Fragmente de eternitate
poeme necitite nevăzute
Dumnezeu aruncă în urma Lui
poeme pe care arhanghelii nu le
mai citesc ca altădată
în Codrii Cosminului pe fagi
pe stejari Stefan cel Mare scrie
poeme pentru ostasii primăverii
din visele copiilor sar poeme
colorate ca un curcubeu si învată
pe oricine a cânta melodii întârziate
citesc si eu poeme în ochii orbilor
în vocea mutilor – rugăciuni filozofice
ce devin monumente pentru neclipe
pe de o parte de infern pe de altă parte
de paradis si poemele sângerează
si cad peste noi necitite nevăzute
vin fiinte romboide
vin statui interastrale
cu cincizeci de ochi în mâini
să fure dese ierburi
si coajă de plopi de pini
vin fiinte romboide
să fure pace din prag
si rugăciuni milenare
si suflete din meleag
si vin fantome cosmice
ce nu au avut limbă
să fure istorii din drum
si doina noastră sfântă
vin statui interastrale
să fure destinele
din mortii copii de soare
ce rup frontierele
fragmente de eternitate
rup un fragment de eternitate
din nuc din iarbă din drumuri
si îmi vopsesc nucleele si crucea albă
ce creste în mine
cu acest fragment de eternitate
vopsesc verbele acestui poem
rup un fragment de eternitate
din stele din lună din soare
si îmi umplu buzunarele uscate
si însetate apoi mai rup
un fragment de eternitate
din Miorita si o întind pe răni
am fragmente de eternitate
pentru celule pentru răni
pentru ieri pentru mâine
rup un fragment de eternitate
iarăsi si iarăsi rup din ea
rup bucăti cum rupe lupul hămesit
dintr-o fragedă pradă
numai poemul
numai poemul
vopseste cu acuarele
această clipă căzută
din corbi si ciocârlii
numi poemul
strânge din străzi
grăunti de aur
pentru cuvânt
numai poemul
stie ce nu stim noi
si ce nu am stiut noi
muritorii
copilul cu mâinile de aur
cineva
ascuns în porii mei
îmi striveste fiinta
simt în mine
cum un copil rupe cu mâini de aur
acele ceasului inflexibil
montat acolo de Dumnezeu
acest copil nu moare niciodată
acest copil surâde neîncetat
în tristetea lui biată ca o corabie
căutându-si prin africi mesterul
reprofilat în vânător de sclavi
acest copil moare cu moarte de căprioară
chiar în poiana mărului
cu antiteza tramvaiului
zuruind în buzunar
si cu metafora lunii în sânge
cineva
ascuns în porii mei
îmi striveste fiinta
si numai copilul etern
reuseste să-mi prindă
în cuie imaginea din icoană
epoca măstilor
cu epoca măstilor în urechi
păsim spre culmile de fier uscat
în statii – măstile ca la privechi
cu mâna îsi plâng trupul blestemat
o mască vinde artere de joi
alta îsi scoate ochi din buzunar
o mască cumpără bucăti de ploi
alta taie frunze (de gând) bizar
pe stradă măstile duc câte-un nimb
pe degete cu fluturi încă vii
iar umbrele în umbra lor murind
caută pietrele (de cuib) pustii
cu epoca măstilor în urechi
sorbim lumina zilei de priveghi
între ieri si mâine
la periferia raiului de ieri
sub umbra paradisului de mâine –
inima numără fluturi stingheri
aripa admiră crezul de câine
după altă soartă în rând nu mă pun
si nu vreau să modific nici o clipă
ieri mi-am pierdut celulele pe drum
azi am rămas doar cu o aripă
la periferia raiului de ieri
sub umbra paradisului de mâine –
un trup de-al meu se-avântă către cer
iar un alt trup de-al meu în lut rămâne
anotimp
e anotimpul neiubirii, nevoci prea moarte
în porii mei îmbibă crez durere noapte
în pielea mea poetii de ieri scriu albe poeme
iar gândul umilit fură visuri din extreme
la revedere toamnă cu mâini ruginite!
de ce aprinzi un trup de gheată fierbinte?
