Spiritul pendulator
Există în comportamentul oamenilor momente care afirmă personalitatea si ratiunea tot asa cum sunt momente care le reclamă absenta; momente în care omul se sprijină doar pe el, dar si momente în care se ascunde siesi, lăsându-se deconectat în inhibitii subconstiente.
Acolo, impulsivitatea, mobilitatea, sugestibilitatea, credulitatea sunt debarasări comode de functiile motivării si argumentării pentru ca specia să se întâlnească cu regnul scutindu-se de îndoieli.
Acolo, în fericire edenică, nu se mai fac clasificări fiindcă totul s-a întors la primatul preistoric stergând, ca specie, orice urmă a onticii si, ca exemplar, orice semn al personalitătii.
Acolo, se nasc credintele si spaimele de durată, se risipesc opiniile neelucidate, prestigiul devine povară apăsătoare, eroul îsi pierde dimensiunea spre a se reculege în lasitate, călăul se preferă martir si orice suspiciune poate deveni amenintare belicoasă. Sentimentul acutizat al identificării în gloata anomică precede nevoia acută de lideri care fac din ea multime motivată, nomică si constientă de sine doar pe temeiul unei etici a conservarii si reprezentării.
Marea eroare a istoriei a început si ea tot de aici, fiindcă alunecarea în îndoieli a condus la ispitita judecătilor si a ierarhiilor. Friedrich Hölderlin a spus-o mai simplu: oamenii mici nu pot avea îndoieli mari! Compromisul cu sine a apărut pe măsură ce îndoielile au sporit în intensitate; primitivul, de pildă, nu a făcut niciodată compromisuri morale fiindcă nu a avut îndoieli de acest gen. De aici mitul bunului sălbatic al lui La Hontan si icoana iluministă a acelui lˈhonnéte homme al lui Voltaire. Adam nu poate fi acuzat de o neliniste epistemică evidentă, dar a călcat ordinea, si-a depăsit modestia ontologică nu norma morală si a devenit doar o fiintă curioasa, nu bănuitoare. De aceea cred că, odată cu fiinta nevoită, ca urmare a căderii, a apărut si fiinta gratiată, cu sansa răscumpărării; nici în Eden si nici în afara lui, Binele (agathon) si Răul (kakon) nu se structurează altfel. Cu Adam, spiritul se deplasează spre spiritualitate, adică trece în ergon si capătă energeia. Fără intuitie si simtire, preciza Wilhelm von Humboldt, spiritul nu se poate exterioriza. De la primitivism la etnomorfozele Evului Mediu, drumul lui a fost lung si interesează doar ca devenire ontică, însă, după cum considera Lescarbot, cu adevărat fericiti au fost doar primitivii înainte de a face distinctia între al meu si al tău. Iesirea în multime a avut loc asadar simultan cu adoptarea axiologiilor, ceea ce a însemnat doar o multiplicare discriminantă a lor. Unul dintre primii observatori ai psihologiei multimilor, Gustave le Bon, făcea distinctia între acestea si gloate pe criteriul aderării la un scop; depăsirea scopului si dispersia solidarizării presupuneau întoarcerea în gloată. Societatea primitivă, cred, nu a existat ca gloată, ci numai ca multime stiut fiind că pe cât scopul a fost mai generic, pe atât multimea a slăbit, iar scopurile ei erau predilect concrete; gloata este un risc al lumii civilizate, dar si o alternativă a ei, dacă socotim că sinele se afirmă nu în multimea în care se pierde si ale cărei optiuni si le însuseste irational, ci în gloata în care străluceste numai după ce multimea se risipeste (liderul multimii, remarca si Le Bon, nu poate fi în contradictie cu ea si orice afirmare a lui se face doar în numele a ceea ce reprezintă). Iluminismul lui Montesquieu si al lui Voltaire, precum si convingerile lui Thomas Browne (Psudoxia Epidemica) pledau pentru multimea primitivă, lipsită de sentimentul istoric, nu si de cel moral. În aceeasi vreme, misionarii europeni, ispititi de tinuturile încă necunoscute ale lumii, puneau temeliile unei noi stiinte, etnologia, desi curiozitătile lor se îndreptau să observe si să compare cât Occident este în Orient si cât Orient este în Occident. La 1686, apar interesantele observatii în lumea persană ale fracezului Chardin Chevalier ce avansau teza diferentierii credintelor si datinilor în functie de climă, preluată de Montesquieu, de Vico si chiar de Hume (History of natural religion). Ulterior, etnologia, intimidată de isterizările discriminării, face doar observatii sumare pe această temă în spiritul „unei stări fermecătoare si smintite de semibarbarie în care a fost aruncată Europa prin amestecarea democratică a claselor si a raselor”, socotită de Nietzsche a fi cel de al saselea simt al secolului al XIX-lea, dar se pierdea din vedere că dintre toate varietătile de inteligentă cunoscute, instinctul are toate motivele (inclusiv cele determinate de climă) de a rămâne cel mai inteligent. Orientalistul francez René Guénon atrăgea si el atentia occidentalilor că se lasă contaminati de modernism nu neapărat în detrimentul traditiei, ci în detrimentul cunoasterii efective, promovate de metafizica orientală. „Superioritatea materială a Occidentului modern este incontestabilă; nimeni n-o mai pune la îndoială – observă el – însă nici nu-l invidiază pentru ea. În schimb, Occidentul riscă să piardă mai devreme sau mai târziu, dacă nu-si revine la timp si dacă nu ia în considerare, la modul serios, întoarcerea la origini”. Numai că spiritul expansiv, occidental, nu mai este compatibil cu spiritul retractil, oriental; întelepciunea germană de pildă (Weisheit), cu tendintă spre elucidarea cauzalitătii si acceptarea ei, nu e totuna cu cea upanisadică (muni), deschisă desăvârsirii sinelui.
