De vorbă cu V. Nichols (Viorel Nicolae), scriitor australian
PREZENTARE:
*V. Nichols (Viorel Nicolae), scriitor australian, de origine română, născut la 22 mai 1954 în Bucuresti. După terminarea studiilor la Scoala de Aviatie „Traian Vuia” din Medias devine inginer mecanic si este angajat la aeroportul Băneasa din Bucuresti.
În data 19 mai 1978, împreună cu George Florescu, prieten de încredere si coleg de serviciu „evadează” din Bucuresti la bordul unui avion pe care îl conduc împreună spre... libertate. Cu toate că nici unul din ei nu avea studii de pilotaj - după câteva ore de neuitat, pline de emotii si de situatii neprevăzute, fiind interceptati si urmăriti de aviatia militară a României si a Ungariei - aterizează pe o câmpie din Austria.
După o perioadă de sase luni de detentie - timp în care s-au luptat cu acuzatii false si cereri de extrădare din partea statului român - si apoi încă o perioadă de două luni de triere în lagărul de la Traiskirchen de lângă Viena, cei doi camarazi, îsi caută si găsesc libertatea în Australia, stabilindu-se pentru început la Melbourne.
Ajuns la Antipozi, Viorel Nicolae, lucrează ca muncitor la diferite fabrici si îsi dă silinta să învete cât mai bine limba engleză, pentru a comunica profesional si pentru a-si găsi un „job” în aviatie. Se căsătoreste cu o unguroaică, Caroline, si se implică în diferite afaceri cu produse electronice. Stiind că nu se va mai putea întoarce niciodată în România, Viorel decide să îsi aducă în Australia familia rămasă în Bucuresti - părintii, fratii si surorile. Între timp află că tatăl său a decedat în urma unui eveniment tragic, fapt care l-a afectat sufleteste multi ani.
Se înrolează la o scoală de aviatie usoară, unde, după terminarea cursurilor devine pilot privat si astfel începe o nouă aventură în viata sa. După sosirea rudelor din România si reîntregirea familiei la Melbourne, Viorel nemaisuferind de înstrăinare, depune toate eforturile pentru a-si continua visul de aviator.
Nu după multă vreme, divortează de Caroline si se mută în orăselul Ballina din nordul statului New South Wales, la peste 1300 de kilometri de de Melbourne. Îsi pune în valoare abilitătile de inginer mecanic implicându-se în constructia de avioane sport si participă totodată la mitinguri si la concursuri demonstrative de aviatie. Se recăsătoreste cu Nikita, o australiancă true-blue (get-beget), cu care are doi copii, o fata, Olivia, si un băiat, Jerome.
În timpul liber este preocupat de literatură, scriind poezii si eseuri si romane în limba engleză. Cartea „The Escape from Bucharest” (Evadarea din Bucuresti) descrie pe parcursul a 480 de pagini peripetiile de care a avut parte înainte si după plecarea din România. Cu toate că lucrarea este publicată un tot unitar, aceasta însumează de fapt două volume cu tituri diferite. Primul volum, „Once upon a time in Bucharest” (A fost odată... în Bucuresti) descrie copilăria si adolescenta autorului petrecută în orasul natal. Un capitol aparte îl dedică dragostei sale pentru dans si perioadei în care devine membru al trupei conduse de maestrul coregraf Gioni (Ion) Gubernicu, performând pe scenele multor lăcasuri de cultură din Bucuresti. Partea a doua a cărtii, care de fapt ar putea fi segmentată în cel de al doilea volum, are titlul „Aviators most wanted” („Ce îsi doresc aviatorii” sau „Cei mai căutati aviatori”). De fapt titlul este un joc de cuvinte, prin care se întelege că „toti aviatorii doresc să zboare (să piloteze”) sau faptul ca după evadarea din România cei doi colegi de „zbor” au devenit „cei mai căutati/urmăriti aviatori de către securitate!”. Aici sunt descrise cu lux de amănunte studiile la scoala de aviatie, munca la aeroportul Băneasa si desigur evadarea. Partea a doua (sau volumul II) continuă cu viata autorului în nordul Australiei si în insulele din Pacific. A fost terminată ca un omagiu al împlinirii a 31 de ani de la marea evadare din România (19 mai) si a vârstei de 55 de ani a autorului (22 mai). Tot pe 19 mai, domnul V. Nichols a avut programat examenul de legistatie, examen final pentru obtinerea unei licente complexe de pilotaj australian. Printr-un e-mail m-a informat că l-a trecut cu bine. Să-i urăm mult succes în continuare!