triunghi pe pânză îmi pare că am devenit
si mit e anotimpul si eu sunt anotimp
cu chei de ploaie
în iarba de septembrie
caută chei de ploaie caldă –
chei căzute din fluturi
din pori de gutuie
deschide toate usile cu
aceste chei si citeste pe
frunze de praf cosmic poeme
citeste poemul
meu de pe urma ta
cu chei de ploaie
descuie măstile epocii
si sufletele de mucegai
si inimile de granit
cu chei de ploaie încuie
dragostea într-un ochi de stea
si umbra într-un fir de lună
si trupul în aripi de păsări
în iarba de septembrie
cheile de ploaie
încuie lume într-un mit
antepun prepozitii
când nu mai am putere să educ rugina
pun prepozitii sunstantivelor comune:
neperete nestradă nelume nevis negând
nemarmură nedragoste necântec nedrum
apoi îmi atârn câteva negatii de gât:
nu sunt neexistentă netimp nedurere
mâna din perete
există în perete de clădiri
o mână verde si ruginită
această mână expune tristetea
si durerea în poeme necitite
această mână fură bucăti
de umbră si sunete din tălpi
această mână demolează vise
si rupe clavise în aripi
există în perete o mână
cu sapte degete cu sapte ochi
tristete cât o frunză ruginită
toamna îmbracă crizanteme si colb ud
simt o tristete cât o frunză ruginită –
tristete ce iese din perti din paravane
dar cine să mai vândă o lacrimă?
lacrimile de mult uscate si zgribulite
se plimbă prin comete cât o frunză ruginită
străzile mănâncă fire de soare si culorile
ochilor din drum cât o frunză ruginită
dar cine să vândă un zâmbet sau un cuvânt
cât o tristete de frunză ruginită?
zâmbetele de mult au fost vândute pietrelor
de către corifeii măstilor de anotimp
rugăciune egoistă
Doamne cred în tine
cum cred mortii în înviere
cum cred copii în povestile mamei
esti cer esti pământ esti aer
esti păcat esti si trupul meu pe care
îl port de la o statie la alta
nu-mi usca iarba din piele nu
risipi piscurile pe care păsesc
spre epoca nedescifrată
dă-mi putere să beau din albastrul
înăltimii si dă-mi inimă de câine
sau fă-mă cârtită să caut fericirea
cu ochii închisi iar găsind-o să
spun: ce alb e sângele meu
iartă-mă Doamne că scriu
această rugăciune egoistă si
flămândă ca un animal sălbatic
au murit toti îngerii
au murit toti îngerii secolului XXI
de aceea Eminescu Blaga si Labis
îsi sterg fruntea ostenită de gânduri
cu poemul acesta iar eu mesteresc
sicrie albastre
au murit toti îngerii orasului din
umbra lor milenară nu a mai rămas
nici o picătură nu a mai rămas nici
praf din rugăciunea lor divină
Amur cu trupul în bucăti pune
nenumărate răni pe ace
căutând în psalmii mei în rugăciunea
mea în porii mei îngeri adevărati
au murit toti îngerii si eu nu mai
termin de geluit sicriele albastre
grăbit de virusii rosii ai neantului
oras aproape mort
corbii au pene artificiale
i-m văzut ciugulind
imagini de străzi
apostolii strâng celule
de corpuri transparente
Dumnezeu sterge rugăciuni
scrise pe pereti
meteoriti paralizati
cad în cap si dispar
copii de un an răsfoiesc
Noul Testament
iar eu scriu acest poem
pentru moarte si nemoarte
paradis destrămat
în acest timp
fizic si foarte concret
cineva cumpără vieti
altcineva vinde morti
si cine stie cine mai
iubeste cu sfintenie?