De aceea, în relatia cu conditia exterioară a sinelui, lucrurile se diferentiază între Occident si Orient prin registru; satyam (adevărul, realitatea hindusului), potrivit întelepciunii occidentale, se poate disocia între Wahrheit si Realität (dar si Wirklinchkeit) tocmai datorită înteleptirii nuantat percepute ̶ lucruri semnalate din belsug de un alt orientalist, de data aceasta german, Paul Deussen. Sunt semne asupra cărora ar merita reflectat ceva mai serios. Cum limba nu a putut fi considerată ceva exterior specificitătii spiritului, după cum se vede, cu ea si cu credintele s-a iesit din gloată, prin functia de legătură, ceva mai înainte de primitivism, poate chiar odată cu empatia de afect (contaminarea afectivă). Epistemele din Metafizica lui Aristotel se ordonau în praktike, poetike si theoretike, de aceasta din urmă tinând mathematike, physike si theologike, asa încât Hölderlin alegea studiul frumosului pentru începerea cunoasterii însesi, motiv pentru care îl prefera pe Ahile lui Ulise. Dar dacă în planul estetic lucrurile pot fi controversate, în limbă ele sunt clare: „nimic nu poate fi exclus din limbă, pentru că ea contine totul” si îl cuprinde în spiritul ei, notează Humboldt. De aceea, odată cu învătarea unei noi limbi, descoperim o altă spiritualitate, un alt orizont al aceleiasi lumi. Asa de pildă, între limbile semitice, ebraica si araba capătă deschideri usor diferentiate: prima cu înclinatii poetice, cealaltă adaugă si deschideri stiintifice celor poetice comune. Pe de altă parte, sferele corelative ale intuitiei, în determinarea reciprocă a limitelor, asigură formarea subiectivitătii în si ca expresie lingvistică; obiectivitatea rămâne o intrare fără ocolisuri în multime. Formula operei folclorice, si ea o contextualizare deschisă spre multime, este prima fabrică a identitătilor nationale. Asumările unor valori exotice se fac tot ca o deschidere si este cunoscut cazul relatat de Jean-Jacques Ampčre (Instructions du Comité de la langue, de l´hitoire et des arts de la France) despre indienii din pădurile Canadei care si astăzi mai stiu încă refrene ale unor vechi cântece frantuzesti ce s-au păstrat în formă arhaică încă din timpul dominatiei străine ca într-un muzeu, în timp ce arhetipul lor francez a evoluat în conformitate cu spiritualitatea căreia îi apartine sau poate s-a transferat în alomorfisme motivice universale. In folclorul românesc (dar si al altor popoare cu conditii similare) găsim un alt aspect remarcabil; zonele tampon sau zone de aculturatie, care nu exclud totusi conculturatia. Aici, ceea ce vizează identitatea sinelui national rămâne nealterat, valorile comune fiind vizibile pe alte paliere ale convietuirii, cel mai pregnant în codul moral conventional si de tip special. Coexistenta, spuneam, îsi produce valorile ei, ca deschidere, pe când existenta, ca închidere, adânceste valorile sinelui în contradictiile si armoniile lui. Aici se fac comparatii si judecăti de valoare, se instituie si se contestă axiologiile, se acceptă sau se refuză transferurile dinspre si înspre insul social, în timp ce insul intim caută în ultimă instantă să se ascundă de sine în sine fără a mai reusi, cu toată nostalgia originilor, să se întoarcă în gloata amorfă a începuturilor după ce a iesit în multime si i-a adoptat codul epistemic în praktike, poetike si în theoretike, ca în Metafizica aristotelică. Spiritul pendulator se împacă cu sinele hăituindu-se între gloata lumii percepute si multimile înlăntuite ale existentei conditionându-si pacea când de adevăruri, când de valori, când de criterii ̶ după o metafizică dogmatizată a conflictualitătii ontice.
|
Iulian Chivu 2/12/2009 |
Contact: |
|
|