George ROCA
Redactor AGERO
http://www.agero-stuttgart.de/
-------------------------------------------------------------------
INTERVIU CU „UN MARE EVADAT”
George ROCA: Stimate domnule V. Nichols, vă multumesc că ati acceptat acest dialog. Care a fost motivul pentru care v-ati izolat de comunitatea românească din Australia? Am auzit că sunteti în Tara Cangurului de mai bine de 30 de ani. Dece pâna acum nu s-a stiut de dumneavoastră?
V. NICHOLS: Plăcerea este de partea mea, mai ales că sunteti român plecat din Bucurestiul meu natal, iar acum si concetătean australian. Motivul pentru care nu s-a auzit de mine a fost faptul că am locuit multi ani la Balina, oras situat în partea de nord a statului Noua Galie de Sud (New South Wales) loc unde comunitătile de români sau de emigranti erau aproape inexistente în aceea vreme si poate si acum...
George ROCA: Totusi care au fost „începuturile” dvs. pe continentul australian?
V. NICHOLS: În primii 15 ani am locuit la Melbourne. Acolo, am luat contact cu alti membrii ai comunitătii românesti stabiliti pe acele meleaguri, participând ocazional la adunări sociale românesti, picnicuri, baluri, la slujbele duminicale sau la întruniri nationale cu ocazia sărbătorilor religioase. După ce, împreună cu prietenul meu de suferintă si aventură, George Florescu - cel cu care am „evadat” din România - ne-am deschis propria afacere, am lucrat sapte zile pe săptămână, fapt care a făcut imposibilă mentinerea legăturilor cu comunitatea românească. În ciuda faptului că la firma noastră „Nichols TV Service” lucram cu public, pe parcursul functionării acesteia, nu am întâlnit decât un singur român, si culmea, sau întâmplător, acesta lucra tot în aceeasi breaslă de vânzare si întretinere a televizoarelor si aparaturii electronice.
George ROCA: Pentru ce motiv v-ati schimbat numele în V. Nichols. Care este numele dumneavoastra românesc?
V. NICHOLS: Numele meu românesc de familie este „Nicolae”. Deci, mă numesc Viorel Nicolae. L-am iubit si îl iubesc în continuare, dar a trebuit să schimb „Nicolae” cu „Nichols” datorită faptului că era mai tot timpul mutilat în pronuntare de către vorbitorii de limbă engleză cu care eram în contact! Acestia pronuntau „Nicolai” (nume rusesc) în loc de românescul „N-i-c-o-l-a-e”. Eu sunt român (australian!) – nu rus! Am găsit deci, echivalentul numelui meu în limba engleză si asa am ajuns „Nichols”! Nu mi-a fost usor sufleteste... Numele mi l-am schimbat cu multi ani în urmă. De pronume nu m-am atins însă... „Viorel” am să... mor! Deci, numele meu australian este Viorel Nichols, asa figurează si în pasaport. Cel de scriitor îl folosesc deseori prescurtat: „V. Nichols”. Simplu!?
George ROCA: Ce gen de literatură scrieti? Nuvele, romane, eseuri, poezii? Dati-mi câteva exemple. În ce limbă scrieti mai mult si de ce?
V. NICHOLS: Ok! În primul rând să lămurim lucrurile... Până în prezent cărtile mele sunt în mare măsură, asa cum zice englezul „the story of my life” - adică povestea vietii mele, deci sunt lucrări autobiografice. Fiind bazate pe evenimente reale, inspiratia a fost usoară...
