Lecturi subiective - Despre lucrurile cu adevărat importante
Lecturi subiective
Despre lucrurile cu adevărat importante
Sunt cărţi de care te îndrăgosteşti pur şi simplu, de la titlu sau chiar din momentul în care ai aflat că există. Şi ca în orice pasiune nu ştii de unde vine această necontrolată atracţie, această nestăpânită dorinţă de a devora fiecare cuvânt, de a pătrunde fiecare idee, nu ştii ce din tine e atât de însetat de a se cufunda în imaginarul celuilalt, dar ştii fără îndoială că e undeva un gol care trebuie umplut, o rană care trebuie vindecată, o întrebare care îşi aşteaptă răspunsul. Un astfel de înflăcărat orizont de aşteptare mi-a trezit şi mie ultima carte publicată de Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante (Polirom, Iaşi, 1997). Mereu în căutarea acestora, mi se părea de-a dreptul incredibil să primesc de-a gata, numai bună de aplicat, reţeta fericirii. Mă pregăteam pentru o întăritoare incursiune în experienţa şi viaţa autorului, aşteptam insolite mărturisiri şi încercări personale în urma cărora să ţin în palme fără echivoc un şirag de limpezi mărgăritare iluminatoare şi călăuzitoare.
Şi mărgăritarele au ieşit într-adevăr la iveală, numai că nu aşa cum am crezut la început şi nici fără efort.
La prima răsfoire e, în mare măsură, o carte despre cărţi; poate fi luată fără a face o greşeală flagrantă drept o rafinată colecţie de articole de critică literară, de eseuri (cum le numeşte autorul) pe teme literare cu isteţime ordonate de editor. Deci nici o pagină de jurnal, cum aş fi crezut, nici una de memorii, nici o confesiune directă, nici o prezentare evidentă de principii, nici o listă de nobile însuşiri. N-ar fi însă în acest caz titlul o dezamăgitoare impostură, un regretabil artificiu publicistic, oricât de valoroase ar fi lucrările comentate şi oricât de importanţi scriitorii investigaţi? Nu şi-ar pierde autorul graţia şi onorabilitatea aristorcratică de a spune lucrurilor pe nume după cum ne-a obişnuit? Nu i-ar scădea credibilitatea publică în urma apariţiei unui fals, a unei deşarte promisiuni?
Încep să citesc cu consolarea şi speranţa că nimic din ce e important nu e uşor de atins, de înţeles, de urmat. Încep să citesc.
„De ce scriu? M-am întrebat şi eu de multe ori. Pot să citez această frază a lui Eugen Ionescu: «Pourquoi j’écris? Je suis encore ŕ me le demander.» Da. Afară de faptul că nu pot altfel, ce să răspund?” (5) Îndoiala se şterge astfel de la prima frază a cărţii. Voi afla cu adevărat despre lucrurile importante pentru că numai acestea se pot dezvălui din nevoia primară, fiinţială de a scrie, nu ca profesie, nu ca normă, ci din preaplin sufletesc, intelectual, ca un act necesar de „cunoaştere, de contemplare, de aprehendare a adevărului.” (7) Liniştită, asigurată că se va ţine de cuvânt, „extragerea” propriu-zisă a acelor lucruri, numirea lor concretă, eventual descrierea lor mă atrage tot mai puţin. În ultimă instanţă ele nu pot fi altele decât cele pe care bunul nostru simţ comun le-ar scoate la iveală după o oarecare chibzuinţă.
