Perturbări ale istoriei : Regimuri dictatoriale
În perioada interbelică, România a cunoscut o etapă deosebit de fructuoasă economic, social si cultural, dar sub aspect politic a suportat perturbări ale istoriei care aveau să o abată de la drumul ei firesc, cu consecinte grave.
Pe fondul derulării vietii internationale în care apăruseră după primul război mondial regimuri politice atât de extremă stângă cât si de extremă dreaptă, în timp ce tările democratice asistau cu îngăduintă la demolarea Sistemului Versailles, societatea românească nu putea să fie ferită de vitregiile istoriei: criza dinastică din 1925 a fost agravată de decesul, în 1927, a regelui Ferdinand I „Întregitorul” si a ctitorului de guverne democratice care au pus bazele României Mari, Ion I. C. Brătianu; Regenta (1927-1930) s-a dovedit slabă, iar miscările sociale din anii crizei economice (1929-1933) acutizau slăbiciunile societătii românesti. Dacă adăugăm luptele politice si proliferarea partidelor politice, avem tabloul aproape complet în care îsi face aparitia, la 8 iunie 1930, ca rege al României, cu numele de Carol al II-lea, cel care renuntase de două ori la succesiunea tronului. Curând după instalare, a adus-o în tară si pe Elena Lupescu, chiar dacă promisese contrariul, regina Maria fiind obligată să se retragă la Balcic.
Monarhul restaurat si-a constituit o camarilă, înconjurându-se de grupuri fidele alcătuite din ofiteri si vârfuri transpartinice ale vietii politice românesti. De la început, tinta sa a fost acapararea întregii puteri politice pentru a o exercita peste capul partidelor, folosindu-se în acest sens de camarilă, între altele preconizând „guverne de uniune natională”.
După 1934, politica sa a fost îndreptată în mod vădit spre un regim politic personal, evitând la maximum Parlamentul si partidele politice, ceea ce lovea definitoriu democratia.
Folosindu-se de incapacitatea principalelor partide politice de a fi câstigat, la alegerile parlamentare din 20 decembrie 1937 majoritatea absolută, a desemnat pentru formarea noului guvern Partidul National-Crestin, condus de Goga-Cuza, care dispunea în Parlament doar de o minoritate de 9,15%, în timp ce PNL cu 35.92% si PNT cu 20,4% au fost neglijate, ceea ce încălca orice normă si cutumă democratică.
La 10 februarie 1938, a format alt guvern pus sub oblăduirea Patriarhului Miron Cristea, în care intrau si grupuri favorabile siesi din diferite partide. Acum îsi permitea să pună bazele regimului politic personal de mână forte:
- la 20 februarie 1938, a decretat o nouă Constitutie, prin care regele devenea un factor politic activ în societatea românească, oferindu-i prerogativele corespunzătoare: detinea puterea legislativă, sanctiona si promulga legile, dreptul de a convoca si a dizolva Parlamentul, de a numi si a revoca ministrii, de a declara starea de război, de a încheia pace;
- a condus prin decrete-legi, evitând constant Parlamentul, care a devenit formal si complet aservit lui, ba chiar parlamentarii au fost obligati să poarte uniforme;
- a desfiintat sindicatele, ca si votul universal;
- la 31 martie, prin decret regal, a desfiintat partidele politice, înfiintând apoi un partid unic, Frontul Renasterii Nationale transformat la 22 iunie 1940 în Partidul Natiunii; totodată, a instituit Consiliul de Coroană, ai cărui membri în rang de ministri cu sâmbrie de la stat alcătuiau un grup consultativ;
- pentru a-si întări puterea în teritoriu, a recurs la reforma administrativă, creând – pe lângă sate, comune, plase si judete – tinutul, condus de un reprezentant al său;
- a recurs la o reformă a învătământului primar si normal si a înregimentat copiii si adolescentii în organizatia pro-carlistă „Straja Tării”;
- a reformat justitia, înlăturând inamovabilitatea judecătorilor.
La alegerile parlamentare din iunie 1939, F.R.N. a ocupat toate locurile din Parlament, dar măsurile luate împotriva miscării legionare, ca si cele antidemocratice si împotriva demonstratiilor de masă au creat în permanentă o stare tensionată în tară, din care nu au lipsit asasinatele. La 21 septembrie 1939, prim-ministrul Armand Călinescu, ostil Germaniei, a fost asasinat si s-a format un guvern condus de Gh. Tătărescu.
În perioada care a urmat, a crescut apropierea de Germania si, pe lângă tratatul economic din marte, din decembrie 1939 urmează o suită care culminează cu „pactul petrolului” din 27 mai 1940.
În timp ce Germania înregistra noi succese pe plan european (ocupase Cehoslovacia, invadase Polonia etc), Carol al II-lea a dispus eliberarea legionarilor arestati anterior.
România cade pradă Pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939 si Consiliul de Coroană este nevoit să dea curs ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940, prin care pierdea Basarabia, Bucovina de Nord si Herta.
În perioada care a urmat, România a renuntat la garantiile Frantei si Marii Britanii asupra granitelor sale, s-a retras din Liga Natiunilor si, practic, s-a alăturat Germaniei.
Cu toate acestea, regimul carlist, a fost nevoit să suporte încă un rapt teritorial – Dictatul de la Viena al lui Hitler si Mussolini – prin care o parte a Transilvaniei străbune de 43.492 km2 cu o populatie majoritar românească de peste 2,6 milioane era ruptă din trupul tării si înglobată în hotarele horthyste.
La 4 septembrie 1940, Carol al II-lea încredintează guvernul generalului Ion Antonescu cu calitatea de Presedinte al Consiliului de Ministri, la 5 septembrie a suspendat Constitutia si a doua zi, la 6 septembrie 1940, a abdicat în favoarea fiului său Mihai I.
La părăsirea tării cu o garnitură de tren, a fost urmărit de împuscături ale legionarilor până la iesirea din tară.
La 15 septembrie 1940, generalul Ion Antonescu l-a asociat pe conducătorul legionarilor, Horia Sima, la putere si România a devenit stat national–legionar, regele păstrând doar valori simbolice ale puterii în stat.
Iată unde poate duce un regim politic nesăbuit: din rău la mai rău.
|
Prof. Ion R. Popa 10/25/2009 |
Contact: |
|
|