Ceea ce a fost interesant, a fost faptul că am descoperit ceva în mine care mocnea ca un vulcan gata să erupă. Povestea „evadării” mele si a prietenului meu a fost spusă/povestită la multă lume. Aici, în Australia, într-o societate multiculturală, oamenii au obiceiul să te întrebe „cum ai plecat din tară?”, mai ales când auzeau că vii de undeva de după „cortina de fier”. De multe ori am tăcut pentru a evita o poveste lungă si dureroasă, dar de multe ori am spus adevărul, si... de câte ori am spus adevărul mi s-a sugerat de „ascultători” să scriu o carte. Asa a început dragostea mea pentru a scrie, pentru a mă exprima, pentru a face cunoscut evenimentele prin care am trecut. Scriind manuscrisul, emotional, am fost afectat de multe lucruri, si abia atunci am realizat că am avut o viată deosebită, diferită de ceilalti, fapt care m-a determinat să o pun pe hârtie si mai abitir. Mă refer nu numai la evadarea în sine dar si la viata din copilarie, evenimentele si motivele evadării, viata în detentie si viata în libertate din Australia.
Trăind în mediul englezesc am hotarât să scriu în limba engleză deoarece inspiratia a fost mai usoară. Nu am uitat limba română dar neavând contacte de multi ani, limbajul meu românesc a ruginit putin... De fapt, după terminarea primei cărti am cerut unor prieteni auatralieni să îmi facă o „critică literară si gramaticală” a lucrării în limba engleză si mai toti mi-au spus că le-a plăcut foarte mult cum scriu - atât stilul cât si caracterul acesteia - încurajându-mă să scriu în continuare. Acest fapt m-a determinat să concep si partea a doua. Deci, un punct important este să prezinti subiecte inedite si atractive care vor face ca scrierea să devină interesantă si să aibă „trecere” la publicul cititor. În timp ce lucram la manuscris a trebuit să mă las deseori coplesit de amintiri, să-mi revăd cursul vietii prin care am trecut, să mă duc înapoi în timp, să mă reîntâlnesc cu copilăria, cu adolescenta, cu Bucurestiul meu natal. Toate acestea au revenit vii în memoria mea. În felul acesta, am avut inspiratia de a scrie si poemul „Sweet Bucharest” (Dulce Bucuresti) care s-a născut si a început să crească cu fiecare strofă pe care o scriam... în paralel cu amintirile. „Dulce Bucuresti” l-am compus repede, respectiv în trei zile, iar când l-am terminat am avut lacrimi în ochi. Vă reproduc un fragment din acesta în cele ce urmează:
Sweet Bucharest
When I’m calling my old friends and we talking on the phone
Când sun la telefon prieteni vechi, si vorbim
I am told - I am missed - I am wanted to come home
Îmi spun că le lipsesc, si-acasă-mi zic să vin
Then we talking and we talking
Sporovăind întruna, si vrute si nevrute
Memories are coming back, memories of yesterday
Revin în amintire-mi momentele pierdute
Memories of growing up in the county of big town
Dulcea-mi copilărie si acel măret oras
We remember every park, memories of playing hard
Cu străzi, grădini si parcuri si glas de copilasi
We remember we were young, memories of working hard
Revocând tineretea, si prietenii si casa
We remember everything we used to do…
Inima-mi bate tare si dorul mă apasă...
...........................................................
George ROCA: Frumos poem! L-am citit în totalitate în carte. În el se regăseseste sufletul si simtămintele dumneavoastră... dorul de casă, de locurile natale! Pentru întelesul cititorilor nostri care nu cunosc limba engleză mi-am permis să fac printre rânduri o traducere versificată în limba română a primelor două strofe...
V. NICHOLS: Asa este! Ati intuit bine! Aici, în acest poem si în altele am încercat să mă exteriorizez, să comunic cu lumea, să le spun povestea mea... să le spun ce simt în suflet! Chiar dacă au trecut atât de multi ani de când am plecat, visele si versurile mele se mai plimbă si acum prin Bucuresti! Vă multumesc pentru traducere.
