Gheorghe Daniliuc si Cântecele lui de dor la Muzeul de Artă-Palatul Jean Mihail
Muzeul de Artă-Palatul Jean Mihail din Craiova a găzduit, în Sala oglinzilor (venetiene) o după-amiază de muzică si poezie. Cunoscutul duet concertistic format din Octavian Gorun (vioară) si Corina Stănescu (pian) au asigurat un inspirat preludiu cu piese de muzică clasică de mare popularitate, după care directorul institutiei gazdă – posesoare a celei mai bogate colectii de picturi si desene de Ion Tuculescu -, criticul si istoricul de artă Florin Rogneanu, a descris contextul în care se înscriere noua manifestare.
Intrând în atributiile de moderator, Iulia Negrea, secretar literar la Filarmonica Oltenia din Craiova, i-a invitat pe cei înscrisi pe afis să comenteze cele două cărti scrise de Gheoghe Daniliuc, lansate chiar cu acest prilej. Rând pe rând, si-au exprimat opiniile critice: Dan Lupescu, Bianca Predescu, George Popescu, Florea Miu, Gheorghe Barbărasă. În final, Gheorghe Daniliuc a făcut o mărturisire de credintă, după care a dăruit câte un exemplar din cele două volume si a oferit autografe iubitorilor de literatură.
Prezentăm mai jos comentariul critic realizat si prezentat de Dan Lupescu.
X
Impartial ca tot românul, pe jumătate poet, pe jumătate prozator, domnul Gheorghe Daniliuc (născut la 21 ianuarie 1949, în comuna Bârca, judetul Dolj), director adjunct al Filarmonicii Oltenia din Craiova, ni se prezintă, de Sânziene, ca un brav slujitor al condeiului. Domnia sa dovedeste că este captivat, în prozele sale, de alchimia combinării stilurilor atât de personale ale unor scriitori celebri, dar, înainte de toate, ca tot românul, s-a născut poet. Proba peremptorie o constituie chiar proaspăta plachetă de versuri Cântece de dor (Editura Sitech, Craiova, 2010) – cu o expresivă, elegantă copertă în policromie, pe care tehnoredactorii Radu Jianu si Codruta Stoica au reprodus una dintre magicele Păsări Lyră, tâsnind spre zenit dintr-o vioară despicată de mistuitorul dor de ducă, în fapt reproducere a unei picturi de Aurora Speranta Cernitu.
Volumul se deschide cu o sprintenă solfegiere – pe o gamă dus-întors -, după care urmează 56 de poezii grupate în cinci cicluri. Putem afirma că, pentru Gheorghe Daniliuc, anul său astral are patru anotimpuri, clasice pentru zonele temperate, plus unul etern: anotimpul liric. În acest prim poem, poate cel mai izbutit si din punct de vedere tehnic, năzdrăvanul nostru poet solar face salturi de leopard îndrăgostit: Fantomă iubită, nălucă hoinară,/ Mi-e sete si foame de tine;/ Revine puternic, în salt de feline,/ Dorinta nebună, si dulce, si-amară…
Poemul al doilea, Dor, cu fioruri juvenile si tonuri gen De ce nu-mi vii,/ De ce nu-mi vii?, este ornat, în manieră idilică: Te cheamă iarba din câmpii,/ Te cheamă pasii pe alei,/ Parfumul florilor de tei/ Te-asteaptă încă să revii. Din peisajul bucolic nu lipsesc doi miei zglobii (sânii iubitei, as fi sugerat eu): Te cer la joacă miei zglobii,/ Săgeti de zbor de rândunele,/ Te-asteaptă frigurile mele/ Să le alini când o să vii.
Urmează o inscriptie demnă de un străveziu album sentimental: Asteptare, dar într-o stranie cadentă cu accente din Mama lui Stefan cel Mare: Inima se-opreste în încremenire,/ Simt cum toată lumea mi se prăbuseste/ Si constat cu teamă: fără de iubire,/ Viata-i o povară ce te-mbătrâneste.// Si pătruns de vină, ca un condamnat,/Fără rost pe lume, un proscris de soartă,/ Tot astept într-una, ca un disperat,/ Încă o bătaie să-mi răsune-n poartă… Cele două comparatii ne demonstrează că Gheorghe Daniliuc nu vrea să respecte canonul impus de Gottfried Benn, celebrul poet expresionist german, care, decretând suprematia metaforei, cerea imperios, acum vreo sase-sapte decenii, să fie eliminate/evitate ca-urile din poezie. La dl Daniliuc vom depista, însă, si o droaie de ce-uri, precum în poema de la pagina 59, unde distribuie câte două comparatii în fiecare strofă.
