“Latona1969” de Daniela Voiculescu
“Latona1969”, volumul de versuri al Danielei Voiculescu se deschide cu numele lui Nichita Stănescu si al lui Artur Silvestri. Cartea le este dedicată acestor doi scriitori, oameni “care nu mai mor...” si are în debut si la final câte un poem din volumele “Necuvintele” si “În dulcele stil clasic” ale celui dintâi. Lucru normal de altfel, dacă avem în vedere mărturisirea autoarei: “Sincer, eu mi-am dorit foarte mult să devin poetă. După ce am citit din opera lui Nichita Stănescu, m-am schimbat enorm. Mi-am dat seama că trebuie să rămână ceva minunat în urma mea. Trăirile poetului ardeau în inima mea! Asta mi-am dorit si eu să fac... Să trăiesc în alte inimi!”.
“Am ales lumina”
“crucea mea va semna fiecare pagină... cu/suflet nepieritor!” ne anuntă Daniela Voiculescu, astfel că “Latona1969” devine cartea unui sacrificiu permanent, dar si al puterii de a transcende dincolo de tot ceea ce este perisabil, trecător, pământesc. Tema iubirii este prezentă si în acest volum al Danielei Voiculescu, pentru că numai iubirea poate oferi puterea de a depăsi prezentul, teluricul, astfel că poemele ei sunt adevărate romante, ode închinate celui mai frumos sentiment uman. Ea este cea care a “ales lumina, buchetul de trandafiri, multicolor, al unui înger!”. Iubirea devine un ideal pe care poeta luptă să îl apere de cei din jur, incapabili să îi înteleagă sufletul.
“Topazul mystic”
Dragostea înseamnă si durere si deceptie, iar durerea si deceptia îi oferă poetei inspiratie, o influentează. Iubirea se amestecă mereu cu visul, cu inefabilul, devenind o mască, o “acoperire” pentru singurătate. “trebuie să deslusesc durerea care mă fulgeră, tunetul care se apropie, topazul mystic pus să tină locul curcubeului...” Figura celui iubit este înconjurată de tristete, durere, depresie. El face parte din trecut, din amintiri. Portretul lui nu este realizat în detaliu, ci se reconstituie din evenimente, momente, gânduri, crâmpeie de vorbe din trecut. “te subtiezi, iubirea mea albastră... într-o noapte de cerc! departe de versul meu căzut tot pe agonia toamnei!” Metafora toamnei, ca simbol al sfârsitului, iese în evidentă. Acest anotimp este în consonantă cu trăirile interioare ale Danielei Voiculescu – “voi muri zâmbind, pe taste, pe porti, prin lumea hârtiei, la volanul secundelor, numărând tăcerile... si toamnele...” Sau “ne prinde toamna iubind tristetea stranie si dulce a unei umbre de flamingo.”.
“Începe toamna”
Chiar dacă tristetea îsi face loc în versurile Danielei Voiculescu – “am rămas cu salcia din fata blocului... să învăt filozofia suspinului adânc” – fiorul optimist prevalează. Dragostea pe care o cântă poeta este senzuală, împlinită, senină, frumoasă. Sentimentul erotic este unul fericit, luminos, în care sunt evocate amintiri. “mi-a trecut spaima.../sperantele s-au întors”, afirmă autoarea, si vechea încredere luminoasă în dragoste revine. În versurile Danielei Voiculescu cadrul este sumar, doar schitat, evocat din amintiri. Natura simte trăirile poetei, iar toamna rămâne prin excelentă, anotimpul ce o marchează definitiv – “începe toamna, sfârsitul” sau “prima zi de toamnă mi s-a asezat pe inimă, fluture mic, galben, asemeni unei soapte care-ti promite iubire...”.
“latona1969... visează!”
Dragostea Danielei Voiculescu este directă, elementară, si asa cum afirmam mai sus, amestecată cu visul. Pentru că, poeta însăsi declară: “latona1969... visează! sau speră! nu am să las toamna să moară de singurătate, de durere... există atâtea povesti în roata soarelui! voi fi inelul cu rubin al dragostei, sclipind în ciocul corbului – voi fi idealul, înflorind sacrificiul.”
Octavian Curpas
Phoenix, Arizona
|
Octavian Curpas 3/3/2010 |
Contact: |
|
|
