Uniunea Europeană si România
Ideea de unitate europeană sub diferite forme* s-a manifestat încă din antichitate si a iesit biruitoare doar sub aspectul religiei crestine, iar în epoca modernă soldații lui Napoleon au mijlocit răspândirea idealului națiunilor de libertae, egalitae si fraternitate de la Gibraltar la Ural.
Apoi, aceasta a continuat să germineze în gândirea unor mari personalități, după 1945 căpătând accente inedite. În condițiile Războiului Rece, Planul Marshall si Pactul Atlanticului, care asigurau statelor din apusul Europei ajutor economic si securitate militară, le-au împins spre întemeierea Europei Atlantice. Pe acest fond, apar alte organizații de cooperare economică, vamală, de plăți etc.
În jurul ideii de unitate europeană apar personalități de mare anvergură politică precum Robert Schuman, ministru de externe al Franței, cancelarul Gemaniei Federale, Konrad Adenauer, premierii Winston Churchill (Marea Britanie), Alcide de Gasperi (Italia), Paul-Henri Spaac (Belgia) si, mai ales, neobositul Jean Monet, consilierul li Schuman.
În acțiunile lor s-au conturat două căi de soluționare a unității: una interguvernamentală si alta comunitară, în prima încadrându-se Consiliul Europei si Uniunea Europeană Occidentală.
Consiliul Europei înființat în 1949 la Strasbourg este un organism de cooperare parlamentară, specializat în apărarea drepturilor omului si cuprinde 45 de state membre; are în componența sa Adunarea Parlamentară (alcătuit din parlamentari delegați de statele membre), Comitetul de Ministri (ministri de externe ai statelor), Curtea Europeană a Drepturilor Omului (cu un tribunal european la Strasbourg) si Secretariatul.
Uniunea Europeană Occidentală a fost prima organizație militară interguvernamentală si a cuprins Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda si Luxemburg, constituind nucleul NATO, înființat în 1949, prin asocierea S.U.A. si Canadei.
Proiectele comunitare au fost conturate după 1950, în mai multe etape:
1. În 1951, prin Tratatul de la Paris, conform Planului Schuman, a luat ființă Comunitatea Europeană a Cărbunelui si Oțelului (C.E.C.O.), căreia Franța, R.F. Germană, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg îi delegau din propriile prerogative în domeniu pentru a fi exercitate supranațional prin intermediul instituțiilor: Înalta Autoritate, Consiliul Consultativ, Consiliul de Ministri si Curtea de Justiție. În octombrie 1954, a luat ființă si Uniunea Europei Occidentale, la care a aderat si Anglia, dar nu a s-a reusit formarea unei armate europeane (C.E.A.).
2 .În 1957, la Roma, reprezentanții R.F.G., Franței, Italiei, Belgiei, Olandei si Luxemburgului au semnat tratatul de constituire a Comunității Economice Europene si a Comunității Europene a Energiei Atomice (EURATOM) care viza politici comune în domeniile respective.
După 1957, politica unitară a statelor europene a căpătat si forme sociale, luând nastere Fondul Social European în 1960 si Fondul European de Dezvoltare Regională în 1973, iar din 1958 aceasta a cunoscut o criză organizațională ce avea să se accentueze în anii 1963-1967.
Dar în 1973 a avut loc Conferința pentru Securitate si Cooperare Europeană (CSCE), urmată în 1975 de semnarea Actului Final de la Helsinki. Acestea au încurajat cooperarea si C.E.E s-a extins la nouă țări membre prin primirea Danemarcei, Marii Britanii si Irlandei.