Cu toate acestea nu poate oricine scrie şi mai ales nu oricând despre ele. Nu oricine (şi nu oricând) poate spune într-o alocuţiune ţinută la Institutul de Fizică atomică (în 1984) că „Antigona sau Hamlet sunt infinit mai «necesare», mai importante decât rachetele cosmice” (12) sau că „nimic omeneşte important nu poate exista cu ignorarea sufletului” şi că „realitatea cea mai de preţ, «realitatea », repet, este sufletul. A nu ţi-l ’pierde’, a ţi-l salva, a ţi-l mântui, e dintotdeauna marea temă a conduitei morale şi a soteorologiei, fie de natură laică, fie religioasă. Nu există nenorocire mai mare decât cea de a-ţi pierde sufletul, e pur şi simplu imbecilitate; imbecilitatea nu e niciodată o scuză, ci o circumstanţă agravantă.” (17)
Iată-mă astfel în căutarea nu atât a lucrurilor cu adevărat importante cât a autorului ce le propune, a eu-lui care îşi reclamă o atare autoritate, a subiectivităţii ajunse la acea stare de conştienţă în care abordarea unei asemenea teme nu este un act de bravadă intelectuală sau un joc periculos (cu mărgelele de sticlă?), ci o necesitate a spiritului, o (disperată) încercare de a aşeza esenţele şi valorile în matca lor firească de repere universale şi eterne.
Dar ce se declară autorul însuşi a fi? „Un om de non-ştiinţă”, un „«umanist»”, un om al „aproximativului, al intuiţiei, al aşa-numitului talent, depre care nu prea ştim în ce constă, dar pe care contăm poate prea mult.” (11) Sub această pseudo-peiorativă aşezare faţă de oamenii de ştiinţă, adică „oamenii unei discipline obiective, sancţionabilă şi verificatorie” (12) (în cadrul aceleiaşi prelegeri la Institutul de Fizică atomică mai sus amintite), Al. Paleologu pregăteşte, de fapt, o splendidă pledoarie în favoarea umanismului şi a aşa-ziselor ştiinţe umaniste, domenii ale „aproximaţiei, ale opinabilului, ale mizelor nesigure, ale pariurilor riscante.” (13) Marginalizate de certitudinile ştiinţelor exacte, aceste atribute ale spiritului uman continuă de altfel să rărmână simple figuri de stil şi în era digitală a „raţiunii” şi „intelectului”. Or ceea ce readuce autorul în discuţie este, în ultimă analiză, umanul în întregimea sa, firescul omenesc, am putea spune, cu inteligenţa şi sufletul ca niveluri supreme ale lui, dar şi cu frivolităţile lui, cu libertinajul, cu plăcerile senzoriale, cu umorul, cu compromisurile ce-l caracterizează.
„Cu adevărat importantă e fericirea. Veţi spune: ei bravo, mare descoperire! Toată lumea e de acord cu asta!” (20) Numai că nici o închipuire a fiinţei umane nu e mai vagă decât noţiunea de fericire, chiar desăvârşitul orator devine confuz când vrea s-o prindă în cuvinte şi asta poate din cauza conflictului dintre pre-judecata că ea, fericirea, trebuie să îmbrace o bucolică haină paradisiacă şi paradoxul de a o întâlni, de a o simţi în cele mai infernale împrejurări. Al. Paleologu are curajul, fără a fi desigur singurul şi nici original, de a o privi din această a doua perspectivă:
„Cel mai teribil şi devărat tratat asupra fericirii e Cartea lui Iov. Un perfect apendice profan la Cartea lui Iov e «Candide». De asemenea şi «Jurnalul fericirii».” (24)
Simţul divinului, suferinţa, sacrificiul, bucuria, gratitudinea, dragostea împărtăşită (cuplul), iată tot atâtea premise ale fericirii, căi înspre ea şi ceva inefabil din modul simplu, franc, de altfel, de a ni le pune în faţă ne îndreptăţeşte să credem că autorul le-a trăit, le trăieşte nemijlocit, că le transmite din „privilegiata” poziţie a omului fericit.
