Crăciunul Nasterea Mântuitorului nostru Iisus Hristos
Nasterea Ta, Hristoase, Dumnezeul nostru,
răsărit-a lumii lumina cunostintei...
Pentru oamenii zilelor noastre nasterea unui copil constituie un eveniment cu totul deosebit, prilejul unei bucurii greu de exprimat în cuvinte. Dar, înainte de întruparea Fiului lui Dumnezeu, lucrurile nu stăteau, întotdeauna, asa. Aproape toate triburile trace, bunăoară, aveau obiceiul să-si plângă nou-născutii si să se bucure pentru cei ce părăseau această viață, considerată de strămosii nostri o adevărată vale a plângerii. Nici vechii greci nu o vedeau altfel: A nu se naste cineva întrece tot ce s-ar putea spune (Sophocles); sau: Cel mai bine pentru om este să nu se nască (Euripides). Până si latinii cei mai pragmatici dintre toți anticii gândeau la fel: Ar trebui să ne adunăm si să bocim pe acela ce se naste (Cicero).
Într-adevăr, nasterea e însoțită de suferintă si e prilej, la rându-i, de suferintă pentru cel ce se naste: suferintă legată de viețuire si de perspectiva mortii, ce pare să reducă la nimic toate eforturile omului. Astfel că, într-un fel, toate tânguielile anticilor erau îndreptătite, deoarece, de la Cădere si până la venirea Mântuitorului, omul a fost nevoit să îndure stăpânirea nemiloasă a celui pe care el însuși l-a ales, adică a diavolului; cu alte cuvinte, aceste tânguieli erau urmarea durerii produse de starea păcătoasă a umanității, stare ce rezultase din neascultarea primilor oameni. Omul, prin Eva, l-a preferat la un moment dat pe sarpe si i-a întors spatele lui Dumnezeu, gest ce a atras după sine asa-zisul blestem, de fapt o măsură justițiară providențială, menită să evite perpetuarea la nesfârsit a răului.
Căderea omului din starea sa originară a implicat, datorită centralității pozitiei sale, întreaga Creatie: suferința, moartea si descompunearea s-au extins asupra întregii lumi văzute (blestemat va fi pământul pentru tine! Fac. 3.17). Faptul că lumea zace în cel rău (1 Ioan 5.19), i se datorează în cea mai mare măsură omului, deoarece, deși era chip și asemănare a lui Dumnezeu, el a urmat sfatul viclean al îngerului căzut, devenind astfel complicele acestuia la opera de distrugere a creație Tatălui Ceresc.
Si a căutat Domnul Dumnezeu spre pământ si iată era stricat, căci tot trupul se abătuse de la calea sa pe pământ (Fac. 6.12). Însă lucrurile nu puteau să rămână asa! Într-o primă fază, Providenta a hotărât să piardă prin potop toată suflarea, cu exceptia dreptului Noe, a familiei sale si a câtorva perechi din fiecare specie de viețuitoare, îmbarcate într-o corabie imensă. Totuși, nici în urma acestei măsuri radicale, răul n-a dispărut de pe pământ, căci el era adânc înrădăcinat, după Cădere, în natura omului, biruirea lui necesitând, cum s-a văzut mai târziu, o strânsă colaborare între Dumnezeu si om. De fapt, imediat după Cădere, Dumnezeu le promisese oamenilor un Izbăvitor, care se va naște din sământa femeii si va zdrobi capul sarpelui. Toți profetii, apoi, vor propovădui cu putere vestea cea bună a venirii unui Mântuitor, ce-l va elibera pe om din robia păcatului si a morții.
Noi creștinii credem nezdruncinat că toate profețiile mesianice din Vechiul Testament s-au împlinit, la momentul ales de Pronie, în persoana lui Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu și Mântuitorul lumii a Cărui nastere ca Om din Fecioară o prăznuim neîntrerupt de două milenii. Căci un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat, si domnia va fi pe umărul Lui; Îl vor numi: Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele vesniciilor, Domn al păcii (Is. 9.6). Într-adevăr, Cel ce urma să ridice păcatul lumii nu putea să fie doar om, pentru că omul nu poate prin el însuși să învingă păcatul si moartea, dar nici numai Dumnezeu, deoarece El nu are nevoie, pentru Sine Însuși, de această biruință. În calitatea Lui de Unic Fiu al lui Dumnezeu, adică de Persoană aparținând Sfintei Treimi, Iisus Hristos este Dumnezeu deplin, de o ființă cu Tatăl, dar El este în același timp și Om deplin, căci și-a asumat integral condiția umană (mai puțin, firește, păcatul strămoșesc), luând trup de om de la Duhul Sfânt și din Sfânta Fecioară Maria.
