Toate-s vechi si noua toate : In emotia artistica se intrezareste eternul
Zestrea inteligentei si a talentului romanesc ne-a chemat iarasi pe romanii din Toronto la o intalnire cu scena. Ne-am reintalnit cu lumea pitoreasca de la sfarsitul secolului al XIX-lea de la periferia Bucurestiului zugravita de marele nostru dramaturg I. L. Caragiale in piesa “O noapte furtunoasa”.
A intins aceasta punte spirituala intre noi si lumea lui Nenea Iancu, artistii teatrului “Tudor Musatescu” din Toronto, de sub egida cenaclului publicatiei “Observatorul” si avand ca presedinte de onoare pe Dumitru Puiu Popescu, iar directia artistica apartinand cunoscutului regizor de film, Stelian Constantin. Artistii acestei trupe au simtit in ei chemarea de a duce mai departe traditia teatrului romanesc si ne-au oferit un frumos cadou la inceput de sezon rece.
Nu stiu daca am reusit sa le multumim indeajuns prin aplauze, desi acestea au fost prelungite.
Faptul ca publicul a fost receptiv, a ras, a aplaudat, a participat la evenimentele desfasurate pe scena, ma indreptateste sa cred ca munca acestui colectiv teatral si-a atins scopul.
Ne era tare dor de Caragiale si regizorul Stelian Constantin, a simtit asta si ne-a dat o montare cu solutii izvorate din pasiune si din inteligenta vie, cu personaje adevarate oglinzi caracteriologice, intr-o viziune personala, fara sa se indeparteze de intentiile marelui nostru dramaturg. Ne-au oferit un Caragiale foarte actual, desi sunt aproape 130 de ani de la prima ei prezentare. Si vorbind de debutul lui Caragiale in dramaturgie cu aceasta piesa, ne-am amintit de felul cum au reactionat prin fluieraturi cei ce si-au recunoscut defectele. Caragiale, exceptional creator de oameni si de viata, cu un spirit necrutator, punand in evidenta o seama de vicii omenesti, impostura, imoralitatea, vulgaritatea, naivitatea, avea deplina convingere ca: “Nimic nu arde mai rau pe ticalosi decat rasul”.
Criticul Garabet Ibraileanu vorbind despre personajele lui Caragiale spunea ca sunt atat de vii pe scena incat: ”fac concurenta starii civile”.
Piesele lui Caragiale sunt adevarate pietre de incercare pentru oamenii de teatru. Ele au o vibratie particulara pe care o intuiesti numai daca ai har pentru scena.
Aici este meritul echipei teatrale care ne-a chemat la spectacol. Regizorul Stelian Constantin si totodata interpretul rolului principal, Jupan Dumitrache, zis Titirca Inima Rea, a construit modele noi, a pus in valoare simboluri ale scenografiei si prin mijloace simple a reusit sa scoata in relief valoarea piesei. Ritmul lent de la inceputul piesei, o caracteristica a creatiei lui Caragiale, - gandit de autor ca o expozitiune mai ampla din care se va naste ulterior tesatura de evenimente – a fost inviorat de regizor prin accentul pus pe comicul de limbaj sau prin alte mijloace regizorale.
Ca sa evite monotonia scenei statice a dialogului mai lung din deschiderea piesei, Jupan Dumitrache si Nae Ipingescu au intrat in rol traversand scena prin fata cortinei intr-o discutie parca inceputa mai inainte, apoi au continuat in casa.
Stand la masa, regizorul a creat si putina miscare in timp ce mai serveau o bautura. Ritmul a intrat treptat intr-un crescendo pe masura ce se derulau evenimentele, pana la tensiunea momentului culminant. Ne-a prezentat o Veta mai moderna, cu un lustru de suprafata mai evident, ca, deh…!, a imprumutat si ea ceva de la Zita, sora ei ceva mai scolita, ori de la bonjuristii vremii, desi nu s-a indepartat prea mult de lumea periferiei bucurestene zugravita de Caragiale.
