Home Informatii Utile Membrii Publicitate Business Online
Abonamente

Despre noi / Contacte

Evenimente Culturale

 

Românii de pretutindeni
Puncte de vedere
Pagina crestină
Note de carieră
Condeie din diasporă
Poezia
Aniversari si Personalitati
Interviuri
Lumea nouă
Eternal Pearls - Perle Eterne
Istoria noastră
Traditii
Limba noastră
Lumea în care trăim
Pagini despre stiintă si tehnică
Gânduri pentru România
Canada Press
Stiri primite din tara
Scrisorile cititorilor
Articole Arhivă 2018
Articole Arhivă 2017
Articole Arhivă 2016
Articole Arhivă 2015
Articole Arhivă 2014
Articole Arhivă 2013
Articole Arhivă 2012
Articole Arhivă 2011
Articole Arhivă 2010
Articole Arhivă 2009
Articole Arhivă 2008
Articole Arhivă 2007
Articole Arhivă 2006
Articole Arhivă 2005
Articole Arhivă 2004
Articole Arhivă 2003
Articole Arhivă 2002


Poezii de dragoste de Ionut Caragea


N.N.
Cartea a aparut la editura Fides, 2010 cu o prefata de Corneliu Leu
Ionut Caragea locuieste in Montreal


Cine nu stie că Iubirea este apanajul poetilor? Cine n-a aflat încă faptul că, doar iubind, ori doar nefericit fiind din iubire, poetul poate zămisli capodopere? Poetul este vesnicul îndrăgostit care asterne în pagini iubirea, plăsmuirea lui care prinde viată, la fel ca statuia sub mâinile îndemânatice ale sculptorului, la fel cum pictorul îsi zugrăveste-n culori nemuritoare fiinta iubită. Poate că nicăieri în artă, iubirea nu-si găseste un sălas mai propice decât în Poezie… Asa se si cade… Asa e firesc… Lirica de dragoste a lumii, din toate timpurile, a demonstrat-o cu prisosintă. Nici un poet n-a existat fără să fie atins de aripa iubirii si fără să dorească să-si înnemurească sentimentul ori pe fiinta iubită. Astfel s-au născut marile capodopere. Din iubire.
Ne aflăm în fata unei cărti închinate iubirii. O antologie tematică de autor, semnată Ionut Caragea. Beneficiind de o prefată scrisă de reputatul Corneliu Leu, noul volum de versuri ne uimeste si de această dată cu adâncimea trăirilor sale lirice, alegându-si această temă fundamentală care i-a sedus pe toti creatorii.
„Dar de ce vorbim despre iubire când nu se poate exprima în cuvinte?” - se întreabă autorul în pragul catedralei sale de cuvinte. Desi mărturiseste dintru început că: „nu aceasta este calea” sa, Ionut Caragea alcătuieste unul dintre cele mai frumoase si adevărate poeme despre dragoste:
„Dar de ce vorbim despre iubire când nu se poate exprima în cuvinte? Poate că ar fi mai bună o lume de muti. Ar rămâne ochii, eh, ochii. Cum poate exista iubire când există atâta dezgust? Poate că ar fi mai bună o lume de orbi. Rămân gemetele orbilor si scâncetele mutilor. Poate ar fi mai bună o lume de surzi. O lume de surzi, muti si orbi. Dar rămân mâinile si picioarele. O să-i vedem noaptea somnambuli, căutând, căutând… cuvintele. Poate că ar fi mai bună o lume de orbi, surzi, muti si handicapati. Poate că atunci oamenii vor începe să iubească. Îsi vor deschide sufletele, îsi vor elibera sentimentele în oceanul de dragoste ce-i înconjoară.”
De fapt, autorul doreste să spună că poezia este inefabilă, inexprimabilă, de necuprins în cuvinte si locuri, de neatins cu altceva, decât cu inima si cu sufletul. Dar că, până la urmă, tot la cuvinte recurge, pentru că ele o exprimă plenar si creează cadrul propice pentru împlinire. Doar ele sunt cărămizile care, îmbinate cu un liant pe măsură, înaltă constructia până dincolo de noi însine.