George ROCA: Am citit cartea „The Escape from Bucharest” si am rămas incântat de stilul literar clar pe care îl adoptati. Ce v-a determinat să scrieti această carte? De ce ati unit cele două volume într-o singură lucrare?
V. NICHOLS: Multumesc. „Stilul meu literar” a existat până acum doar în vorbire, în povestirile pe care le spuneam prietenilor mei. După cum am afirmat mai sus, multi m-au sfătuit: „Viorel, tu relatezi fapte atât de interesante si detaliate încât ar fi păcat să nu le pui pe hârtie!”. La început am fost sceptic, neîncrezător, dar mai apoi m-am apucat serios de treabă. Parerea mea este că dacă un om poate să vorbească, să povestească, acel om poate să si scrie. Descrierile în detaliu bănuiesc că vin si de la experienta aviatică care te obligă să observi cel mai mic amănunt de teren sau de sistem... De câte ori descriu ceva, indiferent de cât timp durează, eu nu trec la stagiul urmator decât atunci când sunt satisfăcut cu descrierea stagiului prezent. Este ceva asemănător unui scenariul de film în care regizorul trebuie să urmărească cu precizie detaliile date de autorul acestuia. Motivele pentru care am scris cartea sunt multe. Am dorit să-mi împărăsesc amintirile si simtămintele atit cu cei lăsa-ti în urmă cât si cu alti oameni, cu cititorii mei. Am vrut să le fac cunoscut si altora povestea vietii mele, aventurile si evenimentele extraordinare prin care am trecut. Volumul doi l-am alipit de ce cel dintâi, în primul rând pentru că sunt foarte corelate si impreună formează o lucrare cu mai multă sustantă - dâdndui astfel cititorului posibilitatea să facă cunostintă cu întreaga poveste - si in al doilea rând, oferind mai multă valoare pentru pretul de cumpărare.
George ROCA: Mai aveti traume de pe urma „evadării” din România? Ati avut parte de amenintări, ati simtit atingerea acelei asa-zise „mâini lungi a securitătii”? Cei rămasi acasă, rudele, au avut de suferit de pe urma „evadării” dumneavoastră?
V. NICHOLS: Cele sase luni de detentie (detalii în carte! n.a.) si alte trei luni de triere în Austria m-au bulversat si mi-au creat stres si emotii extraordinare. Extrădarea noastră nu ar fi fost asemănătoare cu cea a unui transfug „de rând”. S-ar fi lăsat cu multi ani de închisoare si poate am fi avut aceeasi soartă nefericită precum alti transfugi, care odată prinsi, au dispărut de pe fata pământului la scurt timp după arestare. Securitatea română a făcut tot cea ce a putut (în timpul când eram în detentie) pentru a fi returnati în România si a pus presiuni extraordinare asupra statului austriac. Cererea de extrădare era ca un nor negru deasupra noastră... Soarta noastră a fost în suspance până în ultimul minut înaintea plecării spre Australia. Fiind tineri am învătat să fim vigilenti si să ne adaptăm conditiilor grele. În ceea ce îi priveste pe cei rămasi în urmă, da, multi au avut de suferit... La Aeroportul Băneasa unii colegi si-au pierdut serviciul iar securitatea aeroportului a fost intesificată. Mai târziu am aflat că am fost condamnati de către statul comunist român, în contumacie, la ani grei de detentie, atât eu cât si prietenul meu George Florescu, nu numai pentru „evadare” ci si pentru alte fapte născocite de securitate pentru a face dosarul să tragă cât mai greu!
George ROCA: Cum a început „evadarea” din Bucuresti. A cui a fost ideea? Puteti să ne faceti o prezentare a acestei aventuri pentru cititorii nostri?
V. NICHOLS: După cum am afirmat si în carte, idea incipientă nu a fost a mea. Povestea a început simplu... dar consecintele au fost extraordinare! Colegul meu George avea un văr grav-bolnav. Acesta a fost trimis prin „Crucea Rosie”, la tratament medical în Germania de Vest, la un spital special care vindeca sau trata cu succes asemenea cazuri. La întoarcere, George află de la vărul său, pe nume Titi, o multime de lucruri interesante despre modul cum a a decurs tratamentul dar si despre viata din occident.