„În ce mă priveşte, am avut bucuria să mă întâlnesc în străinătate, după decenii de despărţire şi fără să ne mai fi scris, cu doi buni prieteni din prima tinereţe, cu care am regăsit imediat acceaşi înţelegere perfectă şi cordială de odinioară, chiar mai profundă mulţumită maturităţii.” (34)
E greu de spus dacă experienţa directă, modelele exemplare ale literaturii sau filosofia greacă antică au dus la un capitol atât de frumos ca cel Despre prietenie (semnat în 1974), cu siguranţă că toate, dar printre rânduri îmi pare a întrevedea totuşi că mobilul principal îl reprezintă eşecurile personale, pierderea, revocarea propriilor prietenii. Dar „marea prietenie e fără îndoială tot aşa de puţin obişnuită ca marea dragoste”. (33) Privind-o ca pe un fenomen cultural, „adică un produs al spiritului” (33), ca pe o legătură între oameni cu „afinităţi personale profunde şi durabile” (35), (aristotelic) ca fiind prin „excelenţă întruchiparea dreptăţii” (38), ca „manifestare esenţială a libertăţii” (38), o preţuieşte ca pe o calitate extra-ordinară a spiritelor alese, ca pe o „cale împreună spre Dumnezeu”. (43)
Căile elitei (în sens larg, moral) generaţiei căreia îi aparţine autorul n-au fost deloc lipsite de primejdii, cred chiar că a fost o generaţie atât de încercată încât ar putea scrie un îndreptar colectiv de supravieţuire şi izbândă în cele mai prigonitoare vremi ale istoriei moderne. Istoriei, de altfel, formei ei personalizate, memoriei îi face şi Al. Paleologu „elogiul” ca unei pietre de rezistenţă împotriva pierderii identităţii, împotriva anulării personalităţii.
„Oricum, nu numai în închisoare, dar mai ales acolo, sau în alte circumstanţe vitrege, memoria reprezintă antidotul deprimării. Nu pot fi deloc de acord cu celebrul vers a lui Dante: «nessun maggior dolore...». Cel puţin experienţa mea m-a convins de contrariu. Erau acolo şi unii care nu sportau să se evoce vremurile mai bune, asta îi făcea să resimtă şi mai acut răul prezent. Aceştia ne detestau pe noi cei cu amintirile, căci îi împiedicam să se acomodeze cu răul. Dar şi eu îi detestam pe ei.” (45)
Acelaşi apel la memorie ne aduce în faţă trei personalităţi, trei destine tragice, în ultimă analiză, extrem de diferite şi parcă ciudat alăturate: regele Mihai, Nicolae Iorga şi Mihail Gorbaciov. Nedisimulată simpatie pentru cel dintâi, oroare pentru asasinarea celui de-al doilea şi o amară compasiune pentru cel de-al treilea. Probabil că ceea ce-i leagă totuşi este „ruptura” în istorie pe care au creat-o fiecare în felul său, voit sau nu, anticipând sau nu consecinţele, dar fără a mai putea fi actanţii lumii care se „deschidea” prin ei.
„(...) am resimţit ca o satisfaţie personală, de amor-propriu, titlul celei mai recente cărţi a lui Cioran, «Excercices d’admiration». Admiraţia fiind o artă, deci o disciplină, pretinde o tehnică proprie, ce se cultivă şi se rarefiază prin exerciţiu.” (197) Această artă crede Al. Paleologu că o stăpâneşte Andrei Pleşu în critica sa. Aceleiaşi categorii cred că îi aparţine autorul însuşi. Că ce altceva decât „exerciţii de admiraţie” sunt eseurile despre E.G. Craig, M. Eliade, I.L. Caragiale, M. Eminescu (şi criticii lui), M. Caragiale, V. Voiculescu, N. Stănescu, E. Ionescu şi desigur alţii (nu mai puţin importanţi)?
Mă ruşinez gândindu-mă la prima impresie, dezamăgită, cum că o carte despre lucruri cu adevărat importante ar trebui să fie în primul rând despre altceva decât despre cărţi şi autorii lor. Nu e oare acolo (în cărţi) concentrată toată înţelepciunea, suferinţa, cunoaşterea, iubirea lumii? Şi nu sunt scriitorii, poeţii, filosofii cei care au pus de fiecare dată la îndoială limitele sensibilităţii noastre, cei care au împins aceste limite mereu mai aproape de esenţe, de frumos, de adevăr? Nu sunt ei modelele (exemplare) care şi-au trăit vieţile în căutarea (nebună a) acestor idealuri?