Cuvintele, pietre de râu din aluviuni, strânse cu grijă în poala unei fecioare si depuse la temelia mănăstirii pentru ca mesterii să înceapă zidirea. Si dacă dramaturgul Camil Petrescu a asezat în gura personajului său, memorabila replică: „eu am văzut idei”, se poate spune că poetul, cu nimic mai prejos, „vede cuvinte”, si nu pe suporturi materiale, el vede cuvinte levitând în văzduh precum păsările, precum fluturii, precum libelulele. Si, aidoma celor care vor să le tezaurizeze, încearcă să le prindă în plasa inimii sale, să le supună, să le facă ascultătoare. Si nu e de mirare că, smerite, cuvintele vin singure si se asează căus în palma lui, devenită plasă cu ochiuri potrivite. Uneori, câte unul mai izbucneste afară, cu aripile larg desfăcute.
Se zice că dragostea înaripează. Ea poate, ca si credinta, muta muntii din loc, astupa văile, poate face să răsară flori nemuritoare, să tâsnească din stâncă izvoare, îmbunătăteste, edifică, te face mai puternic, mai înalt, mai frumos, mai bogat, te întinereste. Ea este elixirul tineretii fără de bătrânete si al vietii fără de moarte. Îti poate crea o aură de nemurire. Te face vesnic, adică. Nu e de mirare că, nu există poet care să nu o fi cântat în lungi ori esentiale cuvinte. Dragostea e temă suverană în creatia artistică, nu numai a poetilor, dar, a tuturor iubitorilor si creatorilor de frumos. Nu e nevoie neapărat de cuvinte. Prin tot ce faci îti poti arăta iubirea, chiar si în gestul larg, hotărât si blând totodată, cu care mânuiesti coasa pe tarină. Nu există domeniu al vietii care să fie lipsit de dragoste, manifestată în fel si chip. Doar cine nu trăieste nu iubeste. Nici nu se poate închipui viata fără iubire. Fără această componentă esentială, devenită virtute crestină, mai presus decât toate virtutile, chiar decât credinta si speranta.
Si nu e vorba aici de retele într-ale amorului, nu e vorba la Ionut Caragea de teribilele îndemnuri si experiente ale lui Ovidiu din Ars Amandi, ori Ars Amatoria, care se pot regăsi în cărtile cu profil erotic sau chiar cu continut pornografic, departe de autor acestea. Mai curând e vorba de o încercare de redescoperire si redefinire a termenului, cu infinitele lui nuante, trecut prin filtrul simtămintelor proprii. Si fiindcă fiecare crede că iubirea începe cu sine si de la sine, să vedem ce înseamnă, asadar, Iubirea pentru Ionut Caragea?
Un dat absolut necesar, un har, indispensabil trăirii, nu doar pe plan ideatic, ci simtit până în ultima fibră organică si până în „măduva sufletească”, ceva care te face să te doară sufletul până la os. Si fără de care nu se poate concepe viata. Alcătuirea unei antologii cu această generoasă temă, ne conduce la ideea că Ionut Caragea crede în Iubire cu toată fiinta, o apără pe baricade si se lasă cuprins si inundat de ea, fără a-i analiza cauzele si efectele (la ce bun să încerci să-i descifrezi misterul, care, odată descifrat, îsi pierde din farmec).
A încerca să separi sublimul din frumos, azuriul din cerul senin, albul din zăpadă, negura din cenusă, a disocia infinitudinea de nuante din spectrul curcubeic, a afla, asa cum a făcut Ionut Caragea, într-o foaie de hârtie plină de semne, ruptă, făcută cocolos si azvârlită în cosul din care nici măcar amintirile nu mai respiră, a găsi, asa cum am spus, „ceva / ca un fosnet de frunze / ca strigătul unui copac trecut / prin nu stiu câte generatii de prese” si înăuntrul cocolosului să constati că: „iubita mea stătea/ cu capu-ntre genunchi/ si plângea” - iată ce înseamnă pentru acest poet Iubirea!
Pe canavaua iubirii alunecă, se scurg, plutesc, aleargă, se rostogolesc precum trunchiul de arbor pe scoc, întreagă cohorta de afecte care incumbă din sentimentul primordial Cel din care se naste Viata: tandrete-n averse, mari inundatii nostalgice, nedumeriri, perplexităti, duiosii catifelate, furii nedeslusite, lacrimi, gânduri-duium, doruri spuse si mai ales nespuse, amoc, tristeti coplesitoare, atingeri fiorelnice, săruturi pătimase, priviri piezise, amintiri, nostalgii, întrebări fără răspuns… Si asa toată gama de nuante într-o singură culoare: culoarea dragostei care nu poate fi decât aprinsă, toate cuprinse, asa cum spune poetul într-un album, într-un registru aparte: „Am decis să colectionez toate rândurile / Într-un registru sentimental” (Am ales un titlu sugestiv. Actul II).