La sase luni după reîntoarcere, medicii români îi comunică lui Titi că ar mai fi nevoie de o continuare a tratamentului în Germania. De data aceasta statul român îi refuză acest „privilegiu” si nu-i acceptă plecarea. George este absolut iritat si revoltat de pe urma acestui eveniment. Îndârjit de situatia disperată a vărului său, are o idee extraordinară – aceea de a organiza o evadare la bordul unui avion al „Crucii Rosii Române”. Cei doi încep să îsi facă planuri de fugă, iar George îsi asigură vărul că va face tot posibilul să îl ajute să se reîntoarcă în Germania la spital pentru a se face bine. Lucrând la aeroportul Băneasa, George pregăteste foarte serios si amănuntit planul de plecare, asigurându-l pe cel suferind că va încerca prin orice mijloc „să facă rost” de un avion. Initial Titi este entuziast si optimist, dar mai apoi, fiind din ce în ce mai bolnav, îsi pierde curajul si îi cere vărului său să renunte la plan pentru a nu îsi crea neplăceri. George, care îsi făcuse o datorie si un ideal din această actiune, deceptionat de întorsătura luată, îi propune lui Viorel să-l însotească, sperând totusi că Titi se va răzgândi!
George ROCA: Ce s-a întâmplat cu cu vărul Titi? S-a făcut bine până la urmă?
V. NICHOLS: Titi a murit la trei luni după evadarea noastră... cu inima înpăcată că vărul său a reusit să ajungă în occident si să fie liber... Dumnezeu să-l odihnească!
George ROCA: V-as ruga să ne povestiti pe scurt epopeea plecări până când ati ajuns în occident.
V. NICHOLS: Epopeea plecări are două aspecte: unul - evenimentele reale reprezentate cronologic si doi - aspectul emotional - planificarea evadării si despărtirea de cei dragi, familie, prieteni si colegi... Din momentul în care am hotarât să evadăm, eu si George, a trebuit să ne stăpânim emotiile, să jucăm rolul unei vieti normale. Între timp ne pregăteam temeinic studiind navigatia aeriană. Desigur că am făcut tot posibilul să accesăm pe ascuns date esentiale de la CIPA (Centrul de Instruire a Personalului Aeronautic) unde eu si cu George lucram. Într timp duceam o asiduă muncă de lămurire cu Titi, pentru a-i da curaj si pentru a-l face să se răzgândească. Emotiile despărtirii avute în ziua plecării au fost îngropate adânc în suflet, concentrându-ne asupra planului de zbor si modului prin care puteam să trecem Muntii Carpati la bordul unui avion mic. Într-un asemenea zbor, în urmă cu 65 de ani de la aventura noastră, îsi pierduse viata marele pilot român Aurel Vlaicu încercând să treacă aceiasi munti! Deci temerile noastre erau întemeiate! Zborul a fost marcat de multe evenimente neprevăzute din momentul în care motoarele au fost pornite la sol si pâna la aterizare (prăbusire) în Austria.
După cum am mentionat în carte, din momentul în care ne-am pus centurile la Băneasa până când am plecat din Viena spre Australia, am trăit multe momente asemănătoare serialului american „El Fugitivo”. Am fost urmăriti continuu... Aviatia militară a deschis focul asupra noastră. În felul acesta am descoperit senzatii noi si am realizat că de fapt curaj nu înseamnă lipsa fricii. Curajul este învingerea fricii! Curajul înseamnă că trebuie să fie mai puternic decât frica, iar motivatia acestuia să fie întemeiată si reală. Până în ziua de azi, când scriu sau vorbesc despre acest eveniment, inima îmi bate putin mai repede. Idea de a fii urmărit si prins, este suficient să te facă să simti că trăiesti viata pe muchia cutitului. Dar am avut încredere tot mereu în reusita noastră fapt care ne-a tinut tari si lucizi. Am fost dezamagiti însă de atitudinea autoritătilor austriece care au muscat momeala securitătii si ne-au supus emotional unor suplicii si unui proces lung de detentie si nesingurantă.