Atmosferă cvasi-bacoviană întâlnim în poemul Ploaie. Titlul poemei de la pagina a 12-a, Trandafirasul,constituie o dulcegărie nepermisă în poezia ultimului secol. Un tren si o gară tristă ne propune o performantă: iubita are capacităti paranormale, ochii săi văzând prin pantalonii eroului liric: Pe două linii paralele,/ Din infinit spre infinit,/ Aleargă ochii dragei mele,/ Sclipind spre fructul cel oprit. Desi bate vânt de rătăcire, iar norii desi adună scântei de ură si iubire, poetul afisează o poză solitar-melancolică: Sunt singur si uitat în gară,/ Privind spre trenul călător,/ Ducând iubirile să moară/ Spre un tărâm rătăcitor.
După un inspirat memento: grafica sugestivă a Aurorei Speranta, Gheorghe Daniliuc ne oferă, în preludiul celui de-al doilea grupaj de versuri, Gânduri nebune, o …Evadare, evident, lirică, în poema cu acelasi titlu.
Într-un cer, care nu poate fi decât …cerul infinit de stele, aleargă gândul năuc al trubadurului, atât de năuc încât, după Scântei albastre în abis,/ Prin bariere pentru vis, dă peste un derutant peisaj NU galactic ori metafizic, ci cu aere de indieni având podoabele năpârlite: Sunt pene de cutezători,/ Pârlite printre mii de sori.
Adolescentine fulguratii întâlnim în poemele Salamandra (Din flăcări mă cheamă o fată/ Cu ochii-smarald, cu fata bălaie./ Împins de o fortă ciudată,/ Mă arunc ca vrăjit în văpaie.), respectiv, De ce?, în galop devastator: Orbităm prin spatiu, în desertăciune,/ Zornăiti prin stele, soarta ne e scrisă./ De ce-ai creat omul si această lume/ Dacă tot vor piere în Apocalipsă ?
Foarte sugestivă si cu indubitabilă aură de modernitate este poezia de notatie cu titlul incitant X. O cităm integral, rugându-vă să iertati expresivitatea involuntară din ligamentele de început: Pesti cu raze X,/ Plante cu raze X,/ Pecete pusă:/ Apocalipsă!// Vin timpuri moderne spre noi,/ Speriată, istoria se-ntoarce-napoi./ Pământul se îndreaptă spre cum s-a născut, / Sfârsitul e frate cu-al său început.// Aer, aer! – gâturi spre cer,/ Apă, apă! – pesti care pier,/ Foc, cenusă, lesie, abis,/ Raze gamma si beta si X,/ Pesti X, plante X, oase în X, APOCALIPSĂ!/ X …
La pagina 27, poetul se trezeste într-un imens Naufragiu, în care ce credeti că fac bietele corăbii?: S-au înecat corăbiile mele,/ Doar câtiva nori mai plâng după furtună,/ Iar eu, uitat pe-o insulă pustie,/ Astept o barcă ce nu vrea să vină. Dincolo de gestica teatralizantă: S-au înecat corăbiile mele,/ Curg lacrimile, fluviu, în ocean;/ Îngenunchez spre bolta infinită,/ Cersind sperantele în van, eroul liric îsi descoperă virtuti de Prometeu înlăntuit: S-au înecat corăbiile mele/ Si eu pe tărm de dor sunt răstignit,/ Cu ochii pironiti în zarea-albastră,/ Ochi tristi si goi, de om înlăntuit.
După cufundarea vag romantică în Melancolie (Stau cu cana-n fată/ Si tot sorb într-una,/ Zilele să-mi treacă/ Una câte una.// Tristă-i viata asta,/ Searbădă si rece,/ Furisat, speranta/ Vrea si ea să plece.// Doar stropii de ploaie,/ Răpăind în geam,/ Mă trezesc la viată/ Si-mi spun c-o mai am…), poetul ne ispiteste cu un final în cheie surâzătoare: Si, pierdut în gânduri/ Care te doboară,/ Mă retrag în mine/ …Si mai trag din oală. Oala domnului Daniliuc sugerează că poetul ar dispune de o herghelie de butii, ascunse în umbrele misterioase ale Beciului Domnesc, vegheat de painguri medievale.
Unul dintre poemele izbutite ale volumului este delicata Floare de colt, a cărei transparentă si gratie celestă s-ar fi cuvenit să rodească din plin în această plachetă: Un fir/ Pe o stâncă în vânt,/ La granita/ Dintre cer si pământ.// Un petic/ De mătase albă,/ Sperantă/ Către fiinta dragă.// E gândul meu curat/ Pe creste,/ Boboc mărunt/ Ce înfloreste...