Fiecare îndrăgostit are un mod propriu de a-si declara si manifesta iubirea. Ionut Caragea a ales această modalitate inedită de a o mărturisi:
„Îti jur că dacă raiul ar fi un câmp albastru / În care să-nflorească stele / As fi si eu un astru / Din visele rebele / De fiecare dată când privesc cerul / Meteoritii mă sărută pe fată pistrui / Cometele mi se înfig adânc în inimă / Sunt prisăcarul iubitelor din altă galaxie / Sau omul cu degete foarfece / Care le face rochiile zdrente / Si le prinde mâinile cu sfoară / Ca într-un teatru de păpusi / Cadente, frecvente, demente / Gânduri, rânduri, dansuri, valsuri / Atâtea întrebări fără răspunsuri…/ Am ales un titlu sugestiv / Pentru a-ti spune-n primul rând că / te iubesc!” (Am ales un titlu sugestiv).
De ce vor poetii să inventeze noi cuvinte pentru a-si exprima iubirea, de ce simt nevoie de un nou alfabet, de ceva cu totul inedit care să-i definească si să le permită manifestarea arderii lor, când cuvintele – cele două – magice – sunt atât de simple! Dar atât de greu de pronuntat! Nici o iubire nu se aseamănă alteia… nici o trăire nu e la fel cu altă trăire… Poetul vrea prin cuvinte – doar de el si pentru el inventate - să învesnicească iubirea. Dar construieste si din cuvinte vechi, nefolosite încă. Depinde doar de liantul folosit. Si are acest orgoliu de a considera că iubirea lui e mai presus de oricare alta, pentru că este exprimată artistic, e INVENTATĂ, CREATĂ ANUME, si aceasta îi dă sentimentul Creatorului care poate face orice dintr-o miscare, ori dintr-o suflare, din lut si duh de viată, din aluatul inefabil al literelor care pot zămisli un Rotund fără asemănare.
Cu totii visăm o iubire trainică, neasemuită, dincolo de viată si de moarte. Ce-ar fi dacă ne-am trezi cu o iubire obisnuită? Asa cum spunea Nichita: „Altceva, altceva, altceva… / De pildă înger. / Nu, nu e bine înger…” (Căutarea tonului).
Acest „altceva” – este, cum spunea Platon despre Poezie: „Acel ceva plăpând, înaripat si sacru” – de nedefinit în cuvinte.
Uneori, Iubirea se confundă cu Poezia si pe tărâm ideatic, nu poate exista ceva mai minunat. Iubirea e singura care poate înfăptui miracole si nimeni nu se miră.
Este arvuna acelui Mysterion, din care toti gustă si nimeni nu se satură. Ea poate, asa cum spune Ionut Caragea, să oprească timpul în loc, ori chiar să „dea pământul înapoi un minut” si muta astri din loc: „fugeam, fugeai, Soarele fugea / spre-un vesnic răsărit / mirat, Pământul s-a oprit /si a început să ne urmărească atent cu privirea / desenam inimi pe toate urmele / mesaje, pasaje, vestale, piedestale / le săgetam si sângele curgea pocale” (Am dat Pământul înapoi un minut).
Iubirea poate învinge frica de moarte si doar sub aripa ei te poti simti ocrotit de primejdii: „vântul îti bate în pânze valuri te poartă / departe ia-mă cu tine arată-mi / cum se înseală o moarte / vârful corabiei taie marginea lumii în două / dâra de spumă rămâne ultima noastră / durere cerul ne-aduce solie din răsărituri / o rază noaptea sfârsită cu bine / soarele încă veghează / linistea ne înconjoară vântul îsi trage suflarea / doarme bătrână si marea noi ne vom spune / povesti tărmul nu se mai vede zarea scurtată / cu mâna unde se-ascunde furtuna / poate în aripi de pesti” (Aripi de pesti).