George ROCA: Ce va determinat să faceti saltul la Antipozi? De ce nu Canada, sau Statele Unite? Ce v-a atras aici pe acest continent îndepărtat?
V. NICHOLS: Statele Unite, Canada si Australia au fost si sunt principalele tări de emigrare. Noi am depus cereri de viză la toate trei, dar am fost sfătuiti să plecăm din Austria cât mai repede... Australia a fost prima care a răspuns cererii noastre, iar noi am acceptat oferta cu bratele deschise. Când mă gândesc în urmă îmi dau seama că am fost norocosi si am făcut o alegere foarte bună...
George ROCA: Ajungând Ia Melbourne cum ati fost primiti?
V. NICHOLS: Făcând parte din primul val de emigranti români de după război, Australia ne-a primit foarte bine. După noi au urmat multe valuri - români buni, sau mai putin buni - unii ne-au adus faimă bună, altii însă...
George ROCA: Am citit în carte că în România ati fost si dansator profesionist... Trebuia să mergeti si într-un turneu la Amsterdam. Am auzit că aici la Melbourne ati participat si la un concurs de dans, unde ati fost răsplătit cu un trofeu!!! Cum s-a întâmplat? Puteti să ne povestiti...?
V. NICHOLS: Deoarece nu am făcut o carieră din această artă, consider că am fost doar un dansator amator. Primul meu instructor a fost Barbu Constantin, cel care m-a descoperit si mi-a îndrumat pasii în arta dansului la scoala militară de pe vremea când eram student la Medias. Ma târziu, reîntors acasă, m-am perfectionat... Am făcut balet si dans modern, fiind îndrumat de un profesionist, maestrul Ion Gubernicu. „Trupa lui Gubericu” era foarte cunoscută în Bucurestiul acelor vremuri. Era formată din tineri talentati, entuziasti, atrasi de miracolul dansului. Am fost parte componentă a ansamblului având chiar un rol principal într-un spectacol de dansuri tematice. Am performat pe scene de prestigiu din Bucuresti precum cele a Operei Române, a Teatrului de Operetă, la televiziune, cluburi... În sezonul estival dădeam deseori spectacole la Casa de cultura a studentilor „Grigore Preoteasa” sau pe scena în aer liber din Parcul Herăstrău, spectacole care erau foarte apreciate de publicul plătitor. Ansamblul a fost invitat într-un turneu la Amsterdam, dar din păcate mie nu mi s-a aprobat eliberarea unui pasaport. Atunci, după acel esec, mi-a comunicat colegul George de la Băneasa planul lui de evadare!
Cât despre concursul de dans de la Melbourne, cel pe care îl descriu în carte, pot zice că am acceptat să particip numai de „fun”... pentru a-mi descărca energia interioară si pentru demonstra celor prezenti, prieteni si prietene, că stiu să dansez! Că s-a lasat cu un premiu a fost poate doar o întâmplare...
George ROCA: Stiu că după un timp ati devenit împreună cu prietenul dvs. vechi George Florescu căutător de aur! Ati găsit aur? V-ati îmbogătit? Multi australieni au suferit si mai suferă de febra aurului!
V. NICHOLS: Si noi am fost printre acestia... dar tot amatori! Cu toate că ne-am procurat echipament de detectare destul de performant, aur nu am găsit, dar am avut parte de privelisti frumoase în aceea călătorie gen safari prin Australia. Capitolul „Căutând comori”, din carte, descrie în detaliu toată aventura... Febra aurului la „noi” a început în urma unor descoperiri foarte mediatizate în presa australiana a anilor ’80. Atunci am aplicat proverbul românesc „Încercarea, moarte n-are!” împletit cu spiritul de aventură. Mult mai mult „aur”’ a descoperit însă mintea oamenilor de afaceri decât zăcămintele din mine sau în situri aurifere. Acum pot spune că „minele noastre de aur” au fost dăruirea si munca grea de mai târziu de la shopul „Nichols TV Service”.
