Interferentze : Ochii albastri ai " Floriilor "
În copilarie am fost mereu bolnava. Suferintza cea mai mare, dar si lupta cea mai crâncena (si victorioasa) mi-a produs-o poliomelita pe care am avut-o la 5 ani. Si, daca lumea crede ca un copil de 5 ani nu poate gândi si realiza tragedia de a trai în spital langa alti copii, dintre care unii mureau, acea lume se înseala. Copilul nu numai ca realizeaza ce se întampla, dar contactul timpuriu cu suferintza si boala îl va maturiza si îi va influentza procesul de formare a gândirii.
Dar nu despre suferintza mea de atunci vreau sa vorbesc, ci despre lumina pe care am avut-o cu mine în anii ulteriori, ai bataliei mele cu sechelele bolii, batalie pe care nu doar am învins-o, dar care mi-a dat puterea de a înfrunta mai târziu si alte încercari, nu mai putzin grele. Iar astazi, gândindu-ma la trecut, cred ca puterea de a învinge poliomelita mi-a venit de la niste superbi ochi albastri, de care am ramas îndragostita toata viatza si la care ma gândesc întotdeauna în preajma Floriilor.
Mama mea avea o prietena de vârsta ei, doctoritza dermatologa, Florica. Tatal ei era doctor radiolog, cu un cabinet medical particular instalat la parterul casei unde locuiau. Jos erau salile cu aparate radiologice, la etaj erau dormitoarele, iar Florica avea cabinetul de consultatii la etaj, într-unul din dormitoare.
Florica era (si mai este înca, Dumnezeu sa o tzina în viatza cât mai mult!) o femeie superba, cu un zâmbet permanent pe fatza si cu niste ochi atât de albastri, încât nici cerul, nici marea, nimic pe lume, nu-i egala. Am iubit frumusetzea si ochii acestei femei din prima clipa. Avea vreo 30 de ani când am cunoscut-o.
Fiind doctoritza si prietena cu mama, venea sa ma vada când eram bolnava. Nu-mi doream sa fiu bolnava, dar fericirea mea era infinita atunci când trebuia sa vina sau când, ca sa nu-l contaminez pe fratele meu, eram temporar mutata la ea acasa (n-avea copii). Acolo eram rasfatzata de ea si de mama ei, în timp ce la mine acasa, unde functionau principii de educatie foarte stricte, rasfatzul era total interzis.
Nu pot sa uit ca mult timp, chiar ajunsa la varsta adulta, îmi doream sa se repete un moment pe care-l traisem si pe care si acuma îl consider reperul “fericirii maxime”, comparabil numai cu surpriza de a gasi, de Sf. Niculae, ceva în papuci. Eram copil, aveam febra, dormeam si, când m-am trezit, deschizând ochii, am vazut chipul ei aplecat peste mine, zâmbindu-mi. De câte ori nu mi-am dorit sa se repete acel moment! Si de câte ori, chiar si acuma, nu-mi compar momentele de bucurie cu “acela”!
Florica era casatorita cu un medic ortoped. El a costruit pentru bratzul meu stâng, paralizat pe atunci, un aparat sustzinator. Nu am vrut sa-l port, desi, din simpatie pentru Florica, îl iubeam si pe sotzul ei, dar iubirea nu mergea atât de departe încât sa port si aparatul facut de el! Asa ca Florica mi-a propus sa-mi imaginez ca acel aparat metalic înfasurat în tifon era de fapt bratzul unui fotoliu. Cum sa-mi fi imaginat, însa, un bratz de fotoliu în tifon alb? Deci Florica a convins-o pe mama sa îmbrace aparatul cu materialul husei fotoliului din camera parintilor, unde mie-mi placea sa stau si sa ascult muzica la radio. Asa, aparatul ortopedic, nu numai ca a devenit identic cu fotoliul, dar, la sugestia Floricai, a primit si un nume. La propunerea mea, l-am botezat “Radulescu”. Desi acest Radulescu era greu si incomod, totusi acuma, nemaifiind un “aparat medical”, ci un “companion necesar”, a fost acceptat mai usor. Ajunsesm chiar sa-l iubesc, doar ca sufeream cand îl purtam…..
Tot Florica îmi facea si razele ultraviolete ca tratament dupa polio. Îmi punea ochelari de soare si ma întindea sub aparat. Clopotzelul metronomulului marca sfârsitul sedintzei. Dupa raze aveam voie sa ma duc pe coridorul care ducea spre bucatarie, unde era un telefon agatzat pe perete, care ma fascina. Ma uitam la acel telefon si-mi închipuiam ca vorbesc cu toti oamenii de pe glob. Era prea înalt pentru mine si nu-l puteam atinge. Era de lemn si credeam ca dincolo de peretele unde era fixat sunt vocile prietenilor pe care eu înca nu i-am cunoscut…
La 33 de ani am avut operatie de tiroida. Florica, specialista în dermatologie, îmi ungea zilnic dupa operatie cicatricea cu niste alifii. Datorita ei, astazi nici nu se observa cicatricea. Din pacate, atunci am suferit si o pareza vocala, dar eu, citind ore-n sir, pentru frumoasa mea Florica, poezii la casetofon, am reînvatzat în noua luni sa pronuntz literele si am învins si de data aceasta.
La cei peste 90 de ani pe care-i are acuma, ochii ei mi se par la fel de limpezi. Acum doi ani, când am revazut-o la Bucuresti, s-a bucurat extraordinar de vizita mea si, desi lumea îmi spusese ca ochii ei parca îsi pierdusera din stralucire, mie mi-au aparut la fel de albastri!
Aflându-ne în perioada Floriilor, sunt iarasi cu gândul la cei mai frumosi ochi din lume si la albastrul lor profund, care ma va acompania în continuare în unica si misterioasa aventura pe care obisnuim sa o numim “viatza”.
Veronica Pavel Lerner / Toronto
|
Veronica Pavel Lerner 4/10/2009 |
Contact: |
|
|