Dragostea este „cărarea către lumină” pe care un cuplu porneste. Ea trezeste dorinte nebănuite si cu totul neverosimile, de pildă, dorinta de a se preface în vânt, ori de a apropia Luceafărul de Lună, ori, fortând fantezia si închipuirea, până la absurd: să vrei să faci dragoste cu Dumnezeu, adică să te contopesti cu divinitatea, fără a simti că blesfemezi. Nu e de mirare, pentru că atunci când iubesti te simti foarte aproape de Dumnezeu, Iubirea fiind un simtământ de sorginte divină:
„As vrea să fiu vântul si să te culc la pământ / să fie-ntre noi o toamnă furtunoasă si deasupra nori / să porti părul fără agrafă si să plouă cu nasturi / să mă încolăcesc în jurul gâtului zvelt de girafă / si pe cearsaf sufletul meu praf să se umezească / de săruturi plină carafă / e mult prea simplu, doar atâta îmi ceri / a întins degetele si frunze au început să danseze / mister, culori, pretutindeni limbi de foc si lumini / nu am crezut niciodată-n minuni / si am rugat-o să apropie Luceafărul de Lună / plângeam si blonda cu părul lins mă tinea de mână / mergeam pe o cărare către luminis / plângeam si plâng si-mi pare rău / că am vrut să fac dragoste cu Dumnezeu pe furis / într-un vis din care nu m-as trezi niciodată”.
De observat că elementele reale, tinând de contingent, se amestecă în chip fermecător cu cele fantastice, asa cum subliniază autorul: „mister, culori, pretutindeni limbi de foc si lumini” pentru ca imediat să specifice: „nu am crezut niciodată-n minuni”. Ori, aici, Ionut Caragea se dezminte, pentru că, dragostea însăsi e o minune dumnezeiască. Ori poate doreste să spună că, până a nu iubi, nu credea în minuni, dar, de vreme ce a înflorit dragostea, orice este posibil, chiar si apropierea Luceafărului de Lună.
Până la urmă, iubirea carnală se transfigurează în iubire spirituală, e ridicată la rang de virtute cardinală, e hrănită cu sufletul celuilalt, chipurile se purifică de orice păcat, se deschide paradisul si cuplul reiterează iubirea protopărintilor spunând rugăciuni niciodată învătate, la fel ca iubirea primordială, din prima dimineată de luni a lumii; „nu pot rezista în fata ispitei reîncarnate / într-o dulce fecioară / care mă hrăneste cu sufletul ei atât de pur atât de divin / universul este doar al nostru…” (Baby, baby).
Astfel iubirea este salvată de orice urmă de vulg, devine curată si iluminată pentru că se află sub protectie divină. Cu toate acestea, nu e ferită de primejdia ochilor vigilenti si mustrători din jur.
Iubitii îsi creează un univers al lor unde nu poate pătrunde însă nimeni si în care, ca în basmele populare, toate vietătile si elementele din jur, chiar întregul cosmos, le sunt complice si îi protejează; „irisi înfloresc miliarde de stele pe tavanul / ce dintr-o dată dispare / undeva dincolo de realitatea ce este acum adevărul / pe care nu-l vei afla niciodată univers” (Ce te tot fofilezi).
Melanjul real-fantastic specific imaginatiei poetului dă chip si frumusete iubirii care pendulează între pământesc si ceresc si, cum spunea Nichita, „iar pământescul / mănâncă de foame cerescul”.
„Să fie lumea la picioarele tale / cuvintele se loveau de zidul plângerii / ploaia se lovea nebună de geam / treisutesaizecisicincidezilepean / cu vocea mea trăznet / cu sufletul meu furtună / te iubeam” (Fata din tablou).
Poate că o carte tematică de iubire ar sfârsi prin a-l plictisi pe cititor, considerată siropoasă, vetustă, pentru că iubirea a fost cântată de milenii, în fel si chip si cineva si-ar putea pune întrebarea: La ce bun? Si cuvintele acestea au mai fost spuse cândva, undeva, de către cineva. Dar, iată că, dintre atâtea locuri comune pe care iubirea le-a provocat sutelor de generatii de poeti care au cântat-o, un glas limpede si inedit, înnemureste sentimentul, înnobilându-l cu noi trăiri si noi asociatii de idei, cu metafore cât se poate de originale, ceea ce-i conferă un parfum suav si ispititor care te face să cauti si să te adâncesti în lectură. De obicei, poetele sunt cele care bătătoresc cărările comune si fortează usi si ferestre deja date în lături, cu aceleasi si aceleasi sintagme si figuri de stil ultra-folosite, „de la Eminescu cetire.” E destul de greu să-ti faci loc prin hătisul de vorbe ca să găsesti filonul curat, pepita pe care o râvnesc atâtia. Si acest filon este stăpânit de poetul de fată, în chip deloc surprinzător, pentru că, prin tot ce scrie, Ionut Caragea si-a modelat o voce singulară, un timbru original, un stil aparte, inimitabil. Orice s-ar putea spune de către cârcotasii în materie de poezie, dar, că Ionut Caragea merge pe cărări bătătorite, nu. Dovadă stau volumele anterioare care l-au singularizat printre poetii generatiei sale, si-mi vine în minte o sintagmă soresciană, devenită sistem de referintă: „Singur printre poeti”.