„Imitându-l pe Shakespeare, doctorul Voiculescu s-a contaminat cu geniu; ca urmare a dat o proprie operă genială, de sine stătătoare. Dar, în această operă, geniul l-a ispitit la înfruntarea lui Dumnezeu, pe care toată viaţa îl slujise cu credinţă şi supunere. Ca şi Prometeu, a fost pedepsit. Pedepsit pe lumea aceasta, poate pentru a fi absolvit pe cealaltă.
Pe alte căi m-a dus şi pe mine soarta prin aceleaşi locuri de pedeapsă, unde mi-a fost dat să-l întâlnesc pe doctorul Voiculescu, până nu era prea târziu. Ne-am nimerit împreună câteva ore în una din cabinele metalice etanşe, ale unei maşini speciale, în care eram băgaţi câte doi. În întuneric, cu boccelele pe genunchi, băgaţi unul în altul la strânsoare, am stat mult de vorbă în şoaptă.” (174)
Îmi pare că Al. Paleologu nu e niciodată în „afara” subiectelor pe care le abordează, că demersul lui trece materialul investigat prin toată fiinţa lui, că nimic din sine nu rămâne indiferent sau letargic la ceea ce îi este pus în faţă, că astfel înţelegerea celuilalt devine implicit cunoaştere de sine. Totuşi, sau poate tocmai de aceea, cartea (aceasta, erudită şi sensibilă în egală măsură) îşi are ezitările ei, căci pare construită într-un ritm organic, cu excepţionale intuiţii, dar şi cu slăbiciuni, dar e mereu plină de viaţă, degajată, alertă, amendând, chiar şi printre rânduri, închistarea, „lenea minţii”, acomodarea cu răul, barbaria, teroarea, ipocrizia, minciuna; proclamând bucuria de a trăi, de a simţi, de a cunoaşte, de a înţelege, de a-ţi găsi cu onestitate şi modestie propriul loc.
„Cultura ar trebui să ne facă modeşti, dacă suntem sinceri, după pilda unor Gordon Craig, Borges şi Thomas Mann. (...) Modeşti în primul rând fiindcă ne pune în contact cu creaţia marilor genii ale omenirii (...), modeşti apoi fiindcă ne face să ne ştim limitele propriei noastre ştiinţe şi (doar în parte) mărimea neştiinţei noastre; restul abia dacă-l bănuim; ne ferim cum putem să nu ne dăm de gol, dar riscul există şi e mai prudent, ca să nu spun mai onest, să ne mărturisim ignoranţele.
Cultura nu poate fi decât umanizantă, sporitoare a înţelegerii, îngăduinţei, compasiunii şi bucuriei: «keep cheerful!»” (29-30)
Probabil că cel mai impresionant articol al cărţii este ultimul: „Plus fort que la mort” în care jurnalul lui E. Ionescu (La Quęte intermittente, Paris, 1987) e (totuşi) un pretext, deloc simplu, pentru o tulburătoare meditaţie asupra morţii şi iubirii (şi mi-ar veni să-l citez aproape în întregime, dacă nu ar fi prea multe capacanele traducerii din franceză, pe care nici autorul n-a făcut-o cred din bună ştiinţă). Desigur, nu puţini au alăturat iubirea şi moartea, nu puţini au văzut în iubire înfrângerea morţii, numai că probabil puţini au privit moartea ca pe o „«realitate trăită», ca pe un fapt existenţial, mai înainte de toate” (242), iar iubirea ca „îmbătrânire împreună, ca emoţie în faţa ridurilor celuilalt” (245).
„Sainte décrépitude du vieux couple amoureux, plus fort que la mort!” (247)
M-a mişcat profund această imagine a cuplului bătrân îndrăgostit care mai are o singură dorinţă, aceea de a muri împreună sau de a se urma curând unul pe celălalt în eternitate, poate pentru că păstrarea acestei iubiri înseamnă, de fapt, păstrarea singurei legături pe care a făcut-o Dumnezeu între oameni şi reuşita ei e mântuitoare, deci cu adevărat mai tare ca moartea.
Iată un atât de frumos şi surprinzător final al unei cărţi nu mai puţin frumoase în întregimea sa.