Au fost gustate de public si elementele de cinematografie introduse in spectacol, cum a fost scena finala. Pentru ca tot taraboiul intamplarilor acestei nopti furunoase s-a incheiat in mod fericit, actorii au facut inchiderea spectacolului intr-un hohot de ras transmis salii, incat la un moment dat, scena si sala clocoteau la unison.
Si razand noi asa in sala, de la un timp, ne-am trezit ca radem singuri. Actorii incremenisara in poza finala, un fel de “stop cadru” ca in filme, in timp ce noi ne reveneam cu incetinitorul din rasul care pusese stapanire pe noi.
Hohote de ras au starnit multe momente din jocul interpretilor. Mult haz a starnit relatarea plina de indignare a intamplarilor de la “Iunion” facuta cu real talent de Stelian Constantin in rolul lui Jupan Dumitrache, tipul incornoratului naiv, preocupat sa-si apere “onoarea de familist”. Parca il vedeam si noi pe “coate goale”, “mate fripte”, scarta-scarta pe hartie”, “amploaiatul”, “bagabontul”, “moftangiul”, “papugiul”, “pungasul” care s-a tinut dupa cucoane pana la “stabiliment”, in apropierea casei.
Lectura impiedicata a ziarului “Vocea patriotului nationale” facuta de Viorel Neacsu in rolul lui Nae Ipingesu, intrerupta din cand in cand de Jupan Dumitrache care nu intelegea si interpreta gresit intelesul cuvintelor, s-a ridicat la nivel de cea mai buna arta. Cu aceeasi arta a comicului caragialean, Laura Roman, in rolul Zitei, a citit scrisoarea de amor trimisa de Rica Venturiano. Hohote de ras au starnit tiradele politice ale lui Virgil Raban, interpretandu-l pe Rica Venturiano, in care noi am vazut politicienii nostri de azi si de oricand.
Asculta in nemiscare ce se spunea despre politica, prindea din aer cate o idee si apoi pornea grabit gesticuland intr-o defilare prin fata auditoriului, impingand fanfaronada in absurd sau folosind gresit cuvintele din latina, cu un efect specific marelui nostru dramaturg : “Dumnezeul nostru este poporul ; box populi, box dei !”.
Comicul de limbaj folosit de Caragiale ca un mijloc stralucit de a pune in valoare incultura, ridicolul, impostura personajelor, a fost bine realizat de toti actorii printr-o intonatie potrivita. Rica Venturiano, “studinte-n drept si publicist”, o iubeste pe Zita “la nemurire”. Ea “straluceste sublim in noaptea tenebroasa a existentei sale”. Dar nu numai rasul a fost starea de spirit care a pus stapanire pe noi. Am apreciat jocul Zitei clipind cochet din gene, ori gesticuland afectat, am apreciat efortul actritei Steluta Moody de a ne prezenta pe Veta ceva mai aproape de zilele noastre. A fost aplaudata dezinvoltura lui Cristi Tunariu in rolul lui Chiriac, in care am regasit intruchiparea tejghetarului de altadata, de care aproape uitasem, am apreciat sprinteneala si naturaletea tanarului Gelu Campean interpretandu-l pe Spiridon.
Ne-a placut fondul sonor si, in special, buna inspiratie de a sublinia atmosfera prin slagarul “Lampagiu de altadata” armonizat de profesorul de muzica Augustin Medan, interpretat de Magda Medan si Cristi Tunariu. Costumatia a fost si ea potrivita cu conceptia regizorala, asa cum a gandit-o Ecaterina Gavan, care l-a secondat pe regizorul principal.
Vorbind de reusita acestui spectacol, ii dam dreptate editorului revistei, moderatorului cenaclului“Observatorul” Dumitru Puiu Popescu care mentiona in programul de sala : “… norocul nu vine niciodata singur, mai ales in reusitele teatrale, ci numai ajutat de meserie, talent, ambitie, pasiune si munca”.
Efortul tuturor celor care au contribuit la acest frumos spectacol este expresia iubirii, a credintei in reusita, a vocatiei, pentru care le multumim si ii felicitam.
Elena BUICA din Pickering
|
Elena Buica 11/11/2008 |
Contact: |
|
|