De acest adevăr este constient însusi autorul, când spune:
„Atâta iubire zace în sufletele rătăcite / pierdutele cuvinte pagini scrise în zadar / nu mai pricep cum inima s-a întărcat de sângele / ce plânge scurgându-se în zborul de cântece si vise / n-am habar / poti să mi-aduci iubirea smulgând aripi furioase / te cuibăresc în palmele căus ce se ascund sub pene / nu stiu ce să mai cred iar amintirea cerne / lacrimi în culise / greieri dezgoliti de cri-ul amurgului grăbit / în noaptea de păcate” (Nu mai pricep).
Nu lipseste fabulosul, viziunile stranii, întâmplările neîntâmplate si doar fixate-n închipuirea poetică, tinând de universul mitic:
„Pământul deschide ochiul de sare / Marea strânge nisipul sub tălpi / Cu valuri îti smulge din piele / Sopârla albastră / Safirele scoici / Si solzi de sirenă / Le-aruncă departe să fie alese / Sirag de săruturi ascultă ecoul iubitei” (Femeia de aer).
Uneori mai sunt si frământări în Paradis, si tristete si deznădejde, dar în cele din urmă, totul se linisteste, răsare soarele si tot iubirea triumfă: „Eterna iubire / Când noaptea se lasă vărsând călimara / Si Luna betivă se îneacă în baltă / Armate tăcute se scurg pe papirus / Din palma crestată de-a timpului daltă / Alunecă palid bătrână privirea / Lăsând deznădejdea să crească năvalnic / În strofe maligne preabunele gânduri / În prag de nestire topesc lumânarea / Un ultim poet ce flacăra-si stinge / Un tremur cuprinde întreaga suflare / Viteji schiopătând se pierd în morminte / Si trupul e hrana pământului – umbra / Umbrită de spaima ultimei zile / O urmă în urma ultimei urme / Un vis si-o sperantă si-un cânt – regăsire / Când noaptea se lasă vărsând călimara / Din palma crestată osândă a vremii / Se scurge nebună eterna iubire / Si linistea urlă mi-e goală cămara / Aici si lumina e neagră si rece / Peretii trosnesc si oase sugrumă / Sub greaua durere umplută cu humă / Când noaptea se lasă vărsând călimara / O floare răsare vestind primăvara / Si tânăra doamnă cu drag mă petrece / Citindu-mi din cartea cuvintelor strune / Mai spune iubito – mai spune – mai spune”.
Simbolistica uzitată de Ionut Caragea face parte si ea din bagajul poetic; astfel, călimara sugerează versul, flacăra nu poate fi decât dorul arzător din ochii iubitului, lumânarea prefigurează consumarea iubirii, urma sugerează trecerea. Iar celelalte elemente: umbra, „osânda vremii”, noaptea, călimara vărsată închipuind revărsarea sentimentelor, lumina neagră si rece, toate acestea contribuie si ele la crearea cadrului si la fixarea sentimentului, culminând cu floarea care vesteste primăvara, după noaptea care deja a trecut.
Nu o dată, iubirea devine amintire care hrăneste imaginatia si starea de gratie poetică, asa cum reiese din poemul: „Eu te-am iubit cu foc de artificii:
„ascunsă-n prundul cosmic de farmecele zării / iubita mea devine o simplă amintire / atunci voi pune norii / să tragă ca ocnasii / la jug să-mi are cerul / să-mi semene urmasii / nimic si efemerul / privesc cu ochi albastri pierduti în largul mării / astept să cadă-o stea, să cred într-o minune / voi împleti cunună din gândurile bune / voi arde semne rele si alte superstitii / si multe premonitii / în foc de artificii / din mii de sacrificii / să te mai văd o dată / iubito… de-altădată / Si dacă totul trece, voi trece în uitare / mă voi ruga la valuri să mă îmbălsămeze / să fiu si eu un chip din alt etern abis / în care timpul slut să nu mă mai urmeze / acolo nu mocneste / nicicând o supărare / nici alte artificii / nu vor usca în palme / durerea-n bob de sare”.
