Postul Crăciunului
Cele mai mari sărbători ale crestinilor ortodocsi, Crăciunul si Sfintele Pasti, prin marea lor însemnătate, impun pregătiri speciale în perioada postului care precede aceste sărbători, începând cu seara de Lăsatul secului, numită popular si Lăsata secului. Pentru a întâmpina marea Sărbătoare a Nasterii Domnului, în fiecare an, între 15 noiembrie si 24 decembrie, se face pregătirea spirituală prin rugăciuni, căinte, prin înfrânarea poftelor si trufiei, prin împăcărea cu sine, prin iertăre si a fi iertat. Este timpul pentru a învata iubirea fată de aproapele nostru. Asadar, postul este un act spiritual superior având sensul înalt, acela de creatie a lui Dumnezeu. E un act prin care omul trebuie să analizeze valorile.
Lăsatul secului este seara în care se mai poate mânca din belsug. Traditia spune că această zi să se petreacă în familie, împreună cu rudele apropiate si prietenii, fiind un prilej de petrecere. Această zi este si un prilej de practici magice. Se zice că fetele bătrâne care tin post negru, se vor mărita după Sfintele Pasti, iar vrăjitoarele taie nuiele de alune pe care le vor folosi în descântecele de dragoste. Pentru că vine iarna, lupii se apropie de case si ca să fie tinuti departe, e bine ca pe lângă cosul casei să atârni o secure sau un topor, iar gura sobei să fie lipită, asa cum trebuie să stea închisă gura lupilor.
Pentru noi, cei strămutati pe alte meleaguri, dar cu rădăcinile rămase în acel loc numit “acasă”, întoarcerea cu gândul spre acele dragi locuri, este o bucurie a cărei valoare numai noi o cunoasem.
Pe mine mă duce gândul la vremea copilăriei mele petrecută în Tigănestiul Teleormanului, la lăsata secului când se “bătea halvita”, obicei despre care n-am mai auzit în zilele recente. Tata lega o sfoară de un băt la capătul căreia atârna o bucată de halvită pe care o plimba în zbor prin fata copiilor. Noi, cu mâinile la spate, ne străduiam să prindem halvita cu gura. Halvita era mânuită cu dibacie, în asa fel, ca prin strădaniile copiilor să stârneasca râsul si buna dispozitie.
În sat, băietii mai mari, adunati în grupuri, îi satirizau pe acei tineri cărora le trecuse vremea de căsătorie si intrau acum în post fără să îsi întemeieze o familie. Se striga în gura mare numele lor si unele fapte pe care comunitatea nu le admitea. În această zi, oamenii aprindeau focuri pe ulite, foc ce trebuia să alunge duhurile rele de pe lângă casă, asa după cum era o veche credintă.
În postul Crăciunului, având mai mult timp de stat în casă, femeile îndrugau bumbac sau lână, nevedeau si teseau velinte, pânzeturi, macate, adeseori în multe si complicate ite. Modelele circulau de la una la alta si după propria imaginatie, mai adăugau câte ceva ca să acopere nevoia de frumos după preferintă. Bărbatii ajutau si ei la treburile casei preluând câteva treburi ale femeilor, instalau razboiul de tesut, ba chiar mai umpleau suveicile, aduceau paie si coceni în tindă, încălzeau soba, stergeau sticlele lămpilor si le umpleau cu gaz, potriveau festila lămpii. Desfăsurau si unele îndeletniciri manuale, unii împleteau cosuri de nuiele, răchită, foi de porumb învătându-i si pe copii acest mestesug. Se ocupau si de educatia acestora, îi antrenau în diferite jocuri de inteligentă si de istetime, cum este dezlegarea problemei-cheie cu capra, lupul si varza, sau probleme care aveau câte un clenci: ”Dacă un curcan stă cu un picior pe malul românesc si cu unul pe malul bulgăresc al Dunării si face un ou, al cui e oul, al românilor sau al bulgarilor?” Cine nu dadea răspunsul corect: ”curcanul nu face ou”, era luat în râs pentru lipsa de istetime. Jucau tintarul, numit si moară, cu boabe de porumb si de fasole, le dădeau învătături si povete, le spuneau proverbe, zicători, le recitau balade, le spuneau întâmplări, obiceiuri, sau povesti. Cei înzestrati cu daruri muzicale le cântau din fluier sau ocarină, îi învătau cântece. Povestile erau adeseori inventate de ei, plecând de la întâmplări adevarate si alunecând spre fantasctic sau întâmplări năstrusnice, anuntate de: ”stati să vă spun ce tărăsenie s-a petrecut…”
Multe familii arătau ca o binecuvantare venită de la bunul Dumnezu. Era mult basm, multă poezie si dragoste în pacea intimă a familiei. Pe atunci nu erau asa multe tentatii ca în zilele noastre si viata lor se desfăsura în simplitate, armonie si liniste. Odaia cu miros de rufe spălate cu apă de ploaie sau provenită din zăpadă si uscate în bătaia vântului ori în gerul iernii, cu stergare puse la icoane si cu candela aprinsă, cu mănunchiul de busuioc care îmbălsăma casa, cu politele cu gutui aromind, te îmbia la pace sufletească si la împăcare. Mai ales în această perioadă ai putut să cunosti sufletul tăranului. În timpul postului, cu mai multă evlavie si smerenie se închinau cu fata spre răsărit, făcându-si semnul crucii înainte sau când terminau masa, iar când începea painea, femeia făcea de trei ori semnul crucii cu cutitul pe pâine. Am văzut sfintenia din timpul mesei, mâncând cumpătat, cu un fel de religiozitate, păstrând neabătut adevarate coduri ale bunei-cuviinte primite din mosi-strămosi.
Am si acum în urechi sfaturi pe care părintii le dădeau copiilor conform modului de viată de atunci: ” Dacă te duci la cineva în casă si auzi că femeia curătă căldarea de mămăligă, tu să pleci acasă, fiindcă ei se pregătesc de masă” sau: “Pe unde treci, să dai bună ziua omului, să nu-ti zică: “Bună ziua căciulă, că stăpânul n-are gură”. Ori: “Când trece popa prin fata casei, tu să te ridici în picioare si să spui - Săru-mâna, părinte”. “Să nu minti, că îti taie popa limba.”
Ca peste tot, si în Tigănestiul meu natal, credinta în Dumnezeu, obiceiurile si traditiile, cu frumusetea lor, au si meritul că au mentinut unitatea de conceptii si de interese ale comunitătii. Tigănestiul, pierzându-si vechimea în negura vremurilor, păstrand profunda religiozitate, a fost si depozitarul multor comori de creatii populare si de traditii, asa cum se găsesc în cele mai multe localităti ale tării, căci văzute ca o permanentă spirituală a omenirii, ele angajează întregul fond umam. Multe din ele astăzi sunt stinse. S-a creat un vid. Au dispărut multe traditii si obiceiuri si nu s-a pus nimic în locul lor. Cu toate acestea, mai sunt si astăzi multi oameni care stiu să trăiască frumos, împletind mostenirea străbună cu noul, primenindu-si existenta si trăind intens această viată atât de repede trecatoare.
Si chiar departe de tară, sunt multi romani care stiu să pună pret pe valorile crestine, chiar dacă obiceiurile si traditiile sunt departe de ei, dar le poartă în suflet.
(Cuprinde si fragmente din vol. “Gând purtat de dor”)
|
Elena Buică 11/24/2009 |
Contact: |
|
|