Lecturi subiective
Despre lucrurile cu adevărat importante
Sunt cărţi de care te îndrăgosteşti pur şi simplu, de la titlu sau chiar din momentul în care ai aflat că există. Şi ca în orice pasiune nu ştii de unde vine această necontrolată atracţie, această nestăpânită dorinţă de a devora fiecare cuvânt, de a pătrunde fiecare idee, nu ştii ce din tine e atât de însetat de a se cufunda în imaginarul celuilalt, dar ştii fără îndoială că e undeva un gol care trebuie umplut, o rană care trebuie vindecată, o întrebare care îşi aşteaptă răspunsul. Un astfel de înflăcărat orizont de aşteptare mi-a trezit şi mie ultima carte publicată de Alexandru Paleologu, Despre lucrurile cu adevărat importante (Polirom, Iaşi, 1997). Mereu în căutarea acestora, mi se părea de-a dreptul incredibil să primesc de-a gata, numai bună de aplicat, reţeta fericirii. Mă pregăteam pentru o întăritoare incursiune în experienţa şi viaţa autorului, aşteptam insolite mărturisiri şi încercări personale în urma cărora să ţin în palme fără echivoc un şirag de limpezi mărgăritare iluminatoare şi călăuzitoare.
Şi mărgăritarele au ieşit într-adevăr la iveală, numai că nu aşa cum am crezut la început şi nici fără efort.
La prima răsfoire e, în mare măsură, o carte despre cărţi; poate fi luată fără a face o greşeală flagrantă drept o rafinată colecţie de articole de critică literară, de eseuri (cum le numeşte autorul) pe teme literare cu isteţime ordonate de editor. Deci nici o pagină de jurnal, cum aş fi crezut, nici una de memorii, nici o confesiune directă, nici o prezentare evidentă de principii, nici o listă de nobile însuşiri. N-ar fi însă în acest caz titlul o dezamăgitoare impostură, un regretabil artificiu publicistic, oricât de valoroase ar fi lucrările comentate şi oricât de importanţi scriitorii investigaţi? Nu şi-ar pierde autorul graţia şi onorabilitatea aristorcratică de a spune lucrurilor pe nume după cum ne-a obişnuit? Nu i-ar scădea credibilitatea publică în urma apariţiei unui fals, a unei deşarte promisiuni?
Încep să citesc cu consolarea şi speranţa că nimic din ce e important nu e uşor de atins, de înţeles, de urmat. Încep să citesc.
„De ce scriu? M-am întrebat şi eu de multe ori. Pot să citez această frază a lui Eugen Ionescu: «Pourquoi j’écris? Je suis encore ŕ me le demander.» Da. Afară de faptul că nu pot altfel, ce să răspund?” (5) Îndoiala se şterge astfel de la prima frază a cărţii. Voi afla cu adevărat despre lucrurile importante pentru că numai acestea se pot dezvălui din nevoia primară, fiinţială de a scrie, nu ca profesie, nu ca normă, ci din preaplin sufletesc, intelectual, ca un act necesar de „cunoaştere, de contemplare, de aprehendare a adevărului.” (7) Liniştită, asigurată că se va ţine de cuvânt, „extragerea” propriu-zisă a acelor lucruri, numirea lor concretă, eventual descrierea lor mă atrage tot mai puţin. În ultimă instanţă ele nu pot fi altele decât cele pe care bunul nostru simţ comun le-ar scoate la iveală după o oarecare chibzuinţă.