Si iarăsi poetul se foloseste de elementele cosmice ca în basmele populare, Făt-Frumosul care e prieten cu focul, cu pădurea, cu Soarele si cu astrii noptii (stelele sunt focuri de artificii) care-i protejează iubita si chiar îl ajută să o recucerească si să o scoată din ghearele zmeului ori balaurului. Pentru aceasta si eroul trebuie să treacă prin probe obligatorii: să împletească o cunună iubitei din gânduri bune (si aici se apelează la morala crestină), să pună norii să tragă ca ocnasii la jug, să are cerul. Si de ce nu? dacă iubirea face parte din poveste, e un basm minunat care nu se vrea sfârsit niciodată.
Ionut Caragea foloseste în multe din poemele sale, rima întâmplătoare, rima voită, care să dea muzicalitate si ritm sustinut versului liber.
Un minunat imn de iubire elegiac cu elemente spirituale, dar si mitice, în care iubirea capătă un rol taumaturgic, reuseste Ionut Caragea în poemul:
„Femeie, femeie: / Între sânii tăi apă vie / Reînvie mucenici de filofteie / Femeie, femeie / Mă vindeci de pustietate / Dorintele mi-au tinut post în fiece noapte / De azi am dezlegare la sapte păcate / Femeie, femeie si muză si fee / Mă scurg linistit de năvalnic în pântecul tău / De Mare Egee / Am mai împlinit o vesnicie / Uniti într-o patimă mijlocie / Strângeri răsfrângeri / Pătrunderi ascunderi / Mi-am câstigat locul / În panteonul pantagruelic / Lângă tine / Visând cu ochii deschisi / Scriind biletele de dragoste / Fragmente din poezia vietii mele”.
Oricât ar vrea Ionut Caragea să fie trivial, nu reuseste pentru că imediat versul său este salvat de o imagine de o gingăsie si puritate fără seamăn. Pentru el, dragostea nu e un simplu act fiziologic, repetabil, de rutină, ci, mereu altceva, un nou început, o descoperire ori cel putin o (re)descoperire, ca-n primele începuturi ale iubirii în care curiozitatea si dorinta arzătoare primează oricăror alte porniri. Ingenuitatea în iubire uneori atinge sublimul: „nu am idee / cum să iubesc / o femeie îi scriu c-o doresc / am zidit-o în muză / însă gresesc / vocea mea mă trădează / vocea mea o acuză / îmi răstignesc într-o poemă cuvântul / si o iubesc tăcut ca si vântul / ce-ntoarce pagini si lasă iubiri / în paragini” (Iartă-mă, iubeste-mă).
Ionut Caragea este, după propria sa mărturisire, un „Îndrăgostit de cursă lungă”: „Poate că Dumnezeu a vrut să fiu îndrăgostit /de cursă lungă / Să cred că-n fiinta ta se află o inimă necercetată / Acesta-i unicul si cel mai pretios trofeu si niciodată / N-a reusit în palmaresul vietii să-mi ajungă / Tu mai existi?”
Autorul foloseste sintagme cât se poate de neasteptate: „sunt putrezit de lacrimi”; „femeia din lacrimi”; „femeia de aer”; „muguri de zăpadă”; „infinitul negru”, „laptele noptii” s.a.
Spiritul ludic nu lipseste din unele poeme în care Ionut Caragea pare că tratează iubirea cu sperficialitate, dar, tocmai tonul ironic ori autoironic dau adevărata măsură a acestui sentiment. „Nopti albe: vom face dragoste în rime / îmbrătisate / încrucisate / până când toate noptile / vor fi albe”. Iată un poem de dragoste perfect!
Si încă un poem de o puritate tulburătoare: Priveam: Priveam infinitul de la umbra sânului tău, / pescărusii zburau prin mănunchi de fuior, / pe umărul stâng îti plana un cocor, / pe dreptul Soarele îsi trăgea răsuflarea. / Priveam linistea serii în zâmbetul tău, / copilul de aur năstea sub muma de blană, / pierzându-se-n zare, scufundând un vapor / în marea de-aramă. / Priveam cum levitezi în universul senzual, / zeita cuvântului banal ce devenise epopee, / mă desprindeam de trup în spatiu-atemporal, / în picătura de magie. / Priveam Luna scursă din lacrima ta, / de-un fir de păr atârnând o petală de nor, / cădeam cu bratele deschise în cerul tablou / contemplându-mi himera. / Priveam răsăritul mângâindu-ti urmele pasilor goi, / vântul soptea nisipului uitarea, / un val rătăcit mă săgeta cu săruturi de dor / scrijelindu-mi durerea. / Priveam si am rămas un vesnic privitor, / am fost actor si am rămas un simplu autor, / am fost al tău si am rămas al tuturora, un solist, / poetul autist.”