Organismele CEE au trebuit să țină pasul cu complexitatea vieții internaționale si cu noua etapă de dezvoltare; în 1975 a luat ființă Consiliul European, ca formă pe care o ia reunirea statelor membre, la nivelul sefilor de stat sau al premierilor pe mandatul de sase luni al uni presedinte. Acesta constituie cadrul în care statele membre se informează reciproc, iar concluziile formulate devin orientări politice comune, practică statuată de la 7 februarie 1992. Parlamentul European, constituit în 1979 cu sediul la Strasbourg, are un rol consultativ, iar Curtea de Justiție, cu sediul la Luxemburg, judecă diferendele dintre guverne si Consiliu. În cadrul UE mai funcționează Comisia Europeană, care reprezintă interesele generale ale acesteia, Curtea Europeană de Conturi, Curtea Europeană pentru Protecția Datelor, precum si Odusdmanul European, care primeste sesizări.
3. În 1992, Consiliul European întrunit la Mastrict, fructificând transformările politice din Europa Răsăriteană, a marcat un pas hotărâtor spre unitatea europeană. Acesta a instituit Uniunea Economică si Monetară, începând cu 1 noiembrie 1993, când a fost consacrată si denumirea actuală de Uniunea Europeană (UE), care îsi propunea să realizeze: uniunea economico-monetară în vederea progresului economic si social; cooperarea pe scară largă în justiție si în afacerile interne; promovarea unei politici comune de apărare; introducerea cetățeniei europene si protejarea cetățeanului.
România a promovat relații cu UE si organismele acesteia înainte de 1989, iar din 1990 acestea au luat amploare**. În 1990, a încheiat cu UE un Acord de Comerț si Cooperare ce avea să intre în vigoare în 1995, între timp raporturile dintre cele două părți fiind reglementate printr-un Acord Interimar semnat în 1993.
La 22 iunie 1995, România a cerut intrarea în UE, iar Comisia Europeană a publicat în iulie 1997 Opinia ... sa si în octombrie 1999 a recomandat începerea negocierilor.
Ca urmare, la 15 februarie 2000, acestea au început în conformitate cu decizia Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, iar la summitul de la Salonic din 2004, UE a declarat că sprijină România în realizarea obiectivului ei de aderare în anul 2007.
Raportul de țară din 2003, întocmit de Emma Nicholson, a condiționat finalizarea negocierilor si aderarea în 2007 de rezolvarea a două probleme structurale endemice: eradicarea corupției si punerea în aplicare a reformei prin măsuri anticorupție, independența si funcționarea sistemului judiciar, libertatea presei, stoparea abuzurilor poliției, iar în amendamentul 19 preconiza chiar stoparea negocierilor. Ca urmare, Parlamentul European a cerut Comisiei un nou Raport pe baza a unei monitorizări atente si a unei analize detaliate cu privire la problemele semnalate.
România a acționat cu promptitudine si adecvat, la summitul de la Bruxelles din 2004 primind asigurarea că, alărturi de Bulgaria, se va afla în primul val al extinderii UE, urmând ca aderarea cu drepturi depline să se producă la 1 ianuarie 2007.
La 18 decembrie 2004, România a încheiat negocierile de aderare la UE si, la 25 aprilie 2005, la Abația Neumünster din Luxemburg, România si Bulgaria au semnat Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană, urmând ca acesta să intre în vigoare de la 1 ianuarie 2007.
Astăzi, UE se prezintă ca o uniune a 27 de state independente cu activitate comună în domeniile politic, economic, social. Are încă trei state candidate (Croația, Macedonia si Turcia), alte trei state ale AELS (Islanda, Liechtenstein si Norvegia) fac parte din Spațiul Economic European (SEE), ceea ce le permite să participe la majoritatea acțiunilor pieței unice a UE, fără să fi aderat, ca si Elveția, dar care a stabilit raporturi bilaterale cu rol similar.
Prin grija Secretariatului General al Comisiei UE, Buletinul acesteia publică de zece ori pe an principalele activități ale Comisiei si furnizează date Raportului general privind activitatea UE, care, la rându-i, este dat publicității.
* Vasile Iopnescu s.a. Istoria integrării europene, Ed. CARMINIS, Pitesti, 2001;
** Vezi situl Uniunii Europene europa.eu/index_ro.htm.
|
Prof. Ion R. Popa 5/10/2009 |
Contact: |
|
|
