Note personale : Călătoria - mama invătăturii
Oriunde ai fi, oricum te-ai suci, orice ai face în zilele astea, tot de criza crizelor dai. Si îmi pare că o s-o tinem tot asa până când n-o să mai credem că a fost sau că ar putea fi si altfel. Ca să mă aflu în răspăr cu un subiect atât de nesuferit, am să astern pe hârtie imagini pe care m-am bucurat să le adun călătorind, nu cu mult timp în urmă, în vestul Europei.
Am găsit la prietenul, sfătuitorul si părintele nostru Internetul, înteleapta idee de a călători cu trenul. E adevărat că a trebuit să-mi calc în picioare tentatia de a fi turistul nord-american care coboară din avion, ia cheile, se urcă în masină, vorbeste engleză cu GPS-ul si cu cei din jur si se face că nu-l doare capul.
In tren esti un nimeni oricât de american ai fi. In schimb sezi confortabil picior peste picior, mănânci cipsi sau seminte, bei bere si poti să te culci. De la înăltimea vagonului vezi totul: sosele, păduri, bălti, gări, orase, mahalale, etc. Poti să-i studiezi pe cei din jur, să-ti calculezi cheltuielile, să verifici pozele făcute si dacă ai lap-top din cel subtire si lucios, poti să-ti rezervi camera la hotel pentru noaptea următoare. Inchei aici cu lista de avantaje ca să nu-i calc prea tare pe nervi pe cei care adoră automobilul.
Am aterizat la Paris la terminalul trei, cel ce primeste curse de teapa celei cu care am călătorit eu. Terminalul ăsta, pe care nu-l mai văzusem, seamănă cu aeroportul din Suceava, doar că acela nu e atât de întins. După ce mi-am revenit, am luat trenul către Gare du Nord, de unde aveam să călătoresc spre Le Mans cu un tren super - rapid. Super-scump a fost si biletul: 57 euro pentru o oră si jumătate de călătorie cu spatele înainte (asa am avut norocul să-mi găsesc locul). Din cauza pozitiei mi-a trebuit ceva timp până să pot cântări viteza cu care zburam pe nesimtite spre vest: 120-130 km/oră. Doar când ne-am petrecut cu un tren venind din directia opusă am simtit un "zbârn" de trei secunde. După vreo zece minute a apărut si nasul: subtirel, tinerel, îmbrăcat în gri. Ne-a privit, ne-a zâmbit si si-a văzut de drum. Oare s-o pricepe să-i ghicească din priviri pe cei fără bilet? Or fi si d-ăstia? m-am întrebat. Oricum e confortabil să constati că esti si tu, ca si ceilalti, cineva res-pectabil, care dacă s-a urcat în tren, e de la sine înteles că are si bilet. In momentul ăla biletul nu mi s-a mai părut scump. Pe urmă…Pe urmă mi-am îndreptat atentia prin geam către cele ce zburau afară spre coada trenului: lanuri de porumb, păsuni cu vite, miristi, livezi si foarte multe vii. Toate erau îngrijite până la ultimul detaliu. Parcă as fi fost în Germania, era să zic. Si ca în altă parte, n-am văzut mai mult de zece oameni care să pară că se îndeletniceau cu minunea aia de agricultură.
Le Mans, care e vestit pentru cursa automobilistică de 24 de ore, e aproape la fel de frumos ca Sibiul. Si ca orice turist cu pretentii, am început cu vizitarea cetătii, unde miezul e Catedrala St. Julien, construită în secolul XI si reconstruită de cinci-sase ori, timp în care peste stilul romanic s-a adăugat cel gotic.
Coloane uriase, podele din lespezi mari, bănci din lemn poate chiar de la inaugurarea bisericii, vitralii si
aerul că esti sub măretia lui Dumnezeu. Am mai vizitat muzeul tinutului Sarthe (după numele râului ce traversează orasul si se varsă în Loire) plin de ceramică, teracotă si războaie de tesut de pe vremea lui Pasvante. Strădutele cetătii se umpleau de lume pentru că era sâmbătă seara.
Văzută din orasul de jos, cetatea, incălzită si ingălbenită de asfintitul soarelui, părea dezarmată in scormonitul miilor de vizitatori. Am locuit pentru câteva zile într-un sătuc din preajma orasului, la prietenii mei: madame Michele si monsieur Denis. Seara de seara, reintorsi la domiciliu, ne-am asezat pe terasa sub un dafin adevărat, cu fruzele lustruite parcă cu peria, să ne delectăm cu felurite brânzeturi si vinuri si să-l scărpinam pe spinare pe Zebulon. N-am avut nevoie de prea mult timp să mi-l fac prieten pe Zebulon, cătelul gazdelor mele, dar n-a fost chip să fac acelasi lucru si cu motanul casei.
Guecelard e un sat ca în povesti: case frumoase, grădini mari cu ciresi, smochini, dafini, trandafiri, coacăze, mure, străzi întortocheate si umbrite, călăreti, câini, măgari si multe altele.
I-am auzit pe cei de acolo că iarna lor e blândă si frumoasă. Acolo fiind, m-am simtit ca odinioară la bunica: linistit, odihnit si fermecat.
Duminecă am vizitat Scoală Militară Le Prytanče de la La Fleche, construită de Henry al IV-lea de Navara, la care a poposit între 1607-1615 tânărul Decartes.
Cu un grad de ofiter primit aici a plecat apoi in linistea Olandei de atunci, unde a avut timp să judece si să tot judece .
Ce clădiri, ce biblioteci si câtă lume! Ce splendoare! Fiind cumva privilegiati pentru că gazda mea fusese instructor la celebra scoală, am pri-mit suplimente de informatii, brosuri, discuri, cafele si apă rece. In incintă se află o scoală iezuită de pe la 1600 si Biserica St. Louis.
Si desigur puhoi de vizitatori.
Nu m-am asteptat să întâlnesc atât de multe lucrui frumoase acolo si nici la faptul că în dimineata ce a urmat o să mă despart atât de greu de gazde, de Zebulon si Felix si de Guecelard.
In numarul viitor al Observatorului vom ajunge la Salamaca
|
Viorel Neacsu 2/16/2009 |
Contact: |
|
|