Si faptul că iubirea întregeste, rotunjeste colturile, nivelează asperitătile, duce la îmbunătătirea spirituală a persoanei, până la desăvârsire, reiese din poemul: „Quaero: m-am desăvârsit prin tine, femeie / acum cu sufletul te pot pretui / iubirea este dincolo de orice idee / îti dedic viata mea, epopee / fastul inimii / sentimente ceremonii / nu sunt savant / nu am învătat niciodată a scrie / ci numai din palmele tale a citi / atât de minunat este a simti / frenezia mută a cuvintelor / răstălmăcite de soapte / mai înainte / dar la fel precum apare din senin / iubirea se poate si risipi / privesti consternat / nu ai cui dărui / acea perfectă stare / rămâi cu fantezii năucitoare / si doare până la rădăcina umbrei”.
Nu e de mirare, asadar, că în sufletul poetului iubirea rămâne precum o icoană, pe care o păstrează neîntinată de valurile vietii:
„Si câte ar mai fi de zis: / revino să ne fugărim în holdele de grâu / răsare-soarele-răsare-apune / dragostea pe-obrajii tăi subtiri curgând lapte si miere / revino să te strâng cu brâul cerului pictând / pe fata ta de freamăt si suspine / mandoline / si chiar de brâul Maicii Domnului renaste / brâu de cosânzene / în părul tău cernând fulgi de culoare /revino să te strâng de buze / să-ti suflu-n palme buburuze / a Făt-Frumosului mireasă / revino să ne fugărim în lanul de porumb / să fim din nou copii / cu brâul vântului să te opresc pentru o clipă / c-un sărut să te-nrosesc / în lumea ta de vise /adormite la cismea îti priveai chipul / vălurind umbrele ce nu doreau să se risipe / în fântâna dorintelor / si chiar de ape repezi de izvor fierbinte / mă topesc lacrimi si toate lucrurile sfinte din jur / în pieptul meu sunt patimi / eu am stiut c-o să rămâi icoana mea de-a pururi / în visul în care sfântă-i doar iubirea”.
Cine nu-si doreste să găsească inima care să bată la unison cu a lui, sufletul pereche, trupul-geamăn care să-i reflecte toate stările, lucru arareori atins, dar râvnit îndeobste? Si Nichita a spus: „Nu cum sunt eu sunt eu/ ci cum esti tu sunt eu / un fel de tu sunt eu / pe care nu l-ai mai lăsat să fie eu”. Ionut Caragea are un astfel de poem în care râvneste să fie un tot cu fiinta iubită: „Unison / Si tu îti vei aduce aminte / si tu, si tu, si tu / de clipele-acelea când sufletele noastre / erau la unison / când amîndoi eram un singur poet / pe care nicio viată de pe pământul acesta / nu-l poate cuprinde într-un singur trup / ceva din noi va rămâne aici / prin cărtile mele / ceva ce va revolutiona istoria Eu-lui / când noi ne vom ridica la pătrat / Noi˛ în aceeasi ridicare la cer / aceeasi sacralizare-a cuvintelor /oricât de banale ar fi / cuvintele/ există si un rai al cuvintelor/ există si o iertare a tuturor injuriilor / nu mi-a fost teamă să cred că există / ceva mai mult decât mine / si tocmai de aceea / voi iubi necuprinsul începând / cu atingerea ta / si tu îti vei aduce aminte / si tu, si tu, si tu / de clipele-acelea când sufletele noastre / erau la unison / două inimi într-o inimă singură / si două vieti si două morti în aceeasi criptă / mă opresc si nu mă opresc”.
Un poem admirabil, mentionat si de Corneliu Leu în prefată, este cel numit:
„În altă viată am fost un râu: În altă viată am fost un râu / iubita mea era o salcie / cu dragostea despletită / câteodată frunzele ei / îmi acopereau trupul / câteodată se închidea în sine si plângea / adesea o mângâiam unduitor / într-o zi iubita mea a plecat / în căruta unui lemnar / în locul ei pe un ciot / se odihnea adesea / o codobatură / eram furios si pentru o vreme / n-am mai privit malurile / până când o femeie necunoscută / privind prin mine pietrele / a vrut să afle rostul pământului / si s-a lăsat să cadă / ca o pană de codobatură / ca o frunză de salcie / a plutit o vreme / cât m-au tinut bratele / apoi am sărutat-o / si a rămas în voia mării / deseori iubita mea cântă / la miez de noapte / vrăjeste pescarii / iar eu întind degetele / prin siajul bărcilor”.