în umbră durerea
nu frige în lumină
bucuria nu înnobilează
de aceea nu stiu dacă
cineva se multumeste
cu această lume
e un secol paradiziac
si infernal în care
toată lumea
stă în statii de masină
si oferă drame si
povesti
îngerul de sub ruine
un înger cu jumătate de chip
cântă la acordeon un lied sau un vals
apoi îsi pune pe umeri propria piele
ca pe o haină nouă si pleacă la biserică
unde abia mai pâlpâie o candelă veche
rămasă de prin secolul XL
dar la jumătatea rugăciunii angelice
biserica se prăbuseste obosită
peste înger
lăsându-l doar cu o jumătate de chip
în lumina candelei ca pe un ultim
dram de untdelemn
zadarnică încercare
încerc să înviu îngerii morti
umiliti
ce s-au stins la portile
veacului
în coastele îngerilor nevăzuti
microbi pătrati zidesc
punti
către alte lumi
încerc să înviu îngeri morti
nevăzuti umiliti
dar câinii latră:
zaradnică încercare
si numai penita crede
în Nimeni
noaptea care soarbe sânge
noaptea soarbe ultima picătură
de sânge din trupul meu
iar tăcerea îmi bagă în ochi
umbre de sfinti
pentru că nu pot dormi mi-as face
câteva sicrie (unul galben unul rosu
unul albastru) din gorun sau tei
din stejar sau brad si as asterne iarbă
pe scândurile reci
inima îmi bate ca un ceas fără ace
iar noaptea îmi soarbe
si suflarea si privirea
pe peretii pe care ar trebui să scriu
măcar două cuvinte
clonii mei au desenat
felinare si zori
în cafeaua rece
beau o cafea rece si văd în cească
măstile secolului XXI ducând soarele
la apusul necunoscut
săpând morminte pe frunti sfinte
privesc în cească cum demoni
invizibili desenează cu ace reci
triunghiuri pe biserici mute si oarbe
în cafeaua mea
si niste meduze scriu versuri albe
amintindu-mi că beau numai ceai negru
doar ceai negru si cald
umbră mitică ruginită
nu îmi mai cunosc umbra mitică
si în timp ce caut limite mute
măsor dimensiuni dionisiace pe o scenă
dragostea si durerea aprind stelele
cerului
nu-mi mai recunosc umbra
care fuge ruginită înaintea mea
sau după mine când scriu obosit
pe paravane
la revedere
la revedere primăvară!
la Cetatea înaltă
încă mai curge râul
între edem si infern
pe făpturile noastre
prefăcute în păsări
la Cetatea înaltă si
noi conturati cu frunză
si iarbă scriem poeme
pe morminte
interval
între cer si pământ
faptă si gând
e un interval
între rău si bine
ieri si mâine
e un interval
între lut si piatră
viu si moartă
e un interval
între ură si iubire
eu si tine
e un interval
eglogă
bâr bâr bâr
miorita paste iarbă
în poemul meu
laie laie laie
pe străzile timpului
curge balada
din tine
frunză verde
un cioban o miorită
păzesc focurile
seculare
bât bâr bâr
miorită de ce nu
bei apa aceasta
amară?
cersetor
ce să mai cersesc de la poem
când existenta si neantul
îl scriu în paralel
când versurile păsesc
prin triunghiul arterelor si
întreaga suflare adună în sine
silabe sclavagiste
când pixul scrie fără niciun efort
acest mit al sângelui meu?
Din ciclul „Sonetele trupului”
se scurg poemele
se scurg poemele nescrise
oarbe si mute infiltrate
sub umbrele de pietre rosii
în sculpturi de timp si de moarte
se scurg poeme din fiintă
prin degete prin păr prin gene
pe monologurile albe
în care doar un câine geme
eu le hrănesc cu ochi si piele
si-mi curge sufletul sub piatră
lângă poeme nevăzute
сare cer timp fizic si soartă
se scurg poemele nescrise
din zgură comete nevise
as fi fost
de ce si el si El m-au blestemat
să zidesc pereti de cuvinte
as fi însământat doar busuioc
pe drumuri de fier pe morminte
în lume as fi fost semănător
când floarea ar creste ca în mit
dar eu zidesc pereti de cuvinte
pentru surd pentri orb pentru mut
as fi plantat si-n mine busuioc
să zboare mortile în sine
fervent as fi udat frunzele verzi
gonind malefic manechine
curat as fi fost si verde pe mâini
n-as ascunde în pălmi răstigniri
cresc păduri în trupul meu
de un deceniu orb cresc păduri
în trupul meu ca o statuie
si iederile si copacii suri
prin verde la cetăti mă suie
pădurea într-un crez m-a legănat
cu păsări ce îmi cântau soarta
cu coajă de stejat de plop de fag
dar astăzi pădurea e alta
mă leagănă dar într-un mitic dor
desi mai cresc păduri în al meu trup
mă urcă la cetăti dar prin izvor
si-mi macină pasul de colb si lut
nu înteleg pădurea astrală:
de ce m-a legănat numai un timp!