Cu toate acestea nu poate oricine scrie şi mai ales nu oricând despre ele. Nu oricine (şi nu oricând) poate spune într-o alocuţiune ţinută la Institutul de Fizică atomică (în 1984) că „Antigona sau Hamlet sunt infinit mai «necesare», mai importante decât rachetele cosmice” (12) sau că „nimic omeneşte important nu poate exista cu ignorarea sufletului” şi că „realitatea cea mai de preţ, «realitatea », repet, este sufletul. A nu ţi-l ’pierde’, a ţi-l salva, a ţi-l mântui, e dintotdeauna marea temă a conduitei morale şi a soteorologiei, fie de natură laică, fie religioasă. Nu există nenorocire mai mare decât cea de a-ţi pierde sufletul, e pur şi simplu imbecilitate; imbecilitatea nu e niciodată o scuză, ci o circumstanţă agravantă.” (17)
Iată-mă astfel în căutarea nu atât a lucrurilor cu adevărat importante cât a autorului ce le propune, a eu-lui care îşi reclamă o atare autoritate, a subiectivităţii ajunse la acea stare de conştienţă în care abordarea unei asemenea teme nu este un act de bravadă intelectuală sau un joc periculos (cu mărgelele de sticlă?), ci o necesitate a spiritului, o (disperată) încercare de a aşeza esenţele şi valorile în matca lor firească de repere universale şi eterne.
Dar ce se declară autorul însuşi a fi? „Un om de non-ştiinţă”, un „«umanist»”, un om al „aproximativului, al intuiţiei, al aşa-numitului talent, depre care nu prea ştim în ce constă, dar pe care contăm poate prea mult.” (11) Sub această pseudo-peiorativă aşezare faţă de oamenii de ştiinţă, adică „oamenii unei discipline obiective, sancţionabilă şi verificatorie” (12) (în cadrul aceleiaşi prelegeri la Institutul de Fizică atomică mai sus amintite), Al. Paleologu pregăteşte, de fapt, o splendidă pledoarie în favoarea umanismului şi a aşa-ziselor ştiinţe umaniste, domenii ale „aproximaţiei, ale opinabilului, ale mizelor nesigure, ale pariurilor riscante.” (13) Marginalizate de certitudinile ştiinţelor exacte, aceste atribute ale spiritului uman continuă de altfel să rărmână simple figuri de stil şi în era digitală a „raţiunii” şi „intelectului”. Or ceea ce readuce autorul în discuţie este, în ultimă analiză, umanul în întregimea sa, firescul omenesc, am putea spune, cu inteligenţa şi sufletul ca niveluri supreme ale lui, dar şi cu frivolităţile lui, cu libertinajul, cu plăcerile senzoriale, cu umorul, cu compromisurile ce-l caracterizează.
„Cu adevărat importantă e fericirea. Veţi spune: ei bravo, mare descoperire! Toată lumea e de acord cu asta!” (20) Numai că nici o închipuire a fiinţei umane nu e mai vagă decât noţiunea de fericire, chiar desăvârşitul orator devine confuz când vrea s-o prindă în cuvinte şi asta poate din cauza conflictului dintre pre-judecata că ea, fericirea, trebuie să îmbrace o bucolică haină paradisiacă şi paradoxul de a o întâlni, de a o simţi în cele mai infernale împrejurări. Al. Paleologu are curajul, fără a fi desigur singurul şi nici original, de a o privi din această a doua perspectivă:
„Cel mai teribil şi devărat tratat asupra fericirii e Cartea lui Iov. Un perfect apendice profan la Cartea lui Iov e «Candide». De asemenea şi «Jurnalul fericirii».” (24)
Simţul divinului, suferinţa, sacrificiul, bucuria, gratitudinea, dragostea împărtăşită (cuplul), iată tot atâtea premise ale fericirii, căi înspre ea şi ceva inefabil din modul simplu, franc, de altfel, de a ni le pune în faţă ne îndreptăţeşte să credem că autorul le-a trăit, le trăieşte nemijlocit, că le transmite din „privilegiata” poziţie a omului fericit.