Iubirea – ce poate fi altceva decât „rostul pământului?” Si cel care-l află se bucură de acest rost si culege roadele lui.
Despre travaliul artistic si despre laboratorul său de creatie, Ionut Caragea nu prea oferă date, însă, se pot ghici dintre rânduri, strădaniile de a slefui versul atât cât să iasă după placul poetului. Edificatoare este poezia: „Glezna unei metafore: nu vrei să mă cauti prin sertarele / unei aduceri aminte / scrisorile în care-ti spuneam / de străzile încurcate cu alti trecători / scrisorile în care-ti spuneam / de iedera timpului / umbrind ferestrele viselor / nu vrei să stii cine sunt / si câte flori în poeme ti-am dat / si câte virgule am sters între asteptările noastre / si câte cuvinte am sărutat / până la glezna unei metafore…”
Faptul că iubirea apare intempestiv, fără să ceară voie, si nu-si alege timpul, spatiul, ci doar persoana cu o anume intensitate a trăirii, este evident în poemul: Sezonul fluturilor morti: ai venit si nici măcar n-ai bătut la usă / ai intrat încăltat / mi-ai făcut camera vraiste / mi-ai dărâmat icoanele de pe pereti / mi-ai răvăsit cearceafurile / mi-ai rupt pernele / mi-ai spart oglinzile mi-ai aruncat covoarele / si m-ai lipit de parchet / nu am zis nimic / stiam că după toate acestea / voi dormi în bratele tale / ca si când abia atunci ne-am fi cunoscut / dimineata fără să spui un cuvânt / te-ai legat la sireturi / ai închis usa / si toti fluturii mei au murit / cine dintre noi a gresit / nu stiu / uneori / întrebările rămân fără răspunsuri / pentru tot restul / vietii”.
Iată si o respirare în spirit haiku, de o frumusete stranie si aproape sălbatică: Rătăcire: ne căutăm la infinit / cum sufletul îsi caută gura/ din care s-a născut…”
Este evident pentru poetul care a scris o viată întreagă că Poemul reprezintă pentru el starea de a fi, „o bătaie la usă într-o viată de singurătate”, starea de gratie, respirarea, un modus vivendi, fără de care el nu concepe existenta: „Clopote de întuneric / Mă caut în interiorul acestui poem / ca pe un secret îngropat de mult timp / si mă pierd în propriile mele amintiri / într-un labirint fără iesire / dar ceva se aude / o bătaie la usă într-o viată de singurătate / iubirea mă salvează / cu pasi timizi spre noi întrebări / chiar dacă oglinzile m-au mintit mereu / chiar dacă păsările negre / mi-au băut neîncetat cuvintele la ferestre / cât voi fi / nu voi înceta să cred în iubire / acest miracol ce trece dintr-un trup într-altul / rememorând infinitul / în timp ce moartea rămâne doar o legendă / a celui ce trebuia să fiu demult / când am trăit noaptea cu spaimă / si incertitudine / când au bătut clopotele de întuneric / atunci speranta m-a scos cu aripa ei albă / din zgura judecătii de apoi”.
În creatia fiecărui poet, dacă n-ar exista si această dimensiune a iubirii, de esentializare a vietii, creatia ar fi incompletă, stingheră si poate, nu ar pătrunde în sfera de interes a publicului larg.
Ionut Caragea este un poet de înaltă clasă, născut iar nu făcut, care cu fiecare volum oferă noi teme de meditatii despre conditia scriitorului, despre însemnătatea actului de creatie, despre căutarea de sine într-o lume în care omul si-a pierdut cu totul jaloanele care-i arătau singurul drum adevărat care duce spre înnemurire. El caută, se caută, se pierde si se regăseste, de fiecare dată altul, de fiecare dată acelasi, vrând să ne spună că, omul poate muri si renaste din propriile fapte, din propriile stări, din propriile cuvinte.








Cezarina Adamescu    2/18/2010


Contact:







 
Informatii Utile despre Canada si emigrare.
Inregistrati-va ca sa puteti beneficia de noile servicii oferite Online.
Business-ul dvs. poate fi postat Online la Observatorul!
Anunturi! Anunturi! Anunturi! la Publicitate Online

 

Home / Articles  |   Despre noi / Contacte  |   Romanian Business  |   Evenimente  |   Publicitate  |   Informatii Utile  |  

created by Iulia Stoian