Grupajul cu titlu de romantă: A mai trecut un an caligrafiază, prin poema Ianuarie, îngemănată cu superbul portret-clepsidră al Aurorei Speranta, si prin celelalte 11 luni ale calendarului, un univers liric pus sub semnul zgoandei. Fioruri de madrigal au poemele Martie si Aprilie, pentru ca Mai să creioneze un surâzător desen cu creta înfiorată, nu pe asfalt, ci pe …coada lui Azor. Desi are Sufletul curat/ Ca zâmbetul pruncului/ Mângâiat de soare, iar inima s-a furisat într-o floare, poetul nostru nu e deloc vegetarian, dimpotrivă, are chemări pantagruelice: Grătarul, cu carne de miel,/ Sfârâie în poiană./ Femeile mai bârfesc nitel,/ Iar bărbatii, pe ascuns,/ Trag din damigeană.// Zâmbim si vorbim fără rost,/ Asa, la grămadă./ Azor se gudură/ Gâdilat de copii/ Si miscă din coadă, / Semn că se bucură…
Balada chiriasului grăbit adie în poema August. Arghezian si aspru, viguros si atâtător este poemul Septembrie: Porumbul, cu drugile mari,/ S-a făcut artăgos,/ Fâsâindu-si scortos frunzele.// Greierele, speriat,/ Nu mai vrea să cânte,/ Cu toate că furnica îl îndeamnă:/ - Cântă, mă,/ Că tot eu/ Te-oi tine la iarnă !// Lacrimile cerului,/ Strugurii,/ Încep să plesnească,/ Iar Bîtu, multumit,/ Îsi trage mustata:/ - Taică, culegem via!...
Inscriptie oltenească în cel mai sclipitor spirit este poema Octombrie. Euforia de basm a Crăciunului este trăită, în Decembrie, ca o autentică feerie a satului de altădată: Cam de două zile, fulguieste-ntr-una,/ Asezând zăpada până la fereastră./ Mos Crăciun, de-afară, face semn cu mâna,/ Vrea să poposească iar în casa noastră.// Oala cu sarmale fornăie pe plită,/ Cozonacii cresc rumeni în cuptor,/ Ca de obicei, mama se agită,/ Tata, pe furis, trage din urcior.// Timpul se petrece în cuvinte blânde,/ Glasuri tremurate despre Pruncul Sfânt,/ Satul tot răsună-n zumzet de colinde,/ Dumnezeu coboară iarăsi pe Pământ…
Penultimul ciclu liric al volumului, Trepte de lumină, constituie un pariu al domnului Gheorghe Daniliuc nu doar cu forma fixă a sonetului, ci si cu proba de foc a culorilor, ROGVAIV. Vrăjit si în stare de reverie, autorul transcrie stări de spirit cu temperaturi si intensităti de trăire diferite, de la toridul Rosu, fierbintele Oranj, solarul Galben, la atât de reconfortantul Verde, serenisimul, divinul Albastru, tainicul si distantul Indigo, pentru a încheia cu ispititorul, dar mereu controversatul Violet: Totu-i plumb în lumea asta/ - O tristete-apăsătoare -/ În zadar deschid fereastra/ Că nu intră strop de soare.// Cerul însusi se revarsă/ Spre pământ, încet-încet,/ Îl cuprinde si-l apasă/ În culori de violet.// Dirijat de fluxuri grele,/ Care ti se zbat în piept,/ Nu observi că mai sunt stele/ În abisul violet…
Aranjând amintirile si visele, în ciclul de final, Privind prin fereastra deschisă, dl Gheorghe Daniliuc, precaut si speriat de atâta liniste, desface obloanele, deschide fereastra, căutând uimit vijelia de ieri. Grupajul include poemul de referintă, pentru creatia sa de acum, Iarna.
Inegal si construit aleatoriu, fără aportul unui redactor de carte profesionist, dar lăudabil pentru sensibilitatea indubitabilă, pentru simplicitatea si candoarea trăirilor – Când nu mai suntem copii, am murit demult, afirma BRÂNCUSI -, volumul Cântece de dor gâlgâie de lumina si sinceritatea inocentă din sufletul autorului: Gheorghe Daniliuc. Prietenoasă si generatoare de bună dispozitie, ca o iie de borangic neînceput sau ca un bluzon de catifea, diversă si bogată în falduri, aidoma unei draperii fremătând sub ostiri de heruvimi si serafimi, placheta aceasta are miresme insolite, precum savuroasele cărti de bucate românesti ale regretatului Radu Anton Roman, fin degustător de tainice sonuri, născut în Ohaba din Tara de basm a Făgărasului. Cântece de dor sună răcoros, ca smaltul ulcioarelor de nuntă modelate de regretatul Grigore Ciungulescu din Oboga, ori ca zig-zagul argintat de roua Lunii pline, tipat, turnat în matricea brâncovenească a cocosilor de Hurezi (Horezu).
x
Cu titlu impropriu pentru un volum de proză – TRANZITANIA. Un stat între două lumi -, dar excelent titlu pentru o carte de publicistică, lucrarea a doua a dlui Gheorghe Daniliuc reuneste o primă proză cu virtuti cinematografice, care dă si titlul volumului, urmată de alte două lucrări de mai mici dimensiuni: Scrumbia împăiată si Tocul cui.
Tranzitania se plasează, într-o anumită măsură, sub geana de lumină a lui I. L. Caragiale si Eugen Ionescu. In celelalte două răzbat ecouri suculente din prozele antologice ale lui Dumitru Radu Popescu si Romulus Cojocaru.
Craiova, 23 iunie 2010
|
Dan Lupescu 6/25/2010 |
Contact: |
|
|
