieti, câtă cunoastere si misiune a asimilat el din zestrea existentă a timpului de atunci, câtă suferintă a îndurat trupul, dar mai ales, sufletul lui vibrant ca o harfă eoliană si, în special, câtă valoare a creat mintea lui hărăzită să străbată distante uriase în tot atâtea clipe, asa precum se petrecea în imaginile sale despre parcurgerea fulgerătoare a căilor de mii de ani ale universului. Si nu se poate să nu găsim încă în noi puterea de-a ne minuna de miracolul acesta ce s-a petrecut pornind din preajma bisericii Uspenia care numai pentru atât ar trebui înnobilată la rang de catedrală! Căci ea este înainte de oricare alta, întâia catedrală a neamului nostru în care s-a crestinat cel ce-avea să fie cel mai demn luptător si cea mai înaltă constiintă a sa.
Trecând cu ochii mintii peste anii scursi de la acel ceas de ianuarie dintr-un alt veac se cade să ne păstrăm încă puterea de uimire si pentru cele ce s-au petrecut de-a lungul acestui timp; pentru lucrarea înversunată pe care au desfăsurat-o, după sfârsirea vietii sale, oameni alesi, chemati parcă de Dumnezeul acestui neam să nu aibă liniste până ce nu-si va fi însemnat fiecare rodul trudei sale întru luminarea si consolidarea operei si imaginii lui Eminescu. Numele lor pot forma un lung sir, fatalmente incomplet în enumerarea sa, căci încă vor mai fi fiind multi trecuti în uitare. Dar nu se pot uita, acum la ceas înalt de sărbătoare, numele lui Maiorescu, acela care i-a fost întâia si cea mai sustinută instantă de consacrare si difuzare, al lui Ibrăileanu care l-a comparat cu Goethe regretând scurtimea vietii sale fată de a aceluia; al lui Iorga care l-a recunoscut ca pe un vârf al al întregii spiritualitătii românesti, nu numai al poeziei, al lui Călinescu, acela care a trudit la rostuirea marii cărti despre viata si opera sa; al lui Leca Morariu, cernăuteanul care si-a devotat viata studierii biografiei sale în paginile primului ( si vai, singurului ) Buletin Eminescu; al lui Tudor Vianu care a făcut să vibreze auzul românesc de magia versului eminescian; al delicatului Edgar Papu, descoperitorul “dulcelui muzical eminescian”, al lui Perpessicius care si-a stors lumina ochilor până la orbire pe paginile manuscriselor nestemate, continuat fiind de vrednicii Al. Oprea, Petru Cretia si Dumitru Vatamaniuc (acesta mai plănuind încă si la această vârstă nonagenară o nouă organizare a Editiei Eminescu). Lista mai poate cuprinde pe editorul Dumitru Murărasu, pe Zoe Dumitrescu Busulenga, ce-a stabilit filiatia germanică eminesciană, pe Amita Bhose, indianca fascinată de magia lui până la a-si părăsi patria si a veni să trăiască, să studieze si, vai, să moară stupid aici, în România pentru idolul său Eminescu; pe Rosa del Conte, italianca ce a învătat româneste ca să înteleagă si să reveleze lumii valoarea scrisului său; pe Ioana M.Petrescu, universitara clujenă, vrednică membră a unei dinastii de eminescologi, pe Svetlana Paleologu Matta, filozof de mare elevatie care, retrasă în Elvetia, scrie de multi ani cărti esentiale prin care îl încadrează pe Eminescu printe marii filozofi ai Europei fără să se teamă că-l ridică prea sus. Să nu-l uităm nici pe blândul si tenacele Constantin Noica acela care a găsit în adâncimea spiritului său măsura uriasă a lui Eminescu, nu numai ca poet ci ca pedagog al neamului, etalon si om deplin al întregii noastre culturii si care a peregrinat ca un benedictin ani în sir pe la înalte porti institutionale cerând peste tot sprijin pentru copierea manuscriselor eminesciene de teama unei posibile distrugeri a lor. Si tot aici, la Botosani, avea să-si vadă visul împlinit datorită osârdiei altor iubitori de Eminescu: Gheorghe Jauca, dr. Iuliu Buhociu, Vasile Mareci (toti acesti trecuti în lumea umbrelor ) si altii; dar si pe acad. Eugen Simion, initiatorul editiei Eminescu Manuscrise. Si dacă tot am pomenit numele unor botosăneni, să nu-l uităm nici pe profesorul I.D.Marin de la Stâncesti, fost elev al lui Tiberiu Crudu de la care a învătat nu numai carte, dar si ardoarea culturală care l-a determinat ca, timp de trei decenii, să cerceteze locurile si documentele eminesciene spre a