Sfânta Traditie, fundamentată pe Sfânta Scriptură, vorbeste despre două nasteri ale lui Iisus Hristos: una în vesnicie, deci fără început, din Tatăl, ca Fiu Vesnic al Lui, si alta în timp, din Sfânta Lui Maică si de la Duhul Sfânt, ca Fiu al Omului, Noul Adam. Desigur, aceste două nasteri depăsesc puterea noastră de înțelegere, căci nimeni nu poate, pe de o parte, să-si reprezinte și să gândească Vesnicia, si pe de altă parte, să-L conceapă pe Cel Necuprins în chip de om. Adevărurile de credință nu au fost inventate de om, ci sunt Taine revelate de Însusi Dumnezeu alesilor Săi, în scopul mântuirii omului; ele nu sunt iraționale, cum smintit își închipuie ateii, ci supra-raționale, omul neputând accede la sensul lor decât prin Credință si nu prin cine stie ce raționamente sau iluminări estetice.
Marele înțelept Solomon se întreba în Vechiul Testament: Oare adevărat să fie că Domnul va locui cu oamenii pe pământ?(3 Reg. 8.27). Omenește vorbind, îndoiala lui ni se pare pe deplin justificată, dar orice credincios crede si stie că la Dumnezeu toate sunt cu putintă (Marc. 10.27). Întrebării înțeleptului Solomon avea să-i răspundă peste veacuri, la plinirea vremii, Sfântul Evanghelist Ioan: La început era Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul. (...). si Cuvântul S-a făcut trup si S-a sălăsluit între noi si am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har si de adevăr. (Ioan 1.1, 14).
Fără îndoială, împrejurările istorice si minunile legate de Nasterea în lume a Domnului Iisus Hristos au o mare importanță și sunt pline de semnificații profunde. Astfel, faptul că Sfânta Sa Maică, rămânând grea de la Duhul Sfânt, si-a păstrat Fecioria si după ce L-a născut pe Iisus, demonstrează că plămada omenească era din nou aptă să-L accepte pe adevăratul Dumnezeu si să se întoarcă la El după atâtea veacuri de rătăcire; în plus, acest fapt mai semnifică posibilitatea restabilirii purității originare a firii umane, prin primirea în profunzimea ei a Logosului divin, a lui Hristos. Apoi, faptul că El a fost conceput pe pământ fără tată și în Cer fără mamă, cum spuneau Sfinții Părinți, e semn că și noi suntem chemați prin înfierea după har la o altă naștere, superioară celei trupesti, de fapt la adevărăta noastră naștere, cea din Duh. Peștera în care S-a născut Mântuitorul reprezintă lumea sau, prin extensie, întreaga Creație în tenebrele căreia a coborât din iubire si într-o desăvârșită smerenie, pentru a o restaura, transfigura si desăvârsi. Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață vesnică. (Ioan 3.16).
Toți și toate au participat la Nasterea Domnului Iisus Hristos: Sfânta Treime, îngerii, oamenii, dobitoacele, cerul si pământul, stelele, fiecare după firea si rostul lor. Nimeni si nimic nu poate lipsi de la acest Praznic luminos, căci Fecioara astăzi, pre Cel mai presus de ființă naste, cum profund glăsuieste un Imn bizantin.
Dincolo de cârnați, sarmale, cozonaci si de alte alimente binecuvântate, ar fi bine să ne amintim cât mai des si să medităm cât mai serios la faptul că acest Eveniment Unic nasterea după trup a Domnului Iisus Hristos a fost hotărât din Vesnicie, în sfatul de Taină al Sfintei Treimi, pentru mântuirea noastră, a tuturor...
Si dacă totusi vom uita de El, prinsi de lumestile noastre probleme, vor veni colindătorii, după Datina noastră străbună, să ne trezească sufletele si să ni le înalte spre sfânta Lui Lumină. Iar noi vă urăm tuturor, împreună cu ei, un Crăciun plin de bucurie în Domnul!
|
Daniel HOBLEA 12/19/2003 |
Contact: |
|
|