* * *
de mă legăna secole în rând
pe coajă frunză pe crengi de argint
cine ar fi strâns degete din vânt
si o dată-n veac ar fi iubit sfânt?
de mă legăna secole în rând
cine-ar fi păsit piatra bucurând
cine-ar fi trăit din zile zidind
cetăti de timp si cetăti de netimp
secole în rând de mă legăna
cine-ar fi ascuns docil lacrima?
cine-ar fi dorit verde pădurea?
cine ar urî drumurile seci?
cine-ar astepta dimineati pribegi?
si ar pretui prezenturi prea reci?
astept de mii de ani
astept de patru mii de ani în rând
o statuie masca să îmi scoată
să o calce-n picioare bocind
să îmi dea una concordată
astept de patru mii de ani în rând
o mască mult-mult mai subtire
croită din frunză iarbă si lut
stropită cu rouă de zile
astept de patru mii de ani în rând
o mască cu un rol mai pregnant
care ar umbla numai cântând
astept de patru mii de ani în rând
o mască cu un crez mai înalt
în lacrimă mai înalt în gând
e prea târziu
e prea târziu masca să îmi scot
si să o schimb e prea târziu
as vinde-o dar să o vând nu pot
as rupe-o-n patru sângeriu
apoi as întinde-o pe drumuri
as îneca-o în fântâni –
masca care a iubit fumuri
si a îmbătrânit bătrâni
însă ea stie să iubească
si mai plânge impozantă
are si dreptul să gresească –
iritabil câteodată
e prea târziu masca să îmi scot
as scoate-o dar să o scot nu pot
Nota Observator
Grigore Gherman s-a nascut la 23 iunie 1987, in satul Pasat, raionul Herta, reg. Cernauti.
A urmat Scoala medie de cultura generala din Buda Mare si Scoala de muzica pentru copii si adolescenti din Mogosesti.
Este detinatorul Trafeului Festivalului Concurs de muzica populara "Din cantecele neamului".
Membru al Cenaclului literar "Mircea Streinul".
In 2008 initiaza Cenaclulu literar "Grigore Bostan".
Scrie articole si poezii. A scris despre Procesul comunismului in Nordul Bucovinei. Printre interviuri se numara interviul cu Irina Loghin, Maria Ciobanu, Maria Iliut, Sofia Vicovenca.
Este detinatorul Premiului "Octavian Goga" pentru poezie (2009) si Premiului revistei UNIUNII SCRIITORILOR DIN CERNAUTI "Septentrion literar".
Pentru piesa Cernauti (versuri Silvia Caba - Ghivireac si muzica Grigore Gherman) a obtinul Medalia jubiliara Alexandru cel Bun.
A publicat versuri in Gazeta de Herta, Concordia, Libertatea Cuvantului, Zorile Bucovinei, Septentrion literar, New formatu, Universutetsikii visnuk(Ucraina), Clipa, Biblio Polis(R. Moldova), Tara Fagilor, Romania literara, POEZIA, Curierul "Ginrta latina" s.a.
Este autorul volumului de versuri "Epoca nedescifrata".
Actualmente este student in anul 5 la Facultatea de Litere din Cernauti, Catedra de Filologie Romana si Clasica. Este cel mai bun(eminent) student roman din Universitate.
Informatiile despre Grigore Gherman ne-au fost transmise de Vasile Soimaru din Chisinau
|
Grigore Gherman 10/24/2009 |
Contact: |
|
|