„În ce mă priveşte, am avut bucuria să mă întâlnesc în străinătate, după decenii de despărţire şi fără să ne mai fi scris, cu doi buni prieteni din prima tinereţe, cu care am regăsit imediat acceaşi înţelegere perfectă şi cordială de odinioară, chiar mai profundă mulţumită maturităţii.” (34)
E greu de spus dacă experienţa directă, modelele exemplare ale literaturii sau filosofia greacă antică au dus la un capitol atât de frumos ca cel Despre prietenie (semnat în 1974), cu siguranţă că toate, dar printre rânduri îmi pare a întrevedea totuşi că mobilul principal îl reprezintă eşecurile personale, pierderea, revocarea propriilor prietenii. Dar „marea prietenie e fără îndoială tot aşa de puţin obişnuită ca marea dragoste”. (33) Privind-o ca pe un fenomen cultural, „adică un produs al spiritului” (33), ca pe o legătură între oameni cu „afinităţi personale profunde şi durabile” (35), (aristotelic) ca fiind prin „excelenţă întruchiparea dreptăţii” (38), ca „manifestare esenţială a libertăţii” (38), o preţuieşte ca pe o calitate extra-ordinară a spiritelor alese, ca pe o „cale împreună spre Dumnezeu”. (43)
Căile elitei (în sens larg, moral) generaţiei căreia îi aparţine autorul n-au fost deloc lipsite de primejdii, cred chiar că a fost o generaţie atât de încercată încât ar putea scrie un îndreptar colectiv de supravieţuire şi izbândă în cele mai prigonitoare vremi ale istoriei moderne. Istoriei, de altfel, formei ei personalizate, memoriei îi face şi Al. Paleologu „elogiul” ca unei pietre de rezistenţă împotriva pierderii identităţii, împotriva anulării personalităţii.
„Oricum, nu numai în închisoare, dar mai ales acolo, sau în alte circumstanţe vitrege, memoria reprezintă antidotul deprimării. Nu pot fi deloc de acord cu celebrul vers a lui Dante: «nessun maggior dolore...». Cel puţin experienţa mea m-a convins de contrariu. Erau acolo şi unii care nu sportau să se evoce vremurile mai bune, asta îi făcea să resimtă şi mai acut răul prezent. Aceştia ne detestau pe noi cei cu amintirile, căci îi împiedicam să se acomodeze cu răul. Dar şi eu îi detestam pe ei.” (45)
Acelaşi apel la memorie ne aduce în faţă trei personalităţi, trei destine tragice, în ultimă analiză, extrem de diferite şi parcă ciudat alăturate: regele Mihai, Nicolae Iorga şi Mihail Gorbaciov. Nedisimulată simpatie pentru cel dintâi, oroare pentru asasinarea celui de-al doilea şi o amară compasiune pentru cel de-al treilea. Probabil că ceea ce-i leagă totuşi este „ruptura” în istorie pe care au creat-o fiecare în felul său, voit sau nu, anticipând sau nu consecinţele, dar fără a mai putea fi actanţii lumii care se „deschidea” prin ei.
„(...) am resimţit ca o satisfaţie personală, de amor-propriu, titlul celei mai recente cărţi a lui Cioran, «Excercices d’admiration». Admiraţia fiind o artă, deci o disciplină, pretinde o tehnică proprie, ce se cultivă şi se rarefiază prin exerciţiu.” (197) Această artă crede Al. Paleologu că o stăpâneşte Andrei Pleşu în critica sa. Aceleiaşi categorii cred că îi aparţine autorul însuşi. Că ce altceva decât „exerciţii de admiraţie” sunt eseurile despre E.G. Craig, M. Eliade, I.L. Caragiale, M. Eminescu (şi criticii lui), M. Caragiale, V. Voiculescu, N. Stănescu, E. Ionescu şi desigur alţii (nu mai puţin importanţi)?
Mă ruşinez gândindu-mă la prima impresie, dezamăgită, cum că o carte despre lucruri cu adevărat importante ar trebui să fie în primul rând despre altceva decât despre cărţi şi autorii lor. Nu e oare acolo (în cărţi) concentrată toată înţelepciunea, suferinţa, cunoaşterea, iubirea lumii? Şi nu sunt scriitorii, poeţii, filosofii cei care au pus de fiecare dată la îndoială limitele sensibilităţii noastre, cei care au împins aceste limite mereu mai aproape de esenţe, de frumos, de adevăr? Nu sunt ei modelele (exemplare) care şi-au trăit vieţile în căutarea (nebună a) acestor idealuri?