îmbogăti patrimoniul de informatii util oricărei intreprinderi în domeniu, drept care mi-a fost si mie de mult folos la conturarea proiectului de dezvoltare muzeală ipotesteană unde visam un Stradford românesc si la reamenajarea Casei Memoriale a lui Eminescu, la Ipotesti pe care am realizat-o în anii 70. Poate un cuvânt de pomenire merită si prea putin cunoscutul Constantin Iordăchescu, dascăl, publicist si om de cultură botosănean care a militat mult pentru întemeierea muzeală eminesciană la Botosani, dar a fost si primul care a publicat sus pomenita mitrică de botez în presa centrală fiind (si) de aceea citat de G. Călinescu în cărtile sale. Mai pot fi pomeniti si eminescologul Mihai Dăgan, trecut nevârstnic sub glie, ca si Augustin Z.N.Pop sau Ion Rosu, scotocitori pasionati ai biografiei eminesciene, dar si istoricul Academiei Române, Petru Popescu Gogan, care a adunat o monumentală panoplie a reprezentării lui Eminescu în arta plastică, ori profesorul Theodor Codreanu care, retras ca într-o recluziune la Husi, dă la lumină tulburătoare cărti despre viata si universul eminescian, sau basarabeanul Mihai Cimpoi ce nu oboseste să adâncească mereu cu folos acest univers. Si înca destule nume au drept la consemnare în această listă a devotiunii eminesciene precum Nicolae Georgescu, filolog de mare clasă ce completează cu sârg si competentă toate lacunele marii editii, Ion Filipciuc, neobositul scotocitor de “enigme ne-ntelese”, Constantin Cublesan de la Cluj, autorul unei panoplii a lucrărilor dedicate lui Eminescu în acesti ani, Ilina Gregori, care a luminat importanta anilor berlinezi în viata poetului, Libuse Valentova, universitara de la Praga care propagă de ani buni opera eminesaciană în mediul ceh.
Si numărul celor ce-ar merita să fie pomeniti (vai, ce cuvânt adânc si crestinesc!) acum, în ceas de solemnă aniversare, ar putea continua încă mult, cu totii oferind, în măsuri diferite desigur, pilda unei devotiuni depline înhămându-se parcă dintr-o înaltă poruncă la continuarea piramidei de spirit înăltată de Eminescu. Contemplându-le exemplul, nu pot să nu mă gândesc la filmele în care se arată cum Dumnezeu i-a poruncit lui Noe să se înhame la construirea uriasei corăbii ce trebuia să salveze vietuitoarele pământului, spunându-i exact ce si cum să facă spre a împlini înalta poruncă. Asa îmi pare că va fi primit, de pildă, Perpessicius strasnic îndemn de-a-si dedica viata ca să nu se piardă nedescifrate paginile Cărtii eminescine. Ridicându-le numele în pomenire celor ce-au trudit si s-au devotat cu adevărat, fără nici un calcul sau interes personal, fără să considere în mod deliberat o afacere personală profitabilă sau un cîstig de imagine si de orgoliu alăturarea de Eminescu (asa cum se întâmplă, din păcate, cu grăbire tocmai unde ar trebui să fie cea mai mare si mai competentă dedicare ˇ) acum, în ceas înalt de contemplare a marii sanse pe care Dumnezeu a dat-o poporului nostru, facem cu adevărat un act meritat ce întregeste si potentează miracolului eminescian.
Căci privind de la distanta perspectivei aceste lucruri, se conturează imaginea tulburătoare a unui plan grandios prin care Cel de Sus a chemat la fapte mari pe Eminescu Intâiul si apoi pe toti acestialalti ce i-au consolidat si propovăduit lucrarea, ca pentru a se rostui si salva în această Arcă ceva imporant la nivelul general al neamului nostru, ales în acest fel; ceva ce se va putea contempla în întregime abia în viitor; în orice caz, ceva esential pentru spiritualitatea, sufletul si destinul său. Ceva ca un răspuns afirmativ la acea Rugăciune superbă înăltată de Eminescu Fecioarei Maria, pe care eu n-o pot citi decât cântată căci este atât de muzicală încât cred că si el, cel care cânta atât de frumos, a rostit-o intonată, deopotrivă ca pe o colindă, romantă si imn reliogios: ”Inaltă-ne, ne mântuie, din valul ce ne bântuie!”
In acest an pentru prima dată, acest lucru important pentru toti cei enumerati si pentru noi toti, este instituirea prin lege a zilei de nastere a lui Mihai Eminescu,15 ianuarie, drept Ziua Natională a Culturii Române
|
Lucia Olaru Nenati 1/13/2011 |
Contact: |
|
|
