Interferentze : Românul s-a născut poet
Recent s-a făcut în România un experiment sociologic similar cu cel care, în ianuarie 2007, facuse vâlva în presa americana, când renumitul violonist Joshua Bell a cântat pe un Stradivarius într-o statie de metrou din Washington. Dupa un recital de 45 de minute, el a reusit sa strânga numai $32, desi, cu câteva zile înainte, concertase într-o sala arhiplina, unde un bilet costa $100.
Îmbracat ca si Joshua Bell într-o tzinuta modesta, tânarul violonist Alexandru Tomescu, singurul muzician din România care cânta pe un Stradivarius, a coborât într-o statie de metrou din Bucuresti si, timp de jumatate de ora, a dat un recital inedit de vioara.
Spre deosebire de Joshua Bell însa, care se pare ca nu a reusit sa atraga atentia trecatorilor, Alexandru Tomescu s-a bucurat de un succes neasteptat si a strâns o suma de trei milioane de lei (vechi), suma pe care artistul o va dona Asociatiei Nevazatorilor din România. În comparatie cu experientza facuta de Joshua Bell, succesul lui Alexandru Tomescu pare urias.
Ziarele românesti au publicat imediat amanunte si specialistii din domeniul muzicii s-au întecut în a lauda si omagia traditia culturala si sensibilitatea românilor în comparatie cu cea a americanilor. În mare masura, au dreptate. Fenomenul ar merita totusi o analiza mai aprofundata, tinându-se cont de mai multi factori sociologici. Ar fi de discutat comparativ, de exemplu, ce segment de populatie, ca pozitie economica, merge cu metroul în Statele Unite si ce segment în România. S-ar putea spune ca, în general, cu metroul merge populatia mai saraca a orasului respectiv. In Washington, populatia saraca are un nivel minim de cultura, fie ca este vorba de studenti, pensionari sau someri. La Bucuresti, populatia saraca este, în general, formata din pensionari, care au o cultura generala bogata, pe de o parte, iar pe de alta, ei sunt cei care, în timpul regimului totalitar, au rezistat interdictiilor de toate felurile prin cultura. Ar mai fi, apoi, de discutat si elementul de traditie culturala în Europa si America, ar mai fi poate de studiat în ce masura calatorii din Romania sunt obisnuiti cu productiile muzicale din statiile de metrou, care sunt foarte comune pe continentul american. Ar mai fi de asemenea de mentionat si faptul ca, în afara de populatia saraca, în metroul din Statele Unite circula oameni ocupati si foarte grabiti, pe când în România, poate ca graba trecatorilor nu este la fel de mare.
Eu însa as vrea sa ma opresc la un alt aspect, care nu a fost înca discutat, si anume la “tiparele” societatii americane, despre care, de altfel, am mai scris.
Desi societatea nord-americana este o societate “libera” (si nu voi dezvolta aici coordonatele politice ale acestui termen), ea este organizata, în general, pe baza unor scheme de functionare clare si destul de rigide, pe care de altfel le-am observat, cu mirare, de cum am ajuns in Canada. Observasem, cu stupoare, cum orarul de lucru este peste tot acelasi, cu o pauza de prânz la ora 12h00, cum toata lumea sambata se duce la cumparaturi si duminica cu copiii prin parcuri, cum exista date fixe de deschidere a caselor de vara si altele, tot fixe, de închidere, însfârsit, cum totul decurge planificat si fara nici o variatie. Mai observam si ca, la raioanele de jucarii, totul era aranjat în functie de vârsta, pentru fetite si baieti separat, si ca, la copii, nu exista acea inventivitate în care o strada sa poata fi utilizata ca teren de fotbal sau de tenis. Nu. Aici totul este clar si bine definit, copiii joaca tenis si fotbal pe terenuri special amenajate, nu exista nici un fel de “improvizatie”. Nicaieri. Pentru ca, daca ar exista loc de improvizatzie, cineva nu si-ar putea vinde marfa. Deci totul este schematic. Sau, cu alte cuvinte, totul este previzibil, societatea functioneaza ca un urias organism programat si chiar si solutiile care rezolva problemele sunt generale si schematice. Astfel, oamenii stiu ca totul se rezolva si, în mod disciplinat si constient, îsi exerseaza “libertatea” lor cetatzeneasca urmând regulile societatii, care le dau un anumit confort.
In acest context, si cântatul în statiile de metrou are reguli bine stabilite: artistii care nu au job pot obtine un permis pentru a canta în locuri publice pentru a-si câstiga existentza. Regula functioneaza si nimanui nu i-ar trece prin cap ca cineva, deodata, a schimbat regula fara sa anuntze.
Spre deosebire de aceasta societate nord americana ultraorganizata, societatea din Romania este, dupa parerea mea, mult mai flexibila. Copiii îsi inventeaza singuri terenurile de fotbal si tenis, îsi improvizeaza jucarii, nimic nu e schematic, ba dimpotriva, as spune ca societatea e aproape la cealalta extrema. Libertatea sociala, diferita de cea nord-americana, are nuantze de flexibilitate si inventivitate, uneori avantajoase, uneori incomode.
Poate ca tocmai aceasta mobilitate in gândirea si functionarea societatii din România a facut ca trecatorii sa se fi oprit la concertul dat de Alexandru Tomescu. Într-o tara în care, de copil, imaginatia si inventivitatea e treaza, nu e de mirare ca reactiile oamenilor la ceva neobisnuit sunt imediate si puternice.
Si apoi, mai e ceva: cum sa nu fi reactionat un român la sunetul unei viori Stradivarius sub arcusul unui tanar deosebit de talentat, când tot romanul e nascut poet?
|
Veronica Pavel Lerner 6/1/2009 |
Contact: |
|
|