George ROCA: Citind povestea dvs. fascinantă, aceasta ne duce la Melbourne... Cum v-ati acomodat cu această mare metropolă? Ati pus pe picioare afaceri?
V. NICHOLS: Consider că fiecare emigrant trece prin două faze când vrea să cucerească „orasul de pe râul Yarra”. Prima fază este asemănătoare sentimentului de plonja într-un ocean necunoscut. Dorinta de-a explora si de-a învăta despre marele Melbourne durează până când „noul venit” începe să se miste independent. Faza a doua survine atunci când acesta, înarmat cu cunostintele câstigate, începe să le experimenteze până când reuseste să se „pună pe picioare”. Deschizând o afacere de genul „TV service” în mod sigur ni s-a deschis o poartă spre noi oportunităti, spre o viată normală, spre o integrare sănătoasă în societate.
George ROCA: După Melbourne a urmat perioada Ballina. Alt oras, alt stat, alt climat. Ce v-a determinat să vă (stra)mutati si să faceti acel salt de mai bine de 850 de mile spre nord?
V. NICHOLS: Pilotând din când în când am întâlnit un constructor de avione, Mike Davis, care avea familia la Melbourne si hangarul la Ballina. Mike mi-a făcut o ofertă de lucru pe avioanele lui – „Avionics”. Am acceptat-o cu plăcere si am plecat „spre nord” pentru o schimbare de peisaj si pentru a-mi satisface interesul în aviatie. Între timp, într-o excursie pe „Gold Coast” în Queensland, am întâlnit-o pe Nikita; urmatoarea mea sotie si viitoare mamă a copiilor mei. Si astfel cu schimbarea locului a început o nouă aventură.
George ROCA: Cum ati obtinut până la urmă licenta de pilotaj? Stiu că ati lucrat mai apoi în aviatia utilitară... Ce alte realizări ati avut acolo?
V. NICHOLS: Pentru cursul de calificare în „Avionics”, am studiat la Brisbane. După obtinerea unei licente superioare am făcut curse de zbor pe tot teritoriul australian. Am zburat deseori si la Melbourne pentru a-mi revedea prietenii si rudele proaspăt sosite din România. Atunci, cuprins de bucurie si sentimentalism am scris si poemul „Coming Home” pe care l-am publicat în carte.
George ROCA: Si după Ballina....? Cum ati „aterizat” direct în Guam, un teritoriu american pierdut pe undeva prin imensitatea Oceanului Pacific? Pentru ce companie aviatică ati lucrat acolo si ce tipuri de aeronave ati pilotat? După cât timp v-ati reîntors în Australia?
V. NICHOLS: După Ballina, Gold Coast, Brisbane, între timp si Perth, am primit un nou contrat de la Avionics, pentru zona Whitsunday Islands, de la companie de aviatie din Mackay, oras situat în partea centrală a statului Queensland, unde m-am si mutat cu noua mea familie. După un timp a primit un contract si mai atrăgător de la o companie australiană, numită „Tropic Helicopters”, care îsi avea baza în arhipelagul Guam! De data aceasta lucram pe elicoptere - marca Hughes 500! Am zburat de două ori înapoi în Australia, prima dată într-o misiune după atacul din 11 septembrie 2001 de la New York. Am trecut prin Mackay la miezul noptii fără să-mi văd copiii. A doua oară, după alte sase luni, atunci când am revenit „acasă” pentru două săptămâni de concediu.
George ROCA: Prima dumneavoastră carte se încheie lăsând cititorul curios în a afla urmatoarele dumneavoastră peripetii. Volumul doi, „Aviators most wanted”, satisface aceste curiozităti?