„Imitându-l pe Shakespeare, doctorul Voiculescu s-a contaminat cu geniu; ca urmare a dat o proprie operă genială, de sine stătătoare. Dar, în această operă, geniul l-a ispitit la înfruntarea lui Dumnezeu, pe care toată viaţa îl slujise cu credinţă şi supunere. Ca şi Prometeu, a fost pedepsit. Pedepsit pe lumea aceasta, poate pentru a fi absolvit pe cealaltă.
Pe alte căi m-a dus şi pe mine soarta prin aceleaşi locuri de pedeapsă, unde mi-a fost dat să-l întâlnesc pe doctorul Voiculescu, până nu era prea târziu. Ne-am nimerit împreună câteva ore în una din cabinele metalice etanşe, ale unei maşini speciale, în care eram băgaţi câte doi. În întuneric, cu boccelele pe genunchi, băgaţi unul în altul la strânsoare, am stat mult de vorbă în şoaptă.” (174)
Îmi pare că Al. Paleologu nu e niciodată în „afara” subiectelor pe care le abordează, că demersul lui trece materialul investigat prin toată fiinţa lui, că nimic din sine nu rămâne indiferent sau letargic la ceea ce îi este pus în faţă, că astfel înţelegerea celuilalt devine implicit cunoaştere de sine. Totuşi, sau poate tocmai de aceea, cartea (aceasta, erudită şi sensibilă în egală măsură) îşi are ezitările ei, căci pare construită într-un ritm organic, cu excepţionale intuiţii, dar şi cu slăbiciuni, dar e mereu plină de viaţă, degajată, alertă, amendând, chiar şi printre rânduri, închistarea, „lenea minţii”, acomodarea cu răul, barbaria, teroarea, ipocrizia, minciuna; proclamând bucuria de a trăi, de a simţi, de a cunoaşte, de a înţelege, de a-ţi găsi cu onestitate şi modestie propriul loc.
„Cultura ar trebui să ne facă modeşti, dacă suntem sinceri, după pilda unor Gordon Craig, Borges şi Thomas Mann. (...) Modeşti în primul rând fiindcă ne pune în contact cu creaţia marilor genii ale omenirii (...), modeşti apoi fiindcă ne face să ne ştim limitele propriei noastre ştiinţe şi (doar în parte) mărimea neştiinţei noastre; restul abia dacă-l bănuim; ne ferim cum putem să nu ne dăm de gol, dar riscul există şi e mai prudent, ca să nu spun mai onest, să ne mărturisim ignoranţele.
Cultura nu poate fi decât umanizantă, sporitoare a înţelegerii, îngăduinţei, compasiunii şi bucuriei: «keep cheerful!»” (29-30)
Probabil că cel mai impresionant articol al cărţii este ultimul: „Plus fort que la mort” în care jurnalul lui E. Ionescu (La Quęte intermittente, Paris, 1987) e (totuşi) un pretext, deloc simplu, pentru o tulburătoare meditaţie asupra morţii şi iubirii (şi mi-ar veni să-l citez aproape în întregime, dacă nu ar fi prea multe capacanele traducerii din franceză, pe care nici autorul n-a făcut-o cred din bună ştiinţă). Desigur, nu puţini au alăturat iubirea şi moartea, nu puţini au văzut în iubire înfrângerea morţii, numai că probabil puţini au privit moartea ca pe o „«realitate trăită», ca pe un fapt existenţial, mai înainte de toate” (242), iar iubirea ca „îmbătrânire împreună, ca emoţie în faţa ridurilor celuilalt” (245).
„Sainte décrépitude du vieux couple amoureux, plus fort que la mort!” (247)
M-a mişcat profund această imagine a cuplului bătrân îndrăgostit care mai are o singură dorinţă, aceea de a muri împreună sau de a se urma curând unul pe celălalt în eternitate, poate pentru că păstrarea acestei iubiri înseamnă, de fapt, păstrarea singurei legături pe care a făcut-o Dumnezeu între oameni şi reuşita ei e mântuitoare, deci cu adevărat mai tare ca moartea.
Iată un atât de frumos şi surprinzător final al unei cărţi nu mai puţin frumoase în întregimea sa.
|
Lăcrămioara Varga Oprea - Toronto 8/2/2002 |
Contact: |
|
|
