Bucovina plai cu flori…
… un cantec din folclorul nostru de care nu stiam pana mai deunazi. Aveam inregistrat in repertoriul meu mental cantecul “Maramures, plai cu flori”, dar cel cu Bucovina lipsea la modul absolut; gandeam ca asa cum nu auzisem de o Transilvanie, Oltenie, sau Moldova “plai cu flori”, nici de o asemenea Bucovina n-ar fi trebuit sa aud. M-am inselat, acest cantec exista si, odata cu el, o intreaga comunitate, cea bucovineana, care vibreaza pe tonurile lui. Spun ca vibreaza pentru ca de multa vreme n-am mai avut ocazia de a vedea cum o comunitate romaneasca se bucura, sincer si adanc, de un cantecel popular simplu, care o reprezinta in mare masura.
Am avut ocazia sa ascult acest cantec, si cu el intreaga suflare bucovineana, vara trecuta chiar la fata locului. De cum am trecut muntii dinspre Ardeal am simtit ca am intrat intr-un spatiu social si cultural mai curat, mai sanatos. In contrast puternic cu multe din alte zone romanesti, Bucovina pastorala parea in primul rand locuita. Daca din mersul trenului sau al masini, multe din asezarile din restul tarii – nu toate evident – par partial lasate de izbeliste (pamant necultivat cu noianul, case parasite, batrani parasiti si uitati in tinda caselor), asezarile cocotate pe muntii bucovineni par, dimpotriva, vii si domesticite.
Am vazut iarba cosita si ingrijit agatata de pari de lemn pentru uscare, am vazut vitele pascand, am vazut localnicul la cules de zmeura si afine, am vazut gardurile solide dintre gospodarii, am vazut multe case reinnoite sau in curs de reinnoire, am vazut o puzderie de locuri in care se vindeau, nu Coca-Cola, ci obiecte artizanale traditionale.
Am vazut mai apoi oamenii locului. Oameni sinceri, verticali, cu o (inca?) puternica constiinta a locului si a istoriei. Am vazut bucovineanul neaos, cu firea lui ca muntele pe care-l mangaie in fiecare zi cu pasul sau cu privirea, o fire senina, cu convingeri simple. Am vazut bucovineanul care cunoste poate ca nimeni altul in semintia noastra limbajul naturii. Pentru el nu cantau pasarile, ci cantau “anumite pasari” pe care le recunostea si definea cu precizia naturalistului; bradul (sau pinul, molidul) nu era doar un copac, ci era un brad “fraged” sau “bun de taiat”. Pentru mine, bucovineanul nu era altceva decat o frantura reusita de dac liber, asa cum mi-l pot imagina pe acest curajos premergator al nostru, trecuta prin masinatiunea misterioasa a istoriei. Am vazut un bucovinean mandru de ceea ce este, de locurile – altfel fara seaman de pitoresti – si de traditia lui.
Am vazut manastirile Bucovinei; si mai mult, le-am simtit… Am simtit unduierea de sacru, de sfintenie care le inconjoara. Am simtit pana in strafundurile sufletului binecuvantarile calugarilor care-si faceau veacul pe acolo cantand ortodoxia si istoria noastra. La Putna, am baut din apa sfintita traind cu impresia ca am gustat un strop de apa vie. La Putna m-am pozat langa mormantul lui Stefan. La Putna mi-am pozat si fiul alaturi de acelasi mormant pentru a-i putea arata mai tarziu ca a fost acolo. La Putna am inteles in sfarsit lectiile (regretatului de-acum) profesorului meu de istorie din scoala generala. La Putna am reinvatat cine sunt, cine suntem. La Putna am simtit ca o particica din mine provine de aici.
Parasind mai apoi aceasta gura de rai numita Bucovina am ajuns, cu o oarecare regret, la oras. Aici, in mod asteptat, o alta atitudine domina firea romanului. Aici firea lui emana tanguire, lehamite de sine, de conducatori, de popor, de tara. Aici am intalnit tara lui “noi romanii suntem hoti si lenesi”, “ca la noi la nimeni”, “nu se mai poate face nimic”, “ce bine e in alta parte”, “ce e aia sa fii roman?”… Trist! Cui foloseste? Autodispretul asta national reprezinta o primejdie mult mai mare decat toate crizele politico-economice care ne-au ravasit pana acum. Oricat de potrivnice ar fi valtorile istoriei in care suntem azvarliti, n-ar trebui sa ne pierdem increderea in sine, identitatea si traditiile: cam asta e tot ce avem, astia suntem! Si asta lasa loc devenirii inspre mai bine…
Intr-o noapte magica, petrecuta in compania unor foarte buni prieteni, am impartasit parerea ca Romania – si orice tara, orice natiune – nu trebuie judecata numai dupa prezent. Romania nu trebuie vazuta prin lentilele globalizarii sau ale capitalismului, pentru ca n-o sa fim niciodata campioni ai acestor oranduiri. Romania trebuie vazuta, simtita si traita integral, ca trecut, prezent si viitor. Cam asa ceva ne recomanda si Stefan referindu-se la Moldova. Si nu cred ca ar trebui sa-i luam vorbele-testament in zeflemea… Vizitati Bucovina, ascultati-i cantecele, o sa intelegeti poate ce am fost si ce suntem.
Cristian Medelean - Toronto
|
Cristian Medelean 1/5/2011 |
Contact: |
|
|