V. NICHOLS: Chiar acesta a fost motivul pentru care le-am „unit”. Pentru a da o continuitate a actiunii si pentru a nu lasa cititorului un sentiment de neîmplinire si de curiozitate. „Aviators most wanted” începe cu viata din Bucuresti după Scoala de aviatie „Traian Vuia” de la Medias, din Transilvania. Este o încercare de pamfletizare a societătii din care proveneau cei doi tineri absolventi, Viorel si George, care îi implică si îi confruntă cu contraste deosebite dintre teoria învătată la scoală si realitatea vietii de zi cu zi. Celor doi, cât si colegilor studentii de la scoala de aviatie, li s-a spus că la terminarea cursurilor vor deveni ingineri mecanici de bord pentru compania aviatică TAROM. La absolvire, însă, ei află că nu vor fii decât mecanici la sol pentru multi, multi ani. Evadarea de la Bucuresti a deschis celor doi „fugari” un orizont nou si le-a schimbat întrutotul viata.
George ROCA: Cum poate cititorul să îsi procure cartea „The Escape from Bucharest”?
V. NICHOLS: Cartea este accesibilă si pe internet. Pentru a fi citită căutati pe „Google”: „The Escape from Bucharest”. Este publicată „on-line” de Editura Lulu care oferă „print on demand”. Deasemenea cartea poate fi găsită direct la căutând apoi „‚The Escape from Bucharest” de unde poate fi obtinută contra-cost în format electronic sau tangibil (tipărită).
George ROCA: Am citit câteva poeme scrise de dumneavoastră. Care vă este motivatia pentru a scrie poezie? Am să reproduc unul integral la sfârsitul acestui interviu. Chiar dacă este scris în limba engleză sunt convins că multi îl vor întelege si savura.
V. NICHOLS: Experimentând stări emotionale deosebite... precum despartirea, frica, aventura, revederea, bucuriile, necazurile, simti nevoia să te exteriorizezi într-un fel... si atunci unii încercă să o facă prin poezie! Poezia este un mod de linistire a sufletului, sau mai bine zis o emotie tămăduitoare!
George ROCA: V-ati gândit vreodată să traduceti cărtile dvs. în limba română pentru a putea fi cunoscute si celor de-acasă?
V. NICHOLS: Desigur. Cartea va fii tradusă în curând. Pentru românii care sunt stabiliti în străinatate sunt convins că acestia vor găsi cartea accesibilă (pe net) chiar dacă în prezent este scrisă doar în limba engleza. După cum ati spus si dumneavoastră multi români cunosc această limbă... internatională!
George ROCA: Si acum o întrebare scurtă! Vă este dor de România? Ati dat de înteles că nu ati mai vizitat-o de când ati „evadat” de acolo, adică de mai bine de 30 de ani!
V. NICHOLS: Simt în suflet ca e timpul să mă întorc si să mă reconectez cu meleagurile pe unde am copilărit; să-i revăd pe cei cu care am crescut, prieteni, cunoscuti, rudenii si desigur colegii de la scoala militară „Traian Vuia”. Din păcate nu m-am mai reîntors niciodată în România. Motivul? I-am scris presedintelui României o scrisoare în care am cerut anularea pedepsei date de un tribunal comunist si emiterea unui decret de gratiere. Mai astept si acum răspunsul afirmativ...
---------------------------------------------
COMING HOME
Down the coast my plane is flying
Taking me back to the place I once belonged
Where the summers are so hot
And the winters are so cold
Where you get four seasons in a day
And the river flows both ways
In and out Port Phillip Bay,
As my plane is touching down
Now it feels like coming home
And it’s nice to go around
Nice to see everyone is doing fine
Seeing you all felt real good
I wish I had more time
But my friends I must go back to the place
I once escaped
Where the twilights are so short
And the beaches are so long
Where the clouds are very high
And the windows reach the sky
Down below pelicans are landing by
Ocean views are every where
Sunny days
And beautiful waves
All the worlds have come together
And it’s not just for the weather
It’s the place I found my love?
Where my sweet hearts have come into this world
You may think is wonder land
No my friends… this is Queensland
I missed you I know that you missed me too
But I must go back.
Up the coast my plane is flying
Taking me back to the place
I once … Escaped!
---------------------------------------------
Interviu:
Viorel NICHOLS – George ROCA
Waga Waga – Sydney
New South Wales, Australia
1 iunie 2009
|
de George Roca 6/1/2009 |
Contact: |
|
|
